The Other Rain Girl

Să nu mă uiți, să nu te uit...

2011-02-20T21:12:00.003+01:00

Sunt tot aici unde m-ai uitat ultima oară. Sub aceeași povară de gânduri nedeslușite. Cu inima chircită sub greutatea unor întrebări la care nu cunosc răspunsuri. La fel, dar cu inima mai puțin întreagă. Nu au învățat nici până acum ochii mei să te privească, mâinile mele să te atingă fără teamă. Pentru că ești doar ca să te faci nevăzut în clipa următoare. A obosit sufletul meu să tânjească după liniștea brațelor tale, iar acum își caută odihna în amintirea ultimelor noastre întâlniri. Nu mai pot spune de ești aproape sau doar o închipuire. Fiindcă atunci când îmi pare că-ți zăresc umbra atingându-mi rece pleoapele, mereu mă trezesc din același vis absurd. Dacă te am sau nu te am e doar altă chestiune de viață și de moarte. Și din nou mă chinuie un sentiment acut de neputință când știu că faci toate lucrurile la timpul potrivit. Dar potrivit cu incapacitatea mea de a te pătrunde. Și-n toată geometria asta, unde tu te ascunzi iar eu încerc să te găsesc, simt mirosul unui anotimp pe care nu l-am mai trăit. Un anotimp în care mi-e inima lipită de a ta ca roua de cer în zilele de vară.

Și dacă aici unde m-ai uitat de-atâta vreme, mai pot să sper, știu sigur că într-o zi te vei întoarce să-mi vorbești.

Give me what I want, I want sunshine

2011-02-07T14:26:00.000+01:00

Dacă aș fi binevoit să mă ridic din pat azi și să ies din casă, probabil m-aș fi gândit că e o zi destul de bună. Mi-a fost dor de primăvară și de soare. Deși sunt convinsă că e oarecum prematur să încep să mă bucur de anotimpul ăsta. Dar soarele ăsta curat și rece m-a făcut să mă gândesc la cât de mult mi-a lipsit scrisul în ultima vreme. Nu cred că am vreun motiv pentru care am renunțat la modul ăsta de exprimare, deși mă întreb uneori dacă n-ar fi mai înțelept din partea mea să mă decid ce anume m-a determinat să încep să scriu în primă instanță. Oricum ar fi, singurul lucru care-mi vine în minte acum e că azi e o zi bună, iar melodia asta nu mi-o pot scoate din cap .

Adie-When It's Over

2011-02-03T10:06:00.001+01:00

Moarte spre viață

2011-02-03T10:01:00.002+01:00

E ciudat cum încă moartea mă mai surprinde. Cum încă nu pot să cred că oamenii mor; că oameni dragi pleacă, iar noi ceilalți rămânem cu speranța că într-o zi îi vom revedea. Mi-e așa greu să asimilez moartea în complexitatea ei. Sau mai curând, mi-e așa teamă s-o fac. Pentru că nimic nu mă sperie mai mult decât întrebările la care știu că nu am răspuns. Prefer să nu conștientizez pe deplin ceea ce înseamnă moartea decât să încep să-mi pun întrebări legate de ea.
Știu că e greu de crezut, dar am trăit o perioadă din viața mea când nu mă temeam de moarte. Sau cel puțin așa am crezut. Și dacă stau bine să mă gândesc, oamenii în general nu cred că se tem de moarte în sine, cât se tem de necunoscut, de ceea ce înseamnă moartea. E așa liniștitor să știi, să cunoști, să atingi, să plănuiești, încât numai gândul unei lumi despre care nu ai nici o cunoștință e de-a dreptul înspăimântător. Mă întreb cum pot trăi oamenii care nu cred în rai și iad. Mai mult decât atât, mă întreb cum pot muri oamenii ăștia. Fiindcă pentru mine, numai gândul că asta ar putea fi tot, că într-un mod ciudat, după moarte n-o să mai fiu, îmi provoacă greață, la propriu. Cum poți să trăiești gândindu-te că poate într-o zi, un an sau zece, o să te evapori pur și simplu, ca și cum n-ai fi fost niciodată? Că ceea ce ești acum nu e doar o fază a vieții, ci e tot ceea ce va fi vreodată? Cum să te bucuri de ceva știind că oricum nimic nu are o însemnătate mai mare decât cea materială?
Și e drept, uneori mă sperie gândul că n-o să mai fiu aici, în lumea asta despre care cunosc așa de multe. Dar dincolo de teama de necunoscut, am convingerea că atunci când voi pleca de aici, voi merge mai departe, într-un loc unde voi cunoaște în mod desăvârșit toate lucrurile, unde voi experimenta bucuria deplină. Am certitudinea că atunci când nu voi mai fi aici, voi fi totuși undeva unde moartea nu e decât o poartă spre adevărata viață.
R.I.P M. Chibici

Decembrie în inimă

2010-12-03T12:40:00.000+01:00

E greu de explicat cum se simte luna decembrie în inima mea. Cu mult mai greu anul ăsta, decât în oricare alt an. Şi asta pentru că luna decembrie pentru mine echivala în cea mai mare măsură cu reuniunile de familie. Da, da, seri friguroase, drumuri înzăpezite, sunet de colinde şi multă aglomeraţie în casa părinţilor mei. Mă întreb cum o să mă pot obişnui acum cu decembrie fără ei. Cum pot reinventa luna asta în inima mea, fără s-o pentrec dorindu-mi să fiu acolo, între nepoţeii mei neastâmpăraţi, lângă tati şi mami, lângă toţi cei mai dragi ai mei. E aproape deprimant să mă gândesc la asta, dar mai mult decât gândurile mele sumbre, decembrie e şi rămâne luna bucuriei în inima mea. Chiar dacă sunt departe de ei, ştiu că e un început din care va trebui să scot ce-i mai bun. Şi deşi nu vreau şi nu pot suprima dorul, n-o să las asta să-mi răpească bucuria. O să am de'acum un decembrie doar al meu.

Despre relaţii

2010-11-11T13:02:00.000+01:00

A fost o vreme, în viaţa mea, când credeam că pot face faţă oricărui tip de persoană. Atâta vreme cât e vorba de o relaţie unu-la-unu. Pentru că în relaţiile de grup, deci la faza de integrare, probabil nu exista grad de handicap care să mă descrie. De ceva vreme, însă, am ajuns la concluzia că nu-mi plac oamenii. Încă nu sunt hotărâtă dacă nu-mi plac oamenii în general, sau nu-mi plac oamenii care încearcă să facă parte din viaţa mea cu tot dinadinsul. Sunt sigură că o să ajung curând la o concluzie. Revenind la ideea principală, cea legată de capacitatea mea de relaţionare cu oamenii, nu ştiu de ce am crezut vreodată că pot sau că vreau să fac asta, când e cât se poate de evident că nu. Nu e aşa. Am puţini oameni în viaţa mea care-mi plac şi sfera se restrânge în mare parte în jurul termenului de familie. Foarte puţin mai departe. Cine a zis că familia nu o poţi alege, mă gândesc că a zis-o în sens peiorativ. Totuşi când vine vorba de familia mea, uneori mi se pare că i-am ales personal pe fiecare dintre ei. Toţi sunt exact aşa cum i-aş fi vrut să fie. Adică cei mai mulţi dintre ei, departe. A nu se interpreta greşit. Îmi iubesc familia tocmai pentru asta. Că sunt departe din multe puncte de vedere, iar asta înseamnă că întotdeauna am avut spaţiul necesar pentru a deveni ceea ce am vrut să fiu, independent de fiecare dintre ei. Nu ştiu dacă din respect pentru mine, sau dintr-o trăsătură comună de caracter, nici unul dintre noi nu calcă invaziv teritoriul celuilalt. Şi asta e ce iubesc mai mult şi mai mult în oameni. Conştientizarea graniţelor în relaţii. Şi dacă mă gândesc bine, familia mea e un model aproape desăvârşit în privinţa asta. Bineînţeles, ca fiecare sistem, are şi ea scăpările ei, dar nu semnificative. Vorbim rar şi puţin, dar asta nu îngrijorează pe nimeni. Fiecare avem lumea noastră, independent de lumile celorlalţi. Timpul, dinstanţa şi tăcerea sunt de fapt farmecul revederilor în familia noastră.
Şi poate ăsta e motivul pentru care nu înţeleg nicicum oamenii care încearcă pe toate căile să se caţere în viaţa mea. Sau oamenii care ţin cu disperare să încerce să repare o relaţie care nu mai poate fi reparată. Sau pur şi simplu nu am nici un motiv să vreau să fie reparată. Şi aici apare dilema: faptul că nu găsesc o prietenie oarecare, folositoare în vreun fel, ba dimpotriva obositoare şi nesănătoasă, mă face automat o persoană rea? Sau egoistă? Pentru că dacă e aşa, nu-mi rămâne decât să trăiesc cu păcatul ăsta, fiindcă deşi marele avantaj cu prietenii e că poţi să ţi-i alegi, realitatea îmi demonstrează că eu nu mă pricep deloc la jocul ăsta. Şi culmea, îmi prefer familia.

Ploaie din soare

2010-10-25T11:52:00.000+02:00

Dacă într-o zi ploaia nu s-ar mai opri şi ar ploua, Doamne, ar ploua cu lacrimile mele...ce frig s-ar face pe pământ!

Dacă în altă zi, soarele ar uita să mai apună și ar rămâne agățat acolo, pe cerul inimii mele, Doamne, câtă lumină ar fi în lume după mine!

Și dacă într-o zi, Doamne, nu Ți-ai mai lua ochii de la mine, și am rămâne așa, nemișcați, preț de un veac, câtă ploaie și cât soare mi-ar picura de pe pământ în cer...da, Doamne, în cerul din ochii mei închiși...

Rugăciune

2010-09-08T23:30:00.000+02:00

Caută-mi inima acolo unde visele nu cunosc dimineaţa. Acolo unde toţi se prefac că nu ştiu, iar eu sunt singura care nu vrea să ştie. Caută-mi inima, iar apoi lasă-mă să mă odihnesc pe genunchii Tăi. Aşa cum m-ai învăţat când Te-am cunoscut. Doar caută-mi inima, iar când o găseşti, nu mă mai lăsa vreodată să plec de lângă Tine!

Wake me up when September ends

2010-09-01T23:10:00.001+02:00

A fost prima zi când a plouat. Fără oprire. Peste oraşul ăsta cenuşiu şi înecat în ruine şi peste inima asta prevestind a toamnă. Am crezut că anul ăsta, cel puţin, am să pot sări peste partea asta. Peste luna asta. Nu ştiu de ce, am sperat ca pentru prima oară, să pot închide ochii vara şi să mă trezesc exact înainte de Crăciun. Ei bine, cumva toate se întorc împotriva mea. Pentru că, îmi place sau nu să recunosc, toamna şi ploaia mi-s mai dragi acum ca niciodată. Nu mai pot nicicum să le-alung din privirea-mi mai cenuşiu înnorată decât cerul ăsta teatral de septembrie. Mi-e teamă uneori să mă apropii de fereastră. Aşa vrăjită sunt de ploaia asta ce nu încetează să danseze pe trotuarul din faţa casei, încât mă sperie gândul că, uitându-mă pe fereastră o să-mi văd sufletul picurând ritmic, pierdut şi dezolant. Şi cum o să mai pot atunci zâmbi vreodată pentru toţi care iubesc zâmbetul în mine?
Şi e adevărat: iubesc ploaia; dar întrebarea e, iubeşte cineva toamna în mine?

