Muzica şi băiatul cu secretele

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, atunci când vine vorba de muzică, sunt tare pretenţioasă. Culmea e că, recunosc, nu sunt nicidecum o persoană avizată în domeniu, iar pretenţiile mele în materie muzicală ar putea părea oarecum nejustificate. Dar cum circul aproape zilnic cu maşina, iar fiului meu nu-i prea place liniştea, radioul e mereu pornit. Şi cred că e inutil să vă spun cât m-a plictisit Connect-R, tot lăudându-mi-se cum că el n-ar dormi vara; sau cât de fascinat e el de verbul a o arde. Pe muzică! Sau să vă povestesc de Inna, fata care ştie întotdeauna ce vrea? Ea şi el se vor iubi mereu. Nu-i nimic rău în asta, la urma urmei. Şi se vor privi din adâncul inimii ( ?! ) . Iar apoi, saturată de atâta privit în/din adâncuri, brusc şi fără vreo legătură aparentă cu restul versurilor poetice, îşi aminteşte că vrea să ajungă până la mare. Nici în asta nu e nimic rău. După cum spuneam, Inna e o fată care ştie ce vrea şi ţine cu tot dinadinsul ca toată lumea să afle asta. Din nou, pe muzică!
Ei bine, totuşi perla perlelor rămâne cântecelul băiatului cu secretele din muzica românească. De ce îi spun băiatul şi nu pe nume? Pentru că multă vreme numele lui nu îmi spunea nimic. Nu că acum mi-ar spune mai multe. Dar piesa lui e la corazon rău de tot. Pe mine m-a emoţionat până la lacrimi. Ei, mai puţin partea cu cisterna, sau cea cu hidrogenul şi-oxigenul în chimie. Să fiu sinceră, m-a emoţionat doar partea cu secretul. Da, da! El e băiatul cu secretele! Şi sper să nu-l dezamăgesc acum, împărtăşind cu restul lumii asta, dar ar fi chiar păcat să rămână între noi o informaţie atât de vitală omenirii. Măi, oameni! voi ştiaţi că dragostea se face-n minim doi?! Acum, va rog să nu faceţi abuz de amabilitatea mea şi să deconspiraţi secretul prea multor indivizi! Că nu vreau să-l supăr pe băiatul cu secretele. Şi mor dacă nu aflu altceva. Aşa că, măi, Velea, sper să nu ne laşi acum cu ochii în soare şi să ne spui şi nouă, dar maxim-maxim cât e? Dacă se poate, tot pe muzică! Nu de alta, dar ar fi păcat sa te laşi mai prejos de Connect-R care mai are puţin şi ne spune ce face el toamna, acum că summer is gone. Eu îi propun să meargă la culcare. Pentru o luuuungă perioadă de timp. Pe Velea l-aş mai ţine treaz puţin,, că-s curioasă din fire şi vreau musai să ştiu în câţi se face maximum dragostea

Dumnezeul răspunsurilor întârziate

E din nou septembrie. Şi numai gândindu-mă la asta, mi se strânge inima. Mă întreb ce voi gândi anul viitor când va veni luna septembrie. Dacă va mai veni.

Anul trecut, luna septembrie era plină de soare. Nu îmi mai amintesc dacă vremea de afară era aşa sau doar inima mea. Împlineam un sfert de secol, într-o ţară pe care o îndrăgesc mult, alături de unii din cei mai dragi oameni mie. Şi-aveam atâta bucurie, încât nu credeam c-o să se sfârşească vreodată. Îmi tresărea inima la fiecare picioruş pe care îl simţeam şi aşteptam sfârşitul anului cum nu l-am mai aşteptat niciodată. Apoi brusc, totul s-a schimbat. Toată bucuria s-a transformat, fără veste, în zile şi nopţi lungi de dureri cumplite sub care mă chirceam, neajutorată. Iar fiecare mişcare a lui, care înainte îmi era aşa dragă, îmi provoca acum adevărate valuri de tortură. Aşteptam cu disperare sfârşitul anului, dar nici nu mai ştiam sigur pentru ce motiv.
Au fost puţine zilele în care să nu fi plâns, iar sfârşitul anului, care trebuia să aducă cu sine încununarea celei mai frumoase perioade din viaţa mea, m-a găsit în genunchi, sleită de puteri, de credinţă, de speranţa. Atâta disperare am adunat, încât abia mai ştiam să mă rog. Abia mai voiam să mă rog. Zile şi nopţi la rând am cerşit milă unui Dumnezeu care nu părea să mă mai vadă sau să mă mai audă. Mi-am repetat de mii de ori în minte că primesc exact ceea ce merit pentru vremurile când eu Îl abandonasem în cel mai întunecat colţ al inimii mele. Şi cu toate astea, undeva, adânc îngropată, mai licărea speranţa că poate El, cel care a fost mereu aşa de bun, Îşi va călca pe inimă şi îmi va mai da o şansă. Luni de zile nu a făcut asta. Cel puţin nu în felul în care aşteptam eu s-o facă. Nu mi-a luat durerea şi nici nu-mi amintesc să-mi fi spus vreo vorbă bună. Mă întrebam de multe ori cât de mult trebuie să mă urască Dumnezeu ca să se facă atâta timp că nu mă aude.

În cele din urmă, a venit sfârşitul anului. Nu mai aveam nicio bucurie, iar venirea pe lume a lui Levi m-a găsit goală pe dinăuntru. Abia dacă îi puteam zâmbi micuţului care mă căuta cu atâta jale toată ziua şi mai mult de atât, toată noaptea. Şi cum aş fi putut face asta, când simţeam că Dumnezeu îmi luase şi ultimul zâmbet şi plecase undeva departe, mult prea departe ca să-l mai pot striga. Nu era sfârşitul anului la care visasem eu nouă luni de zile. Şi în loc de eliberarea la care sperasem, mi s-a pus pe umeri o povară şi mai grea. Erau momente când mă întrebam dacă nu cumva o luasem razna.

Acum când privesc în urmă, anul care a trecut din viaţa mea, a fost, de departe, cel mai greu an de până acum. Din toate punctele de vedere. Între timp, Dumnezeu s-a întors din exilul în care Îl acuzam că plecase cu ultimul meu zâmbet, cu tot. Şi a venit înapoi cu braţele pline de zâmbete. Râsete, chiar. Le-a vărsat pe toate în viaţa mea, ca să nu mă mai pot plânge vreodată că duc lipsă de ele. Încă nu ştiu dacă L-am iertat pentru tăcerea cu care m-a tratat atâta vreme, dar El mă iartă în fiecare zi pentru gândurile mele nebune. Încă mi-e teamă să am încredere în El pe deplin. Şi parcă la fiecare pas mă îngrozeşte ideea că binele de-acum nu e decât liniştea dinaintea furtunii. Dar El are răbdare. În fiecare zi şi în fiecare mod posibil. De asta nu îl pot acuza niciodată. Şi acum, la ora asta târzie, când stau şi privesc chipul ăsta atât de incredibil de perfect si de drag inimii mele dormind liniştit lângă mine, ca şi când nimic din lumea asta n-ar putea să-l tulbure, nu pot să nu zâmbesc: Dumnezeul meu rămâne ÎNTOTDEAUNA credincios promisiunilor Sale. Nu aşa cum sper eu, nu aşa cum vreau eu, dar El mereu răspunde rugăciunilor. De asta nu mă îndoiesc.