M-am trezit de dimineaţă cu un sentiment pregnant de vinovăţie. Am încercat să nu dau prea multă atenţie gândului, dar el a insistat să rămână demn şi neclintit la locul lui. Şi orice strădanie a mea de a-l ignora n-a dat nici un fel de rezultate. Aşa că în cele din urmă l-am descătuşat, fără să mă gândesc prea mult ce înseamnă asta. Şi aşa a început parada celor alungaţi din viaţa mea. Şi, Doamne, ce şir nesfârşit de oameni! M-am făcut cât am putut de mică şi m-am ascuns în cel mai întunecat colţ, în speranţa că nici unul din ei n-o să-mi remarce prezenţa. Cât de mică am putut eu n-a fost însă suficient de mică, după cum s-a dovedit.
Acum înghit în sec, în speranţa că următoarea înghiţitură o să aducă cu sine, aşa, din neant, o replică inteligentă de spus. Lucru care bineînţeles nu se întâmplă. Aşa că stau tăcută în faţa oamenilor ăstora care, au iubit la un moment dat la mine orice altceva, mai puţin tăcerea-mi.
Şi oricât de absurd ar suna, începe să-mi fie dor de oameni de care mi-e interzis acum să-mi fie dor. Aşa că, după toţi anii ăştia de linişte şi îndepărtare, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi suprim dorurile şi să merg mai departe fără ca ei să afle vreodată că într-o zi ca cea de azi, aş fi dat orice să pot să le spun că îmi pare rău pentru cum am plecat. Cum nu e drum de întoarcere, celor alungaţi din inima mea - iertare!