Zâmbet pierdut

2010-08-04T00:35:00.000+02:00

Nu-mi mai amintesc din ce motiv, astăzi mi-am pierdut în mare unul dintre ultimele două zâmbete pe care le-am păstrat pentru partea asta a anului. Se înnorase şi bătea un vânt destul de puternic şi fără să bag de seamă au început să-mi lăcrimeze ochii. M-am simţit destul de vinovată că n-am avut mai mare grijă de zambetul pe care îl pierdusem. Dar a trecut repede şi m-am gândit că din toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat, când a pictat apusul la malul mării s-a întrecut pe Sine Însuşi. Şi nu cred că e ceva mai frumos decât asta. Aproape că nici nu mai contează că am rămas cu un singur zâmbet stingher pentru tot restul săptămânii.

Anyway

2010-07-31T11:38:00.000+02:00

E diferit când priveşti spectacolul de pe margine. Nu doare şi e aproape inofensiv. Şi într-un mod ciudat, chiar am impresia că pun suflet în toate gesturile mai mult sau mai puţin teatrale. Adevărul e însă că inima-mi rămâne intactă. Iau totul înapoi, pentru că ar fi ciudat să-mi rămână sufletul incomplet. Dacă la fiecare pas, aş pierde câte un ciob din suflet, mă întreb câţi paşi ar trebui să fac până să rămân fără...Sau sufletul se regenerează? Şi dacă ar fi aşa? Şi dacă cu cât împarţi mai mult din el, cu atât creşte mai frumos şi mai necuprins? Şi dacă privind spectacolul de pe margine, crezând că în felul ăsta n-am nimic de pierdut, sufletul meu se stinge, chircindu-se sub greutatea atâtor rugăciuni nerostite?

Lui R.

2010-07-28T00:04:00.000+02:00

Mă trezesc uneori întrebându-mă cum ar fi fost viaţa mea dacă tu n-ai fi poposit în inima mea în ziua aceea de vară. Dacă în loc să-ţi cer să rămâi, aş fi păstrat tăcerea despre care îmi spui acum că nu te-ar mai fi întors înapoi pentru nimic în lume. Dacă pe drumul tău spre casă nu te-ar fi bântuit amintirile acelea cu gust dulce-amărui care te-au făcut să arunci toată muzica pe fereastră. Cum ar fi fost dacă n-aş fi purtat rochia albastră sau sandalele mele aurii. Oare te-ai mai fi întors?

Aproape că îmi vine să zâmbesc. Eşti aici lângă mine şi habar nu ai la ce mă gândesc eu. Mă întreb ce visezi în timp ce eu îţi vorbesc despre probabilităţi nematematice. Cumva s-a lăsat liniştea între noi. Aşa încât eu nu mai ştiu când să-ţi vorbesc şi de unde să încep. Mă apucă uneori tristeţea gândindu-mă la asta, dar uitându-mă la tine, îmi dau seama că de tine nu mă leagă doar cuvintele sau gândurile mele nerostite. Într-un mod ciudat, toată lumea mea se-nvârte acum în sensul zâmbetului tău. De tine mă leagă tăcerea asta absurdă în care eu îţi ascult respiraţia regulată, în vreme ce tu strângi perna în braţe; mă leagă fiecare rând şi fiecare vers; de tine mă leagă melodia pe care m-ai rugat să o mai pun o dată astăzi, în timp ce te priveam cum meştereai ceva la maşină, în garaj, iar eu habar nu aveam că asculţi ce cânta; de tine mă leagă tristeţea şi fiecare lacrimă pe care te grăbeşti să mi-o ştergi când îmi spui că mă comport ca un copil; de tine mă leagă fiecare poveste de dragoste din filmele la care te uiţi cu mine doar de dragul meu; de tine mă leagă fiecare meci de fotbal la care îmi place să mă uit doar pentru că ştiu că mă vrei acolo; de tine mă leagă fiecare zâmbet şi fiecare răbufnire de bucurie când te văd intrând pe uşă, după o zi lungă de lucru; de tine mă leagă ultimii doi ani din viaţă şi probabil mulţi ani înainte, când te căutam fără să ştiu exact ce caut; de tine mă leagă totul, deşi nu faci nimic ca să mă ţii încătuşată în inima ta. De-ai şti numai, cât îmi place să-mi împart libertatea cu tine!

Absenţă motivată.

2010-07-21T10:47:00.000+02:00

Coincidenţă sau nu, azi sunt exact patru luni de la ultima mea postare. Recunosc că am fost tentată de nenumărate ori să revin la obiceiul ăsta. Azi tentaţia a fost prea mare ca să mă pot abţine.

Patru luni destul de pline, aş putea spune. Drumuri absurd de interminabile; locuri de văzut; oameni de vizitat; vise de împlinit şi multe multe altele. Dar la urma urmei au fost patru luni frumoase, cu zâmbete şi tristeţi trecătoare. În luna aprilie, familia noastră a mai crescut. Mai bine spus, numărul băieţilor din familie a mai crescut cu unu, spre bucuria şi încântarea noastră. E drept că fratele meu şi-ar fi dorit mai mult o fetiţă, dacă stăm să ne gândim că avea deja doi băieţi voinici, când s-a născut Daniel. Dar când ai 28 de ani şi trei copii, n-ai nici un motiv să te îngrijorezi că n-o să ai timp să faci şi-o fetiţă. Şi bineînţeles că surprizele nu s-au oprit aici, pentru că tot în perioada asta cât am lipsit, am aflat că micuţul Daniel n-o să mai ocupe pentru foarte multă vreme statutul de cel mai tânăr membru al familiei. Da, peste mări şi tări, fratele geamăn al tatălui lui Daniel (şi fratele meu în acelaşi timp) urmează să fie tătic pentru prima dată, peste mai puţin de o lună. Şi da, aţi ghicit, e tot un băieţel. Well, după cum se pare, în familie la noi, fetele sunt un fenomen destul de rar.

Oh, şi ca să nu uit...la sfârşitul lunii mai, m-am căsătorit. Şi da, a fost superb. Şi da, cred că simt nevoia să postez câteva fotografii.

Despre căutare

2010-03-21T20:44:00.000+01:00

Habar nu am ce-mi doresc mai mult acum. Nu ştiu de unde să încep. Şi-ncerc să-mi adun gândurile împrăştiate de prin colţurile prăfuite ale unei lumi în care nici eu nu mai sunt eu. S-a creat în mintea mea un fel de haos şi nu e nimeni să mă ajute să-i dau de capăt. Şi dacă mă întrebi, ţi-aş spune că nu ştiu, abia dacă îmi mai amintesc simptomele disperării.

E ciudat să te mai strig şi să continui să-ţi vorbesc, de parcă ai fi încă aici; când fotoliul din care obişnuiai să-mi asculţi tăcut gândurile e gol acum. Iar ceaşca de ceai care mai poartă încă gustul buzelor tale, stă nemişcată pe masa rotundă de zile întregi. Poate de ani.

Mă amăgesc uneori că poate-ai să te întorci într-o zi, cu zâmbetele tale calde, cu tot; şi tresar de fiecare dată când vântul mişcă perdeaua de la geamul pe care l-ai lăsat deschis când ai plecat. Mă gâmdesc că poate are să-mi pară rău într-o zi pentru lucrurile pe care aş fi putut să le spun, şi-am ales să le păstrez egoist pentru mine. Poate o să-mi dau seama că unele lucruri nu merită spuse pur şi simplu.

Nu mai ştiu unde eşti, iar de când ai plecat fără veste, toate poveştile mele nespuse se pierd într-un ocean de nu-mi mai pasă. Cine ştie unde şi când o să te găsesc. Cine ştie dacă te mai laşi găsit. Dar dacă vorbele mele încep să sune puţin a disperare, poate ar fi timpul să te întorci acasă.

Îmi place acasă.

2010-03-19T19:40:00.000+01:00

Vă mai amintiţi de mine? Eu, fata despre care credeţi că ştiţi totul, iar în realitate nu ştiţi nimic? Da. Am ajuns acasă, în sfârşit. Şi da, pot scrie şi de-aici. E mai bine decât mi-am imaginat. Când am ajuns, m-au întâmpinat copiii mei preferaţi, cu zâmbete şi poveşti din alte lumi. M-am prefăcut că înţeleg, când în realitate îmi plăcea doar entuziasmut cu care încercau să-mi demonstreze că sunt binevenită. Apoi au dispărut, cu promisiunea c-au să se-ntoarcă sâmbătă. Abia aştept! În rest e bine. Mai bine ca în lumea în care-mi plăcea să cred că e cel mai bine. E şi frig, şi cald; şi zi, şi noapte. Nici nu cred că le mai pot deosebi acum, după ce m-am obişnuit cu întunericul. Unii încearcă să mă convingă că după, e un loc şi mai bun. Dar mie mi-e încă teamă să merg mai departe. Îmi place acasă, aşa cum e aici, în capătul ăsta de lume, unde mama mă aşteaptă cu plăcinte calde cu mere, iar nepoţii mă iau de la gară. Şi îmi plac copiii care scriu cărţi. Îmi place acasă!

Poveste scurta

2010-03-15T11:14:00.003+01:00

Si pentru ca, din nou, timpul nu mi-a prea permis sa mai postez prea mult pe blog, va las cu o poveste in imagini. Una foarte scurta. O sa creasca pe parcurs. Eu sunt doar un personaj.

Frustrare de/capitală

2010-03-07T14:54:00.000+01:00

Cum nu am nici o idee cum și prin ce întâmplare am ajuns aici, m-am gândit că azi ar fi fost o zi mai bună pentru mine, de-aș fi fost în altă parte. Nu mă plâng, pentru că deși nu pare, am știut de la început cum o să fie. Acum singurătatea asta e aproape tangibilă. El nu știe, ea nu știe; într-un mod ciudat și inexplicabil, nimeni nu știe. Poate doar tipa roșcată din cealaltă cameră bănuiește ceva. Zic asta pentru că de îndată ce m-a văzut, a încercat să mă convingă să cumpăr nu știu ce cosmetice. Habar nu are să vândă un produs, dar maieul transparent pe care îl purta, mi-a luat pentru câteva secunde gândul de la penibilul momentului. M-am gândit atunci că linia dintre excentric și vulgar trebuie să fie îngrijorător de subțire. I-am spus doar că am altele pe cap acum, iar apoi monstrul ăsta de câine m-a însoțit până în fața ușii.
Nici nu știu dacă sunt neapărat frustrată sau nervoasă. Dar aș vrea să știu, pentru că în felul ăsta dorința asta nebună de a arunca toate lucrurile din jurul meu ar avea cel puțin o justificare. În momentul ăsta nu par să am altă alegere decât să mă abțin. Iar restul e tăcere. Iar tăcerea e, cu siguranță, frustrantă uneori.

Tristeţe cu gust de ceai verde

2010-02-26T17:53:00.001+01:00

Cine mai ştie cum am ajuns aici, când toate urmele de paşi din inima mea s-au făcut nevăzute. Oamenii au plecat de-acolo, de prea mult frig şi furtună şi nu-mi mai amintesc încotro a apucat-o fiecare. E-un vânt a pustiu, care din vreme în vreme mai izbeşte puternic ferestrele uitate deschise de ultimii vizitatori. În rest e tăcere; o tăcere cu gust de ceai verde. Niciodată n-am ştiut dacă urăsc sau îmi place gustul ăsta. Acum tind să cred că nici n-am băut vreodată ceai verde. Şi-n toată liniştea asta absurdă şi nefirească eu încă mă mai mint că aud paşi apropiindu-se. Aş jura că nu mă înşel, apoi îmi amintesc că-n cerul şi-n pământul meu, juruinţele au fost interzise sub semne de sânge. În cele din urmă, încerc să mă obişnuiesc cu ideea; dintre cei care-au plecat, nu e unul care să-mi lipsească; iar cei ce s-au întors au făcut-o de bună voie. Dilema e doar cu cei care au rămas şi pe care uneori nu-i găsesc. Azi e una din zilele alea. Şi-aş vrea doar să fie totul aşa simplu cum era când aveam cinci ani. Atunci nimeni nu pleca şi nimeni nu venea. Erau doar cei care au crescut dintotdeauna în inima mea.

Made by Claudia Veja

2010-02-16T20:03:00.005+01:00

Ştiu că în ultima vreme scriu rar sau deloc...Şi nu ştiu de ce, sunt mereu tentată să mă scuz. Ultima perioadă a fost ceva mai plină pentru mine, iar mai departe o să devină din ce în ce mai rău. Motiv pentru care o să mă rezum la câteva fotografii, pentru că, după cum spune unul sau altul, o imagine face cât o mie de cuvinte:) Iar dacă imaginile sunt surprinse de un fotograf aşa talentat cum e Claudia Veja, atunci o imagine spune o poveste întreagă.

Mulţumiri lui R., pentru că, deşi ştiu că a fost un chin pentru el să stea la fotografii, a facut din nou asta de dragul meu; şi mai ales pentru că întotdeauna ştie să mă facă să zâmbesc! Uneori exact când nu trebuie:)); Claudiei Veja, fotograful (sau fotografa) meu preferat, pentru timpul, dedicarea şi prietenia ei; şi nu în ultimul rând, mulţumiri lui Ami Căpuşan pentru pasiunea ei pentru make-up, deci implicit pentru opera de arta de la photo shooting.

Anotimp

2010-02-07T01:09:00.000+01:00

Mă crezi sau nu, dar azi, mai mult ca oricând îmi pare că noaptea e doar un alt anotimp. Nu ştiu de unde am scos-o pe asta, dar cu nici un chip n-am putut să-mi alung din minte gândul ăsta. Nici nu mă aştept să mă aprobi sau să mă contrazici. Nici măcar nu aştept să mă crezi, dar îţi spun, cu mâna pe inimă, că anotimp mai frumos decât noaptea nu e. Pentru că dincolo de întuneric, noaptea e anotimpul viselor împlinite; anotimpul cântecelor şi poveştilor de dragoste; al dorinţelor nerostite; e anotimpul liniştii mele.
Ştiu că tocmai am spus că nu e important să mă crezi sau nu, dar noaptea chiar e un anotimp. Şi dincolo de lucrurile pe care le vezi sau ţi le spun, noaptea mi-e anotimp credincios sufletului meu neluminat de stele.

Just another Monday morning

2010-01-25T09:55:00.000+01:00

Îmi vine să zâmbesc. Dar, în fond, nu am nici un motiv să zâmbesc în dimineaţa asta. Şi dacă aş zâmbi, ar fi mai mult un zâmbet chinuit şi nenatural. M-am trezit cu o durere de cap cumplită, dintr-un vis de care nu-mi amintesc mai nimic. Şi tot ce mi-aş fi dorit mai mult, ar fi fost să-mi trag pătura peste cap şi să adorm înapoi. De-ar fi numai aşa simplu. În cele din urmă, am renunţat la idee şi m-am ridicat, fără nici o tragere de inimă, din pat. M-am aşezat în faţa laptop-ului, în speranţa că, în cele din urmă soarele de afară are să-mi inspire în vreun fel starea apatică cu care mă trezisem. Dar cu soare, cu tot, singurul meu gând era la patul din care mă ridicasem. Şi la durerea de cap care, bineînţeles, nu se face uitată.
Apoi brusc, în mintea mea, s-a făcut lumină. E luni dimineaţă! De ce aş fi vrut să mă trezesc? Şi ăsta e momentul în care mi-a venit să zâmbesc. Şi chiar am făcut-o. Inside.

Movie time

2010-01-18T19:22:00.000+01:00

Imaginea e cât se poate de liniştitoare. Stau în pat şi am o ceaşcă cu ciocolată caldă albă lângă mine. Nici nu mi-aş putea imagina vreodată un gust mai plăcut decât ăsta. Şi în plus, în nici o cafenea n-am băut vreuna mai bună decât cea pe care mi-o fac singură. Afară de ceaşcă cu ciocolată, (ceaşcă care, by the way!, e din Coreea) mai am lângă mine şi cele două telefoane. Şi ca fapt divers, mă întreb în fiecare zi, de ce mă încăpăţânez să am două telefoane, deci două numere de telefon, când unul dintre ele nu sună aproape niciodată.
E bine acum. Nu am întrebări fără răspuns şi nici nu mă deranjează foarte mult faptul că vecinul de la parter iar se crede în pustietate şi a dat muzica la maxim. Am ajuns la concluzia că la un anumit nivel, nebunia devine mai puţin ciudată. Devine aproape umană, deci acceptabilă. Nu ştiu exact motivul pentru care nu mi-aş dori să fiu în nici un alt loc acum. Poate e de vină noua culoare a uşii, care mă face să zâmbesc ori de câte ori mă uie spre uşă. Sau poate e doar nevoia de singurătate care mă încearcă uneori, iar camera mea e perfectă pentru momente ca astea.
La fel de bine, ar putea fi vorba de filmul pe care tocmai l-am văzut, şi care, deşi nu-mi place neapărat să recunosc asta, mi-a dat speranţa că, în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă în lume, mai sunt şi momente luminoase. Mai sunt şi oameni care fac lucruri extraordinare doar pentru mulţumirea sufletească care vine în urma lor. Mai sunt oameni care fac o diferenţă în viaţa altor oameni, fără să ştie dacă sacrificiul lor are să dea vreodată rezultate. Şi chiar m-am bucurat când Sandra Bulock a primit Globul de Aur pentru rolul ăsta. Da, e vorba de The Blind Side şi e unul dintre puţinele filme pe care le-am văzut recent şi despre care aş putea spune că merită văzut.

Tears in Heaven

2010-01-14T13:28:00.000+01:00

Mi-a luat ceva timp să găsesc versiunea asta a piesei. E una dintre puţinele care există pe youtube...Iar cover-urile care sunt, pur si simplu nu se compară cu originalul.

Lui Călin.

I can't go on. I'll go on.

2010-01-13T20:14:00.001+01:00

Mi-e teamă uneori să nu te uit. Pentru că, de la o vreme încoace, numai zâmbetul trist şi ochii tăi cenuşii îmi mai tulbură gândurile. Nici nu ştiu dacă e vorba de gânduri sau de fotografiile de pe perete. Oricum ar fi, ştiu că pe tine nu te mai doare asta.

M-am trezit dimineaţă gândindu-mă ce puţin preţuim noi, cei de aici, viaţa. M-a încercat un sentiment de vinovăţie, pe care l-am înecat cu iscusinţă în gustul amar de ceai verde. Acum nu mi se mai pare că Dumnezeu e nedrept. Oricum, nici El nu prea pare să pună prea mare preţ pe părerile mele. Am încetat şi să cred că ar fi putut sau ar fi trebuit să fie altfel. Şi într-un fel, încerc să-mi imaginez că aşa e mai bine. Cine-ar fi crezut că azi doar o să ne amintim de tine...

Ne e mai dor de tine ca niciodată, deşi mă întreb uneori dacă de dor e vorba sau de durere. Nu mai ştie nimeni unde să te caute, pentru că ai plecat fără să spui pe ce drum apuci. Ne-am pierdut speranţa că are să treacă vreodată, dar creşti în continuare, în inimile noastre, pentru totdeauna.

P.S. Azi ar fi trebuit să sărbătorim ziua mamei tale. În schimb, sărbătorim doar un an de când ai închis în ochii tăi, pentru totdeauna, seninul dimineţilor liniştite. Aş vrea să mai cred că poţi auzi. Aş vrea să mai cred în orice.

Să-ţi fie somnul liniştit, copil al dimineţilor senine.

El, cel de ieri

2009-12-07T14:58:00.001+01:00

O priveşte iar, fără vreo intenţie imediată. Îi place să vină aici, doar s-o privească. Ea nu-şi aminteşte de el. Şi, ar zice el, e mai bine aşa. Azi e chiar frumoasă. Nu că în celelalte zile n-ar fi. Dar e mai frumoasă azi ca niciodată, aşa, cu părul dezordonat şi buzele roşii. E singură; aşa cum se întâmplă în visele care-au început să crească în el de la o vreme încoace. Azi oricum hotărâse să-i vorbească din nou:

- E vreo şansă să fie vreodată altfel?

Ea ridică absentă şi fără chef din umeri. Îi indică cu degetul oglinda din celălalt capăt al încăperii:

- Dacă vă place modelul, s-ar putea să fie şi pe negru.

Mai contează? E oricum frumoasă, aşa, cu părul dezordonat şi buzele roşii.

Roşu nocturn

2009-12-05T12:09:00.002+01:00

Cum în camera care ţine liniştea captivă, orice formă de suspin a fost categoric interzisă, mă găsesc din nou, se pare, în postura nefastă de a încerca să-mi înec toate gândurile cu miros de toamnă. Mi-a trecut o clipă prin gând o idee destul de obraznică pentru solemnitatea cu care pereţii ăştia domneşti şi bătrâni au găsit cu cale să mă întâmpine. Brusc, rochia cu volane pe care am ales-o pentru astăzi nu-mi mai pare cea mai mare greşeală din viaţa mea. Singura tragedie ar putea fi că tocmai mi-am dat seama că abia îmi acoperă genunchii. Nicidecum nu poate fi dovadă de bună-cuviinţă cum sperasem. Cum aş mai râde acum, dacă ar fi cineva destul de bine-dispus încât să nu mă creadă nebună. Întrebarea e cum am ajuns aici, când îmi amintesc prea bine că pornisem cu doar câteva clipe în urmă la vânătoare de idei mai liniştite. Din nou îmi vine să râd nebuneşte. E ceva în toată povestea asta absurdă care să aibă sens cât de cât? Renunţ în cele din urmă la întrebare. Să calc desculţ peste toate gândurile astea ascuţite nu cred că are să facă lumina asta orbitoare mai uşor de suportat. Numai gândul că aş putea rămâne fără ultimele amintiri, mă face să tresar a deznădejde. Acum nu mă mai mir deloc că ţi-ai dorit mai mult să pleci decât să stai. M-aş fi mirat mai mult să te aud că-ţi pasă. De data asta nici nu-mi mai vine să râd. Şi fără veste, rochia roşie cu volane, pe care o port astăzi, devine totuşi cea mai proastă idee pe care am avut-o de cinci zile încoace. Pe locul doi se înscrie, fără nici o îndoială, licoarea aceea ciudată pe care am băut-o şi m-a lăsat cu senzaţie de gol în stomac. În restul cartierului încep să se aprindă luminile pe rând. La mine, pereţii ăştia bătrâni încep să facă plecăciuni pe jumătate. Nu-i prea târziu să te trezeşti singur aici?

Legea conservării la români

2009-11-30T22:04:00.001+01:00

Îmi place de Adriana. Aşa de mult încât, de când am fost prima dată la ea la salon, nu m-am gândit că aş putea încerca şi altă cosmeticiană. Habar nu am câţi ani are Adriana, şi de multe ori m-am contrazis cu fetele pe tema asta. E exact genul de persoană căreia nu-i poţi estima vârsta. Uneori îmi zic că nu poate avea mai mult de 23 de ani, iar alte ori îmi pare de 33. Cert e că de fiecare dată când merg acolo, Adriana reuşeşte să mă binedispună. Asta s-a întâmplat şi săptămâna trecută când mi-a povestit o întâmplare care nu m-am îndurat s-o păstrez numai pentu mine.

Vine într-o zi o clientă disperată la ea. Zic disperată pentru că, sărmana fată trebuia să participe la o conferinţă, undeva înafara Clujului, şi s-a trezit în ultimul moment că, de fapt, ar avea nevoie de un machiaj profesionist. Cum Adriana nu poate refuza pe nimeni, oricât de aglomerată ar fi, i-a spus că bineînţeles că poate veni la ea. Vine respectiva, Adriana o machiază cum poate ea mai bine, şi pleacă mulţumită la conferinţă. Cum conferinţa era undeva înafara Clujului, Adriana s-a asigurat ca machiajul respectiv să fie cât mai consistent, motiv pentru care a ales un machiaj smokey eyes.

După o anumită perioadă de timp, domnişoara respectivă revine la salonul Adrianei, pentru o altă problemă. Din vorbă în vorbă, se ajunge şi la machiajul respectiv. Tipa, evident foarte mulţumită:

- Vai, Adriana, aşa mult mi-a plăcut machiajul pe care mi l-ai făcut atunci! Nu mai am nici un eveniment important în perioada următoare, dar tot o să vin eu într-o zi să mă mai machiezi o dată.

Adriana, oarecum surprinsă, ţinând cont că machiajul era destul de pretenţios pentru o ţinută de zi:

- Chiar?

- Daaaa! Şi mi-a plăcut că a fost aşa rezistent!

Adriana, din ce în ce mai încântată:

- Serios? Şi te-a ţinut până seara? Nu s-a întins deloc?

Tipa:

- Ce până seara?! Că m-a ţinut vreo trei zile!

Moment în care Adriana ridică numai din sprâncene, pentru că, ce altceva ar putea să spună?

Să sperăm doar că data viitoare machiajul domnişoarei o să reziste şi o săptămână:))

Thanksgiving post

2009-11-28T11:39:00.002+01:00

Nu ştiu exact din ce motiv mă cam sperie gândul că e deja luna decembrie. E ciudat să mă gândesc că aproape a trecut anul, fără ca eu să bag de seamă. Nu-mi amintesc vreun an care să-mi fi părut aşa scurt ca cel de acum. Pe de o parte mi-am dorit să treacă mai repede, pentru că a fost un an plin din toate punctele de vedere. Şi am crezut la un moment dat că e mai mult decât pot eu duce. Până la urmă s-a dovedit că Dumnezeu chiar nu ne dă poveri mai mari decât putem duce. Şi iată-mă aproape de final. M-am gândit că, deşi nu-mi plac importurile de sărbători de la americani, nu ne-ar fi prins deloc rău să preluăm sărbătoarea recunoştinţei de la ei. Şi eu am atâtea motive pentru care să fiu recunoscătoare. Sunt doar câteva dintre ele:
- familia mea. Aici ar trebui să-i iau pe fiecare dintre ei la rând, dar mă tem că aş termina de scris postul mâine dimineaţă. Motiv pentru care voi încerca să fiu cât mai generală:
                - nunta fratelui meu în Italia - a fost probabil printre cele mai reuşite reuniuni de familie, reuniuni care, din păcate au loc extrem de rar, iar din păcate nici de data asta n-a fost completă.
                - tatăl meu - şi bineînţeles cea mai sumbră perioadă din istoria familiei noastre. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că până la urmă lucrurile s-au încheiat cu bine, iar tati a trecut cu bine prin operaţia pe cord deschis, care ne-a ţinut pe toţi timp de nouă ore în cea mai cumplită încordare psihică. O, nu trebuie să precizez că lucrurile au decurs atât de bine încât, deşi sunt numai trei luni de la operaţie, tati s-a încumetat să conducă timp de şase ore fără oprire, pentru a ne face o vizită. Asta da realizare!
                - toţi cei cinci fraţi ai mei, care deşi au reuşit de nenumărate ori să mă scoată din sărite, inclusiv anul ăsta, sunt acolo şi m-au făcut să învăţ să am răbdare, domeniu în care, trebuie să recunosc, n-am excelat niciodată. În special pentru J., cel care reuşeşte să-mi smulgă un zâmbet de fiecare dată când îi aud vocea.
                - sora mea - pentru prietenia ei necondiţionată, chiar şi în momentele când devin prea insuportabilă chiar pentru propria mea sănătate. Pentru toate gesturile mărunte şi pentru toate momentele când s-a certat cu alţii pentru mine. Pentru că ştiu că indiferent de ceea ce spun, ceea ce fac, întotdeauna are să fie acolo pentru mine. Pentru că e tot ceea ce eu nu sunt. Pentru că împreună putem fi orice ne-am dorit vreodată.
               - nepoţeii mei - pentru că mi-au făcut viaţa mai frumoasă, pentru zâmbetele şi mânuţele întinse; pentru cuvintele abia inteligibile, pentru zilele în care abia mai ştiam pe ce lume trăiesc; pentru dezordinea care rămânea în urmă după ce plecau, pentru toate amintirile bune cu îngheţată şi cărţi pentru copii. Pentru cel mai tânăr dintre el, care e numai pe drum, dar pe care îl sau o iubim deja. Dar sperăm să o iubim deja:))
              - mama mea - care în tot timpul ăsta a fost alături de noi, dar mai ales alături de tati; pentru sacrificiul imens şi puterea aproape supraomenească de care a dat dovadă în cele mai întunecate momente; pentru speranţa pe care a reuşit să ne-o dea, când poate nici ea nu mai avea speranţă. Pentru pătura şi pernele roz de pe patul meu:) Pentru că întotdeauna a reuşit să ne adune când era împrăştiaţi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Pentru că e stâlpul pe care se sprijină familia noastră.

- pentru R., cel care a fost lângă mine şi atunci când nimeni altcineva n-ar fi reuşit să mă suporte. Pentru că în fiecare zi mi-e aproape chiar şi când nu e vorba de aproape, fizic vorbind. Pentru că deşi mi-aş fi dorit să uit toată perioada asta, el m-a făcut să vreau să mi-o amintesc pentru totdeauna. Pentru că deşi a fost poate cel mai greu an, el l-a făcut cel mai frumos an. Pentru că dincolo de toate întristările şi zilele sumbre, el a fost zâmbetul meu în fiecare dimineaţă. Pentru că m-a făcut să cred că nu e nimic pe lume care să nu poată fi rezolvat.

Voi pentru ce aţi fi mulţumitori astăzi?

J. şi dilemele mele

2009-11-25T02:53:00.003+01:00

E trecut bine de trei dimineaţa şi după cum bine se vede, eu nu dorm. Încă. Nu ştiu din ce motiv, în momentul când am deschis laptopul m-am simţit ca şi cum aş fi înşelat pe cineva. Am încercat s-o fac cât mai tăcut, şi m-am oprit chiar în mijlocul drumului spre pat, când A. s-a întors pe partea cealaltă, deranjată probabil de zgomot. Aş vrea să-mi spună cineva că a fi treaz la ora asta nu înseamnă neapărat trădare faţă de cineva, dar conştiinţa mea ţine cu orice preţ să mă acuze.

Îmi veni poftă să povestesc despre weekendul ăsta. Mai bine spus despre vizita alor mei din weekendul ăsta. Şi mai bine spus despre J., care mi-e din ce în ce mai drag. Are aproape 12 ani şi nu ştiu de ce, nu reuşesc nicicum să percep pe deplin însemnătatea cifrei ăsteia. Singurul lucru pe care l-am observat, şi pe care de altfel nu l-am putut ignora, e că 12 ani înseamnă mult mai înalt. Mult mai înalt decât a însemnat 14 ani la mine. Şi am crezut că asta e singura diferenţă. Apoi, sâmbătă dimineaţa, când ne pregăteam de plecare, J. a vrut să-şi aranjeze părul. Nimic ciudat în asta. Pentru el şi 7 ani a fost o vârstă potrivită pentru a vrea să-ţi aranjezi părul. Şi la părul lui blond şi frumos nu văd de ce nu ar vrea. Partea care m-a luat prin surprindere a fost alta. Ca o soră bună ce e, A. s-a oferit să se ocupe ea de styling-ul lui J. Şi aici urmează partea la care nu m-am aşteptat. Deloc. În loc să spună mulţumesc şi să se întoarcă înapoi la jocul de pe calculator ce pare-se că tocmai începuse să-l pasioneze, J. se priveşte nemulţumit în oglindă şi spune că nu-i place freza, pentru că, atenţie!, îl face să pară prea copil!! Ei bine, da! J. e nemulţmit de faptul că arată prea copil, iar A. îmi cere disperată ajutorul, din priviri. Eu bineînţeles sar ca arsă de unde stăteam: Dar eşti un copil! Şi da, asta e partea legată de 12 ani pe care încă nu pot să o vizualizez. Nu pot să o percep în totalitate. Şi nu pot să nu mă întreb acum: e ceva în neregulă cu mine? Sau chiar e ceva în neregulă cu J. la 12 ani, aşa cum bănuiesc?

Back in my life

2009-11-18T17:33:00.003+01:00

M-am tot gândit ce motiv să inventez ca să îmi justific în vreun fel lipsa de pe blog din ultima perioadă. Şi nici n-aţi vrea şă ştiţi câte lucruri mi-au putut trece prin cap. Dar zilele trecute, în timp ce mă uitam la un film, mi-am dat seama că pur şi simplu nu are nici un rost. Deci nu, n-am făcut nimic altceva în tot timpul ăsta în care n-am mai scris nimic pe blog. Mi-am luat doat o lungă şi cu desăvârşire nemeritată vacantă de la toate responsabilităţile mele. Şi să nu îşi imagineze cineva acum că fac din asta vreun motiv de mândrie, pentru că afirmaţia ar fi cu siguranţă falsă. Nu, n-am salvat şi nici nu m-am chinuit să salvez lumea de când n-am mai scris. În schimb am văzut un film care m-a făcut să vreau să pot face lucrul ăsta. 2012. Eu am urât filmul, R. l-a găsit extraordinar.
Nu, nici n-am fost plecată în vreo călătorie de unde să nu am acces la internet sau la telefon, deşi dacă stau şi mă gândesc bine, mi-ar plăcea enorm să pot spune asta fără să mă mustre conştiinţa că mint. Nici măcar nu m-am implicat în vreun proiect pentru ajutorarea copiilor din Africa, sau cel puţin de prin nordul Moldovei.
În schimb am fost cumplit de răcită câteva zile, răceală care totuşi nu a avut nici o legătură cu virusul ăla care bagă oamenii în celula de izolare. Sau cel puţin aşa cred. Nu cred că aş mai scrie acum pe blog dacă ar fi fost AH1N1, nu? Ştiu că nu sunt deloc amuzantă. Şi al doilea lucru pe care l-am făcut aproape zilnic a fost să vorbesc la telefon cu nepoata mea, Kari, care la cei cinci ani pe care îi are, ştie deja mult prea multe lucruri despre utilizarea telefonului mobil pentru sănătatea mea psihică. Ştiu că nu înţelegeţi, dar toate la timpul lor.
Oh, şi ca să nu uit...I got my boots:) Probabil nici asta nu înţelegeţi prea bine, dar cu siguranţă R. ar putea să vă explice. E deja destul de familiarizat cu pasiunea mea pentru pantofi şi încălţăminte în general.
În rest încerc să-mi revin. La normal. Cu toate. Inclusiv cu plata chiriei de la apartament care e în categoria lucrurilor despre care nu-mi place niciodată să vorbesc. Important e că mi-am luat cizmele perfecte.

(di)speranţă

2009-11-02T18:36:00.002+01:00

Uneori mi se pare că pot face mai mult decât atât. Închid ochii preţ de câteva clipe, şi chiar sunt convinsă că am reuşit să schimb locul obiectelor. Apoi îi deschid...şi toate sunt la locul lor, exact cum fuseseră cu câteva secunde în urmă. Nu ştiu ce mă face să vreau să merg mai departe. Nu ştiu care-i forţa care mă ţine în picioare, ori de câte ori îmi doresc cu disperare să mă prăbuşesc. E în mine sau e risipită undeva împrejurul meu.
N-am timp să mai caut răspunsuri. E mult prea scurt timpul pe care îl am, ca să-mi permit luxul ăsta. Nu-mi rămâne decât să las carnavalul să-şi continue jocul. Nu? Când nu te poţi împotrivi unui lucru, cel mai simplu e să pretinzi că nu există.
Şi eu chiar crezusem că vine.

Nedumeriri nocturne

2009-10-31T23:20:00.004+01:00

N-am nici cea mai vagă idee încotro se îndreaptă toate lucrurile. Şi partea cea mai ciudată e că nici nu cred că mi-aş dori să ştiu. La urma urmei avea sens ceea ce-mi spunea Adina astăzi despre tabloul avangardist căruia nu-i găsesc logica pe peretele galben de care se sprijină patul meu. Nu trebuie să aibă logică. E mult mai simplu aşa.
M-aş simţi mult mai bine să nu mai urmăresc şirul gândurilor ăstora cu miros de fum înecăcios. Să nu mai aud ţipetele astea asurzitoare care-mi provoacă insomnii nesfârşite. Să păstrez amintirile care le iubesc, iar peste restul linişte. Să transform durerea asta cumplită ce mă încearcă într-o cutie de scrisori. Iar la sfârşit să pot spune că am reuşit.
Habar n-am încotro am pornit-o iar.

The climb

2009-10-30T14:23:00.001+01:00

Nu cred că mi-a plăcut vreodată Miley Cyrus. Nu cred că îmi place nici acum. Dar melodia asta nu mi-o pot scoate din cap nicicum.

Mă întreb

2009-10-29T22:33:00.002+01:00

Mă întreb dacă în visele tale furtunile-s mai liniştite decât aici, printre noi, muritorii.
Mă întreb dacă de fiecare dată când clipeşti se stârnesc vijelii pe mare, aşa cum credeam că se întâmplă când îţi călcam pe urme.
Mă întreb dacă mai ştii să joci ascunselea şi dacă ea cunoaşte toate locurile în care m-am ascuns eu de teamă să nu te pierd.
Mă întreb dacă mai pictezi cu ochii închişi stâlpii prăbuşiţi de pe marginea drumurilor.
Mă întreb dacă ţi se-ntâmplă şi ţie vreodată viaţa, în atâtea forme şi culori, cum mi se întâmpla uneori mie când uitam cine sunt.
Mă întreb dacă mai auzi vocile care te chemau afară din lumea în care-mi ziceai că începe să-ţi placă.
Mă întreb cum e cerul dincolo de ochii tăi goi, în zilele de toamnă târzie.
Mă întreb dacă ţi-ai mai aminti de mine, dacă m-ai vedea pe drumul ăsta care nu se mai întoarce înapoi.
Mă întreb dacă tu te întrebi vreodată...

Flashback

2009-10-29T13:09:00.004+01:00

Mă întreb în fiecare zi care e momentul în care am încetat să mai fiu eu; care e locul unde am pierdut şirul numărătorii. Şi încerc să-mi amintesc cum obişnuiam să fiu, cum îmi doream să fiu, dar totul e cufundat într-un întuneric adânc. Nici nu mai sunt sigură că a existat vreodată o variantă mai bună a mea. Poate doar îmi imaginez poveşti pe care nu le-am citit niciodată.
Nu mai ştiu cine sunt acum, dar nu reuşesc nicicum să-mi amintesc cum era să fiu altfel. Ca şi cum cineva ar fi adunat toate piesele şi le-a aranjat într-un fel în care nu mă mai pot regăsi. Apoi a rupt din carte toate paginile cu amintiri. Şi-mi pare că sunt acum doar imitaţia ieftină a unei persoane pe care n-am cunoscut-o niciodată.
Nu ştiu în ce cred, pentru că altcineva a găsit potrivit să scrie crezul pentru mine. Mă trezesc tresărind că recit mecanic nişte versuri fără conţinut, în faţa unor mulţimi care elogiază un sistem de valori care nici măcar nu-mi aparţine.
Nu am mai nimic, despre care să spun că e al meu, şi într-un mod ciudat, asta nu mă deranjează defel. Sunt atâţia oameni care s-au străduit ca eu să devin ceea ce sunt azi, încât mi-e imposibil să găsesc ceva care să-mi amintească de mine, cea reală. Sunt ceva din fiecare şi nimic din mine însămi. Nu ştiu ce cred, pentru că am lăsat pe alţii să aleagă pentru mine ceea ce cred. Nu ştiu exact ce trăiesc, pentru că într-un mod ciudat, viaţa mea o trăiesc alţii pentru mine.
Şi-mi place uneori să sper că undeva, ascuns adânc în mine, e ceva la care nimeni n-a ajuns. Ceva din ceea ce am fost cândva şi nu-mi mai amintesc acum.
Şi poate fi, la urma urmei, doar o închipuire pe care nu vreau s-o pierd pentru că mi-e aşa dragă, dar ori de câte ori mă uit la fotografia alb-negru de pe birou, mă încearcă un sentiment plăcut de linişte. Şi-mi vin în minte fragmente dezordonate dintr-o viaţă pe care-mi pare că am trăit-o cândva. Dar totul durează numai câteva secunde, pentru ca apoi totul să fie exact aşa cum a fost.
Şi totuşi secundele alea...Îmi pare că aduc în mine o persoană pe care am căutat-o şi care e reală. Îmi pare că simt valurile spărgându-se de mal în spatele meu şi mirosul de apă sărată care-mi face ochii să lăcrimeze. Pentru câteva clipe am sentimentul că eu sunt copilul încruntat şi ciufulit care mă priveşte neprietenos din rama de pe birou.
Apoi totul se pierde într-o ceaţă şi mai grea decât cea dintâi. Imaginea din ramă a venit probabil odată cu rama când am cumpărat-o. Eu cine ştie cum am ajuns aici...

Bad movie, good point

2009-10-26T18:26:00.003+01:00

Sunt puţine lucruri mai plăcute decât un film bun, o ceaşcă de ciocolată caldă albă şi o gaşcă de fete, într-o zi ploioasă de toamnă târzie. Sau cel puţin aşa gândeam înainte să se deschidă Cinema City şi Odeon în Cluj. Sau până să apară R. în peisaj. Ceea ce vreau să spun prin asta e că da, îmi plac filmele. Filmele bune în mod special. Şi nu mă întrebaţi dacă am văzut nu ştiu ce film. Pentru că răspunsul e cât se poate de evident: dacă e film bun, da, l-am văzut; dacă nu e, nu l-am văzut. Ok, recunosc, există şanse să-l fi văzut chiar dacă nu e bun.
Trece destul de rar o săptămână în care să nu merg la film. Iar dacă R. e în Cluj, atunci e aproape imposibil să se întâmple asta. Pentru că dacă e un lucru care să ne placă amândurora în aceeaşi măsură sunt filmele la cinema şi nachos la ODEON. Prin urmare, weekendul asta am văzut două filme. Dar ca niciodată, a fost o criză acută de filme bune la cinema. Aşa că am văzut două filme proaste. Unul mai prost decât celălalt. Singura satisfacţie a fost că cel ales de R. a fost şi mai prost decât cel ales de mine. De fapt a fost şi o a doua satisfacţie, când împotriva sfaturilor mele R. s-a înarmat cu două porţii de nachos, care au ajuns în cele din urmă aproape neatinse în coşul de gunoi de la ieşirea din sală.
Nu vă mai pun răbdarea la încercare: filmul ales de mine- The Rebound, cel ales de R.- Surogates. După ce a început filmul, cel de-al doiles, bineînţeles, mă întrebam dacă poate deveni mai rău decât începuse. Spre final m-am convins că, în mod inexplicabil, se poate şi mai rău. Şi cel mai mult mi-aş fi dorit să fie cineva care să-mi poată răspunde la întrebarea: la ce s-o fi gândit ăl' de-a făcut filmul ăsta când l-a trăznit întâia dată ideea asta năstruşnică a filmului? La ce s-o fi gândit Bruce Willis când a acceptat un rol în filmul ăsta?
Nu a fost nimeni atunci să-mi poată da un răspuns, aşa că a trebuit să-l găsesc de una singură. Pentru că azi numai la asta mi-a stat gândul. În cele din urmă chiar m-am luminat. Deşi încă suspin la gândul celor 84 de lei irosiţi iremediabil, trebuie să recunosc că undeva, destul de greu perceptibilă, destul de prost pusă în valoare, ideea filmului n-a fost chiar aberantă, cum crezusem iniţial. Bineînţeles că n-o să stau acum să povestesc filmul. Dar într-un fel, chiar aşa ni se întâmplă şi nouă. Să afişăm în faţa celorlalţi ceea ce de fapt ne-am dori să fim, nu neapărat ceea ce suntem. Şi nimeni să nu bănuiască ce suflete bătrâne ascundem în spatele măştilor.
Şi uite-aşa devii filosof după un film cu roboţi. So, bad movie, good point.

Gândul din al doisprezecelea ceas

2009-10-23T23:06:00.005+02:00

Bătaia s-a oprit. Îmi ţin respiraţia şi îmi duc încet mâna la inimă. Ce-ar fi dacă bătaia care tocmai s-a oprit era chiar bătaia inimii mele? Abia îmi mai simt umărul şi braţul stâng de durere. Dar nu, nu era inima mea. Aproape că sunt dezamăgită. Nu, nu e nimic sumbru în asta. Doar că mi-am imaginat preţ de o secundă, cum ar fi lumea dacă inima mea ar fi încetat să bată. Aş fi vrut să mai stau? Aş fi vrut să mai alerg? Să mai privesc? Să mai ştiu?
Am lăsat gândurile astea. Poate e de vină ora asta târzie şi insomnia asta nebună care îmi tulbură nopţile de la o vreme încoace. Ştiu că are să mă certe mâine când o să mă privească în ochi şi-o să-mi vadă dansând în privire gândurile astea cenuşii. Ştiu că o să mă roage să închid ochii, când trist peste măsură n-o să mai poată schimba nimic. Eu am să-l ascult, pentru că ştiu că la urma urmei el n-are să plece niciodată. Şi poate mâine o să uit.

Lasă noaptea...

2009-10-21T00:28:00.003+02:00

Îmi tot învârt privirea prin cameră, în speranţa că o să găsesc motivul pentru care sunt trează la ora asta. Aş fi vrut să fie mai simplu. Să mă pun în pat, să-mi trag pătura mea fermecată peste cap şi totul să dispară din mintea mea. Dar nu e şi asta mă face să-mi doresc să mai fiu încă o dată copil, deşi nu-mi amintesc mai nimic despre copilăria mea. Şi nu ştiu dacă e un şablon, o falsă amintire sau invenţie de-a mea, dar cred că atunci când eram copil obişnuiam să adorm instantaneu.
Douăzeci de minute m-am întors de pe o parte pe alta. Poate e de vină aşternutul în culori prea aprinse pentru liniştea mea. Sau poate filmul pe care l-am văzut aseară şi pe care nu mi-l mai pot scoate din cap. Sau alaltăseară. Între timp, am băgat de seamă că pe întuneric, oglinda mea arată lucrurile distorsionat. Poate doar mi se pare. Poate chiar aşa trebuie să fie.

Cum ziceam...prin pereţii ăştia subţiri se aude orice. În special gândurile mele trecute semnificativ de miezul nopţii.

P.S. Din nou, nu ştiu dacă doar mi-am închipuit, dar mi s-a părut că azi m-a urmărit peste tot fotografia unei tipe, pe care nu ştiu din ce motive n-o plac deloc. Mi-e teamă să mai intru pe site-uri de fotografie, pentru că mă încearcă un vag sentiment că o să am coşmaruri, dacă o mai văd încă o dată astăzi.

Aici stau eu

2009-10-18T22:51:00.003+02:00

Se opreşte la doar câţiva paşi în faţa mea. Are o şosetă de o culoare şi una de altă culoare. Mă întreb dacă i s-a întâmplat şi lui cum mi se întâmplă mie uneori, să nu găsească două şosete la fel. Poartă două tricouri, unul peste celălalt, iar cel de deasupra e întors pe dos. Mă întreb dacă l-a luat anumit aşa, dar lui nu prea pare să-i pese de întrebările mele. Stă rezemat de tocul uşii, dar din cauza treptelor nu văd decât picioarele fetei. Are o pereche de şlapi asupra căror culoare nu mă pot decide încă. Ar putea fi roz. Aş spune mai degrabă că au fost roşii la început. Stă cu picioarele încrucişate. Ştiu că ar vrea să-l invite înăuntru, dar am auzit-o zilele trecute pe mama ei strigând la ea că numai cu golani umblă. Se aude orice mişcare prin pereţii ăştia subţiri. Mă fac că îmi caut ceva în poşetă. Nu ştiu ce-a fost în capul meu când mi-am luat poşeta asta. El îşi dă la o parte o şuviţă de păr care se încăpăţânează să-i cadă înapoi peste ochiul drept. Ea râde nervos. El pare mulţumit s-o vadă râzând, deşi ştiu că şi el ar vrea să fie invitat în casă. Mai urc două scări în speranţa că o să-i pot zări şi ei faţa. Poartă acelaşi maieu cu care era îmbrăcată ieri când ieşise trântind uşa în urma ei. Am crezut că dărâmă tot blocul. Are părul prins într-o coadă simplă, aşa cum îl poartă mai tot timpul. Şi exact atunci începe să-mi sune telefonul. Dau să-l scot repede din geantă. Sunt o neîndemânatică! Îl scap jos, dar continuă să sune. Amândoi se întorc brusc către mine. Cred că am roşit până în vârful urechilor. Dau să spun ceva, dar mă bâlbâi fără scăpare. Ei se uită unul la altul şi apoi din nou la mine. Mă aplec stânjenită să-mi ridic telefonul care tocmai a terminat de sunat. Încerc să-l pun în geantă, dar nimeresc lângă şi cu o bufnitură şi mai mare decât prima, cade din nou pe moyaicul murdar. Ei se uită iar unul la altul şi încep amândoi să râdă. Mă aplec pentru a doua oară să-l ridic şi mă întreb dacă situaţia poate deveni mai stânjenitoare de atât. Rămân ţintuită locului cu vaga senzaţie că reuşisem să întrerup cea mai bună parte a serii pentru ei doi. El îşi trece mâna prin părul blond şi mă priveşte întrebător.
"Eu..."
Mă priveşte în continuare fără să înţeleagă situaţia. Ea e cu un pas în spatele lui, cu aceeaşi privire nedumerită. Habar n-are cine sunt. Eu ştiu până şi ce muzică ascultă şi la ce oră îi bea cafeaua. Se aude tot prin pereţii ăştia subţiri.
Binevoiesc să mă mai apropii încă doi paşi, în speranţa că n-o să fiu nevoită să mai dau vreo explicaţie. El încă stă rezemat de tocul uşii. De tocul uşii mele, mai exact. Nu pare să aibă nici unul vreo idee ce intenţionez să fac.
"Vreau doar să intru în casă." Şi scutur cheile pe care le ţineam de ceva vreme în mână. În sfârşit se prinde. Îşi mişcă grăbit tenişii jerpeliţi de lângă uşa mea.
"Scuze. N-am ştiut că stai aici!"
Are o gaură în tricoul de deasupra. Mă întreb dacă ea a observat asta. Sau şosetele de culori diferite. Intru în casă şi îi aud bufnind în râs în urma mea: Vreau doar să intru în casă.
Poate până la urmă o să mă invite în casă, gândeşte el.
Poate o să-l pot convinge să nu mai poarte tricoul ăsta.

Se aude orice mişcare prin pereţii ăştia subţiri.

Care-mi mai sunt frustrările zilele astea...

2009-10-16T16:00:00.002+02:00

Îmi amintesc perfect când R. mi-a pus întrebarea asta. Şi nu cred că am ezitat vreun moment înainte de a-i răspunde. Dacă ar fi să ai o super-putere, ce ti-ai dori cel mai mult sa poti face? Simplu: Mi-aş dori să pot vindeca oameni!
De câteva zile, e un gând care se încăpăţânează să-mi zburde prin minte. Nu că mi-aş fi schimbat opţiunea. Încă sunt convinsă că dacă ar fi să-mi pot alege o super-putere, mi-aş alege puterea de a vindeca oameni. Dar. Dar tot ma întreb cum ar fi să pot citi gândurile oamenilor. În alte cuvinte, cum ar fi să stau faţă în faţă cu o persoană şi să pot vedea exact ce gândeşte despre mine. Pentru că atunci când ziceam că mi-ar plăcea să citesc gânduri, mă refeream strict la gândurile care au legătură cu mine. La ce mi-ar folosi să ştiu gândurile celorlalţi când eu abia reuşesc să ţin pasul cu ale mele.
Nu ştiu dacă numai eu sunt aşa, dar aş da orice să ştiu ce gândeşte de fapt persoana cu care vorbesc, în momentul în care mă priveşte. Şi asta pentru că ştiu că de cele mai multe ori oamenii nu spun ceea ce gândesc de fapt, ci ceea ce cred că ar trebui spus în anumite momente. Şi mai ştiu că de multe ori am spus ce drăguţă panglică ai!, când primul lucru care mi-a venit în minte a fost oare asta a uitat să-şi schimbe pijamalele când a ieşit din casă?
Şi cu atât mai mult mi-aş fi dorit zilele trecute să pot ghici ce-i în mintea mamei lui R. când stăteam liniştită la poveşti cu ea, în camera de zi. Nu că n-ar fi fost prezentă în discuţii sau ceva de genul ăsta, doar că niciodată nu-mi pot da seama din felul în care se uită la mine dacă în momentul ăla dă din cap la ceea ce tocmai am spus despre aranjatul sălii la ultima nuntă la care am fost, sau e doar o modalitate de a-şi manifesta dezaprobarea la felul cum mi-am prins azi părul. Şi asta e de-a dreptul frustrant!

Mai lung îmi pare drumul acum la-ntors acasă:)

2009-10-14T09:26:00.002+02:00

Am revenit în Cluj şi e cumplit de frig. La intrare în Cluj, am fost şocată să văd că pe acoperişul caselor se aşezase zăpadă în cantităţi impresionante pentru luna octombrie. De precizat că eu eram îmbrăcată doar cu bluza mea galbenă (genul de bluză perfectă pentru o seară răcoroasă de vară) dar imposibil de nepotrivită pentru ce-am avut de înfruntat pe drumul spre casă. M-am lăudat în gând pentru ideea inspirată de a-mi fi luat şi eşarfa galbenă cu gri la gât, pentru că, deşi nu foarte semnificativ, m-a ferit puţin de ploaia sau zăpada rece ca gheaţa. Am încercat să iuţesc pasul, dar geanta pe care o trăgeam după mine nu m-a prea ajutat. Între timp m-a sunat Adina să vadă pe unde sunt. E adevărat că nu mai aveam foarte mult până acasă, dar s-a grăbit să-mi iasă înainte cu geaca mea albă şi o umbrelă. Să nu mai amintesc faptul că în picioare aveam balerini, fără şosete, deci până am ajuns acasă înotam în ei. După cum bănuiţi, am ajuns în cele din urmă acasă şi am scăpat de hainele ude de pe mine. Am fost aşa impresionată de gestul Adinei, dar nu am ştiut nici cum să-i spun mulţumesc. Sper că nu e prea târziu.

În final, e bine să fiu din nou acasă.

Să le (ne) fie rușine!(?)

2009-10-13T00:12:00.003+02:00

N-aș spune niciodată despre mine că mă pricep la fotbal. Nici măcar nu cred că îmi place sportul ăsta. Dar îmi place România și din cauza asta uneori mă uit la fotbal. Asta am făcut și sâmbătă, la fel ca alte mii de români, sperând că o să merite osteneala. Din păcate nu s-a meritat nici măcar efortul de a rămâne în casă sâmbătă seara, motiv pentru care la 2-0 m-a luat un somn grozav și suprimându-mi rușinos spiritul patriotic ce începuse a încolți în mine, m-am băgat în pat cu conștiința încărcată fiindcă nu simțisem nici un fel de remușcare. Ei bine, de ce vorbesc de fotbal, când nici măcar nu sunt vreo împătimită a fotbalului și pe lângă asta e și trecut de 1 a.m.? Pentru că deși e o oră destul de matinală, lista mea de mess e încă destul de populată. Și unul din prietenii mei buni are un status interesant Să le fie rușine! Bineînțeles că mânată de curiozitatea mea bolnavă, am vrut să știu cui trebuie să-i fie rușine, deci am dat click pe trimitere și am fost trimisă la blogul lui C. Tolontan. Editorialul nu conținea nimic interesant, fapt pentru care am citit mai mult printre rânduri. La sfârșit nu m-am putut abține să nu-mi pun o întrebare. Sau două: lor chiar le e rușine? nouă ar trebui să ne fie rușine? Pentru că la 5-0, mie și în somn mi-a fost rușine!

Bonusul(continuare postare anterioară)

2009-10-09T07:36:00.003+02:00

3 Iulie 2007

Precizare off-topic: Îl ştiţi deja J., cel mai mic frate al meu. Fiind cu muuulţi ani mai mic decât mine, şi fiindcă eram acasă, eu mă ocupam de tot ceea ce însemna şcoală.pentru el . Nu ştiu dacă i-a plăcut asta sau nu, dar mai toţi colegii lui mă cunoşteau, iar fetele, mult mai puţine decât băieţii, tot timpul îmi săreau în braţe când mă vedeau. În special Doroteea, una dintre cele mai speciale fetiţe pe care le-am cunoscut vreodată. Încă am greutăţi în a înţelege de ce a făcut Dumnezeu lucrurile aşa, dar Doroteea a murit, aşa, brusc şi fără veste, într-un accident. Despre asta e vorba în rândurile care urmează.

A mai rămas doar o ramă goală. Ca o fereastră într-o casă întunecată şi singură. Ca o fereastră ce se deschide spre un loc mai întunecos decât primul. Aş putea băga mâna în ramă şi sunt sigură că nu m-aş mai întoarce înapoi. Aş dispărea aşa...ca un vapor într-o gaură neagră. Şi n-ar mai şti nimeni dacă am fost vreodată sau sunt doar o poveste.
A ieşit din ramă copilul pe care-l priveam în fiecare zi ca-ntr-o oglindă. A prins viaţă şi-a dispărut aşa, pe ascuns, când mi-am întors privirea să prind ultima secvenţă din moartea care tocmai se încheia lângă mine...
Unii mi-au zis că rama fusese dintotdeauna goală, pe colţul unei mese rotunde cu trei picioare. Dar eu ştiu că nu poate fi prea departe. Uneori, când reuşesc să-mi ţin respiraţia, întinsă pe spate, pe covorul murdar şi învechit de care îşi şterg încălţămintea toţi cerşetorii, aproape îi aud bătăile inimii. La început repezi , ca o ploaie torenţială poposind pe pervazul geamului meu, şi apoi din ce în ce mai rar. Până nu se mai aud deloc. Şi mai rămân întinsă preţ de câteva secunde ca să mă conving că n-a fost decât tic-tacul ceasului bătrân captiv sub genunchii mei zgâriaţi. Apoi pornesc iar să-l caut.
M-am întrebat dacă nu s-a pierdut cumva în adâncul din privirea lui înceţoşată şi împăienjenită de atâta cer. Dar chiar şi aşa, nu cred că-l pot ierta pentru fuga hoţească. Ar fi putut lăsa în urmă, măcar un colt de hârtie îngălbenită, cu urma unui sărut, în loc de cuvinte. Aş fi ştiut atunci că-şi găsise un loc mai bun, într-o altă ramă, c-o altă străină mângâindu-i privirea în fiecare dimineaţă înnorată.
A dispărut copilul din rama mea preferată. Şi-l caut de atunci prin icoanele tulburate de pe zidurile unor încăperi goale. Şi plâng sau plouă ori de câte ori văd paşi de copii rătăciţi printre rândurile sacadate de copaci nebuni.
Nu ştiu unde am ajuns acum. Poate-am intrat în întunericul din rama goală, dar dacă-l vede cineva pe copilul care poartă întotdeauna un porumbel alb pe umăr, nu mă strigaţi. Chemaţi-l înapoi acasă.
P.S. Livin' this stupid life of mine, makes me wanna catch the rain with empty hands.
-nu-l mai căutaţi. Copilul a murit anul trecut într-un accident de autobuz. Încă mai moare când mă gândesc la el/ea.

Postare+bonus

2009-10-09T07:13:00.003+02:00

Cum de la o vreme, în mintea mea, nici un gând n-a fost la locul lui, m-am gândit că decât să plictisesc pe cineva cu posturi fără conţinut, să mă apuc să caut blogurile altor persoane, pe care am renunţat să le citesc din motive personale. Şi de la un blog la altul, am ajuns într-un final la jurnalul meu. Nu, ăla nu e postat niciunde pe internet. Stă frumos pe birou, pierdut între alte zeci de cărţi şi foi. Evident, nu m-am putut abţine să nu întorc câteva pagini şi trebuie să recunosc că o dată la câteva luni astta e activitatea mea preferată.
Îmi imaginez cum au zâmbit unii când au auzit de jurnal. Ştiu. Mulţi dintre voi aţi avut aşa ceva când aveaţi 13-14 ani şi eraţi îndrăgostiţi de colegul/colega de bancă, iar apoi mama a avut neinspirata idee să dea peste el şi să-l citească şi acesta fu finalul jurnalului. La mine n-a fost tocmai aşa.
Eu eram în clasa a zecea când am început să scriu. Aveam o profă de română la care cu greu reuşeam să ţin ochii deschişi la ore. Era bătrână şi, nu glumesc!, nu mai auzea bine! Deci vă puteţi imagina cam ce era la ora ei. Nu mi-a plăcut niciodată de ea, dar e un lucru pentru care o să mi-o amintesc mereu. Pentru că, da, datorită ei am început să scriu. În general. Inclusiv în jurnal. Ne-a spus într-una din ore că cel mai interesant fapt în a ţine un jurnal e că te ajută enorm să-ţi urmăreşti evoluţia. Nu ştiu dacă neapărat dorinţa de a-mi măsura evoluţia sau mai curând faptul că mă plictiseam cumplit în orele de română, dar am început să scriu în jurnal. Şi nu m-am mai oprit de atunci. E adevărat că au fost perioade în care am renunţat la obiceiul ăsta, dar de fiecare dată am revenit. Şi e una din activităţile la care mi-ar fi aproape imposibil să renunţ. Şi fiindcă azi am o zi bună şi e soare afară, m-am gândit că ar fi interesant să vă faceţi o idee cam cum arată jurnalul meu. So, enjoy!(următorul post)

Ghicitoare

2009-10-04T21:38:00.001+02:00

Chiar...ştie cineva un loc în mall, unde să-mi pot scoate pantofii fără să se uite toată lumea speriată la mine? Eu ştiu! Eu ştiu! Pe holuri la Odeon într-o duminică la prânz. E aproape gol.

Şi apropo...nici una dintre noi n-a fost niciodată în vizită la psihiatru...Serios!

Do you know him?

2009-10-03T21:11:00.000+02:00

Nu ştiu câţi dintre voi îl cunoaşteţi pe J. Probabil foarte puţini. Pentru toţi ceilalţi, J. e motivul pentru care am început, în primă instanţă, să scriu pe blog. Vara asta am petrecut ceva mai mult timp împreună şi el a fost cel mai afectat de plecarea mea. Nu-mi vine să cred cât de mare e acum. Şi când amintesc că trebuia să-l legăn pe picioare ca să adoarmă:) acum mai are puţin şi mă ajunge...

A doua fotografie e una din preferatele mele. Tati era în spital, iar eu cu J. ne furişasem în salon înafara orelor de vizită. Pentru că îi lipsea aşa de mult tati de acasă, n-am putut să nu imortalizez momentul. Oare doar mie mi se par perfecţi?:)

De pe pământ în cer

2009-10-01T11:31:00.000+02:00

Dacă într-o zi, ploaia nu s-ar mai opri şi ar ploua, ar ploua, Doamne, cu lacrimile mele...
Ce frig s-ar face pe pământ!

Dacă în altă zi, soarele ar uita să apună şi ar rămâne agăţat acolo, pe cerul inimii mele,
Doamne, câtă lumină ar fi în lume după mine!

Şi dacă într-o zi, Doamne, nu Ţi-ai mai lua ochii de la mine şi am rămâne aşa, nemişcaţi, preţ de un veac...
Câtă ploaie şi cât soare mi-ar picura de pe pâmânt în cer...
Da, Doamne, în cerul din ochii mei închişi!

B-day girl sau maid of honour

2009-09-25T10:43:00.003+02:00

M-am trezit târziu şi obosită. Pe lângă toate şi cu o durere cumplită de cap. Aşa se întâmplă întotdeauna când dorm prea mult. În cameră e dezordine şi n-am nici un chef să încep să strâng. Sunt haine împrăştiate peste tot şi aproape că nu-mi amintesc de ce am le-am scos din dulap aseară. (întotdeauna mi-am închipuit că aşa trebuie să fi arătat camera Otiliei din Enigma Otiliei) Aaaa, am ieşit la restaurantul ăla chinezesc. (Arăta foarte mişto, dar preţurile mi s-au părut cam mari.) Tot nu e o explicaţie foarte logică. Dar nu-mi mai bat capul cu asta. Şi pantofii sunt aruncaţi în faţa uşii. Mă întreb dacă ar putea cineva deschide uşa la cameră. Nici asta n-are nici o importanţă.
Ideea e că nu despre dezordinea din camera mea am vrut să vorbesc. Habar nu am despre ce am vrut să vorbesc. Stai, e 25 septembrie! Despre asta voiam să vorbesc! De fapt nu despre asta. Am inteţionat doar să scriu ultimul post de 22 de ani. Urăsc numărul 22 şi e oarecum plăcut să ştiu că de mâine o să pot spune că am 23 de ani. 23 e un număr bun. Cel puţin asta ar spune Adina.
Azi plec acasă la Suceava. Merg sâmbătă la nunta vărului meu. Nuntă de ziua mea, asta trebuie să fie interesant. It's pure coincidence, cousin, ar spune F.
-D., ziua ta e toamna?
Încerc să zâmbesc...Nu-mi iese chiar cum aş fi vrut:
-Toamna e ziua mea. Toamna e viaţa mea...De la un capăt la celălalt.

Viaţa merge totuşi mai departe

2009-09-16T13:11:00.004+02:00

E o după-amiază liniştită de început de toamnă. E septembrie şi eu abia îmi amintesc cum au trecut lunile de vară, fără să am timp să bag de seamă când au început să cadă frunzele. E o lună de când tati s-a întors acasă şi mai bine de o lună de la operaţie. E o lună de când nu trece o zi fără ca cineva să vină să-l viziteze. E mai bine de o lună de când am început să realizez că sunt poate sute de oameni care au văzut în tati lucrurile pe care doar eu credeam că le văd. O lună de când mă trezesc în fiecare zi cu gândul să cobor repede în camera lui să văd cum se simte. O lună cu zile bune şi zâmbete şi zile mai puţin bune, când mi-am simţit inima paralizată de teamă.
Acum e început toamna şi, spre nenorocul meu, J. a început din nou şcoala, ceea ce înseamnă că mai toată ziua sunt singură cu tati acasă. E septembrie şi la interfaţa mea de la blogspot îmi apare un birthday cake de fiecare dată când accesez pagina. Mă întreb dacă e pentru mine sau pentru ei. Nici nu cred că mai are vreo importanţă. Important e că e luna septembrie şi viaţa merge mai departe.

He makes all things new.

Pesemne că...

2009-09-09T08:30:00.004+02:00

Din colţul din care privesc eu lumea, e de la un timp vreme ploioasă. Nu mai disting oamenii de umbrelele lor cenuşii, iar uneori îmi pare că-s doar umbrelele rătăcind aiurea prin ploaie. Mă întreb cum ar fi dacă lucrurile astea nu s-ar petrece doar în imaginaţia mea. Dacă din oamenii pe care îi văd traversând strada îngustă din faţa blocului unde locuiesc, ar rămâne doar umbrelele lor cenuşii.
Pesemne că vremea asta de afară mă face aşa sumbră. Sau pesemne că de aici de unde privesc eu lumea, încă nu am dat la o parte perdelele de noapte. Pesemne că nici nu plouă. Pesemne că umbrelele din ploaie prind viaţă doar în mintea mea.
Pesemne că din colţul în care privesc eu lumea, nimic nu e ceea ce pare a fi.

Închipuiri de lună plină

2009-09-03T21:50:00.002+02:00

E-n mine destulă tăcere cât să acopăr luna plină de afară. Nu te mai caut ca să-ţi cer să pui capăt nebuniei ce-şi face în fiecare dimineaţă cuib în gândurile mele. M-am obişnuit să nu mai pun întrebări, ori de câte ori îmi scrântesc glezna. Astă seară nici nu încape vorba de aşa ceva. Mă întrebam doar dacă Tu-ţi aminteşti ce lucru ţi-am cerut ultima oară. Nici eu nu-mi amintesc. Şi azi când aş fi vrut să Te am pe aproape, am încercat să-mi aduc aminte ce-am făcut să Te-alung din nou. Şi nu e drept, dar abia mai ştiu azi ce înseamnă dreptatea. Acum vreau mai mult decât să arunc cu sentimente închipuite de mine. Vreau ceva mai mult decât să inventez o poveste şi-apoi s-o ascult numai eu. Vreau mai mult decât să ascult o muzică pe care mă prefac de-atâta vreme că o înţeleg. Nici nu ştiu dacă vreau să-ţi cer ceva în seara asta. Dar mi-e cerul prea întunecat şi pustiu deasupra inimii şi stă luna gata să cadă peste toamna sub care mă ascund. Locul Tău e încă gol pe fotoliu de unde m-ai privit ultima dată. Dar chiar dacă nu te pot atinge, simt miros de primăvară în camera cu petunii la geam. Nu Te văd, dar mă împiedic de prezenţa Ta la tot pasul. Eşti peste tot şi abia dacă mai ştiu ce voiam să-ţi spun.
Aşa că nu-mi vorbi, dar lasă-mă, în noaptea asta, să împrăştii stelele pe cer în locul Tău şi-apoi fă-mă să uit că am îndraznit vreodată să-ţi cer aşa un lucru.

Ce a fost şi ce-mi rămâi

2009-08-29T21:44:00.003+02:00

lui R., al doilea motiv

Partea de pat pe care dorm eu, e locul unde ajunge soarele prima dată dimineaţa. Şi-mi place uneori să-mi închipui că sunt primul om din partea asta de lume care vede răsăritul. Oricum nu poate nimeni să-mi demonstreze că nu e aşa. Îmi place tăcerea care se reazămă cald pe bătăile inimii mele. E fără doar şi poate aşa cum mi-ai promis că are să fie: tu ascuns în zâmbetul meu, iar toate zâmbetele noastre sculptate în inima Lui. Nici nu-i greu de crezut. Pentru că într-un mod inexplicabil, când eu mă pierd, tu eşti întotdeauna cel care găseşte drumul spre mine. Tu mă ai pe mine şi faci din asta o poveste de dragoste. Eu ne am pe amândoi şi e copleşitor.
Când se lasă seara e ceva mai înnorat. Dacă nu mi-ar plăcea aşa mult dimineaţa, m-aş pune să dorm pe cealaltă parte de pat. Mă sufocă sutele de kilometri dintre noi, dar vocea ta, înainte să adorm, e aer cât să mai respir o veşnicie. Într-un fel e liniştitor şi-aici. Când închid ochii, tu te ascunzi încă în zâmbetul meu. Tu eşti şi întrebarea, eşti şi răspunsul. Nu mă laşi nicicum să uit. Eşti inima mea. Şi după împărţirea la doi, inima mea e perfectă.

Eu şi lipsa nejustificată

2009-08-28T18:53:00.002+02:00

Pentru că tot m-am hotărât să revin la unul din vechile mele obiceiuri, scrisul pe blog, şi într-o oarecare măsură timpul îmi permite, m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi justific absenţa îndelungată. În mare, e vorba de două motive mai importante. Primul are legătură cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea, iar al doilea are legătura tot cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea.
Well, în ultimele două luni lumea mea liniştită s-a zguduit puternic de câteva ori şi mă întrebam uneori dacă are să mai fie vreodată la fel cum a fost. Celor care au mai citit din posturile anterioare, nu cred că le e foarte greu să ghicească despre cine vorbesc ca fiind unul din cei mai dragi oameni mie. Oricum, pentru cei care nu ştiu, e vorba de tati. Şi în ultima vreme, lumea mea şi a familiei mele s-a învârtit în jurul lui. Nici acum nu e foarte diferit. În urmă cu aproape o lună, tati a fost supus unei intervenţii chirurgicale pe cord deschis, operaţie care a durat aproape nouă ore. Au fost nouă ore de coşmar, dar am ştiut tot timpul că Dumnezeu a fost prezent acolo. Totul s-a întâmplat brusc şi neaşteptat, fără ca el să fi avut vreodată vreun fel de antecedente. Abia am avut timp să ne mirăm că a şi fost internat de urgenţă la Tg. Mureş. Şi în felul ăsta, ultimele două luni din viaţa mea se pot traduce uşor în drumuri interminabile şi ore de condus între Cluj, Tg. Mureş şi Suceava.
Aş vrea să pot spune că oricum ce-a fost mai greu a trecut, dar tati e încă ţintuit la pat şi perioada de recuperare e aproape mai chinuitoare decât cea precedentă, dar ştiu că nimic nu e imposibil pentru Cel care a făcut toate lucrurile. Tot ce-mi doresc mai mult acum e să-l văd zâmbind aşa cum o făcea înainte; fără ca în spatele zâmbetului lui să-i pot citi durerea, chinul nopţilor nedormite, povara disperării, când crezi că nu mai poţi face un pas mai departe.
Al doilea motiv despre care spuneam e unul mai senin, dar despre asta o să povestesc probabil next time:)

Eu şi cele ce-au să vină

2009-08-27T21:49:00.003+02:00

Aproape niciodată nu mi-e teamă de lucrurile care-au să vină. Ştiu că oricât m-aş îngrijora, nu pot schimba nimic. Mi-e frică uneori de lucrurile care-au trecut. Şi în ultima vreme în viaţa mea s-au întâmplat prea multe lucruri de care să-mi fie teamă. Acum sunt acasă. Aici, în camera în care, în urmă cu un an n-aveam nici un motiv de îngrijorare. Azi totul e diferit. Şi port pe umeri povara unor săptămâni şi luni care încă mă fac să tresar, ori de câte ori îmi amintesc de ele.
Dar e târziu şi J. aproape a adormit. Am vrut doar să spun că de lucrurile care-au să vină nu mi-e teamă. La urma urmei, n-am nici o siguranţă că ziua de mâine o să mă găsească tot aici.

Tot mai complicat:)

2009-07-19T23:33:00.006+02:00

E greu să mă hotărăsc. Ca niciodată, sunt cu inima suspendată undeva între Cluj şi Suceava. Şi nu prea mai ştiu unde e acasă pentru mine. Până acum balanţa pare să atârne greu spre Suceava, deşi mi-e drag Clujul. Dar cum aş putea să nu iubesc Suceava când ei, cei care îmi umplu viaţa de zâmbete sunt acolo? E aşa incredibil de simplu să-i iubesc pe ei...

în ordinea apariţiei: Jonathan, Davide şi Emi:)

Here I come, home

2009-07-02T06:52:00.002+02:00

E mult prea dimineaţă ca să fiu deja în faţa laptopului. Mai e şi înnorat afară, motiv pentru care aş fi vrut să mai pot dormi puţin. Din păcate când Adina pleacă la serviciu, e aproape imposibil să mai poţi dormi. Oricum trebuia să mă trezesc mai devreme azi, pentru că am o mulţime de lucruri pe care trebuie să le rezolv până plec. Unde plec? Acasă! Şi ar trebui să fiu chiar fericită, dar gândul drumului de şapte ore cu trenul îmi răpeşte toată bucuria. Nu ştiu cât stau acasă, nu ştiu dacă o să mai pun ceva pe blog, da ştiu că o să-l văd pe Jonathan. And it feels kinda' nice:)

Paint a smile on her face

2009-07-01T13:09:00.004+02:00

Nu ştiu cum o să fie mâine. Nu ştiu cum o să fie peste un an. Dar ştiu că dragostea Lui a pictat zâmbetul în inima mea pentru totdeauna.

Albastru cenuşiu

2009-07-01T11:56:00.008+02:00

Timp rătăcind printre gânduri închise. Aştept cu respiraţia întretăiată să se facă dimineaţa, dar în loc de lumină, tot mai mult întuneric se-adună. Mi-am spus că azi n-o să port culori din curcubeu şi nici panglica cu fluturi. Calendarul de pe peretele scrijelit îmi arată de la o vreme încoace numai a şaptea zi din săptămână. Am unghiile roase până la sânge de când am încercat să-mi sap în zid numele în formă de fereastră. Când mă uit la gratiile din cealaltă parte a lumii mele, tot timpul îmi vine să strig după ajutor. Nu înţeleg cum au crescut iar umbrele astea pe ziduri, când ultima dată când am plâns toate-au fugit. Tăcerea cu care jurasem să trăiesc până la sfârşit, n-a mai suportat greutatea gândurilor mele şi m-a părăsit şi ea, tocmai când sperasem c-o să-mi sărbătoresc prima zi de libertate.
Dincolo e îmbulzeală ca înainte de război. Peste colivia cu păsări mai mult moarte decât prizoniere, stau ceruri sinistre gata să cadă. Îmi rotesc privirile goale peste câmpurile uscate, căutând un vers de care să mă agăţ. Acolo e timpul mai leneş; acolo aş vrea să mă pierd, să trăiesc. Deocamdată îmi picură în gânduri albastru cenuşiu. Nu ştiu dacă Dumnezeu a inventat culoarea asta când a stors de culoare cerul în ochii mei, dar nu am nici o îndoială că nimeni altcineva n-a gustat-o.
Lângă patul de scânduri în care stau întinsă de o vreme încoace, văd moartea reflectându-se în cioburile din oglinda pe care am spart-o aseară. Dacă le-aş fi numărat, aş fi ştiut se pare câţi ani au trecut de când m-au închis aici. Am vrut să ascund cioburile, dar el mi-a spus c-aş putea construi din ele trepte. Apoi să evadez. Am încercat, şi ăsta-i motivul pentru care mi-s picioarele însângerate acum. Când l-am căutat să-l întreb ce am greşit de sunt încă aici, nu mai ştiu dacă l-am mai găsit. Ştiu că l-am auzit vorbind de undeva de aproape. Mi-a spus râzând c-am reuşit, fiindcă la capătul fiecărei scări e doar o altă închisoare.

Nedumerire

2009-06-27T10:10:00.002+02:00

M-am trezit dimineață într-un pat care nu era al meu, într-o cameră care nu era a mea, într-o casă despre care nu știu mare lucru și cu niște gânduri destul de sumbre. Mi-am tras pătura peste cap, încercând să mă ascund de lumina puternică ce pătrundea prin geamul fără perdele. M-am gândit că dacă reușesc să mai adorm încă o dată, a doua oară când mă trezesc, o să mă trezesc în casa mea, în camera mea, în patul meu cu așternuturi colorate. Din păcate nu s-a întâmplat așa, iar eu acum scriu de la un laptop care nu e al meu, așezată pe o canapea care nu e a mea, în aceeași casă despre care nu știu nimic. Singură.

Friends Experience

2009-06-25T21:03:00.004+02:00

Ei bine, trebuie să recunosc că mă plictiseam cumplit. Vremea nu m-a ajutat nici ea prea mult azi, aşa că dimineaţă mi-a fost îngrozitor de greu să mă trezesc să merg la alergat. I-am zis Adinei că aş da orice să nu merg. Ea m-a privit ciudat şi mi-a răspuns sec: Ok. Atunci de ce mergi? Şi sincer nici eu nu prea ştiam de ce mă duc. Trecând peste partea asta, revin la prima parte, partea în care ziceam că azi m-am plictisit cumplit. Şi din întâmplare am dat pe laptop de seria 2 din Friends. Nu ştiu câţi dintre voi aţi urmărit serialul, dar eu îl găsesc unul dintre cele mai reuşite seriale ever. E aproape imposibil să nu ştiţi despre ce vorbesc. Sunt sigură că măcar o dată aţi dat întâmplător pe postul care difuza la noi Friends (chiar nu-mi amintesc exact care era ăla). Aşa am văzut şi eu primul episod şi recunosc că nu l-am găsit foarte interesant.
Apoi, acum vreo doi ani în urmă, când Raul era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, mi-a zis că nici nu ştiu ce pierd dacă nu văd toate zece seriile din Friends. Nu mi-a surâs prea mult ideea, mai cu seama că mai văzusem câteva secvenţe şi nu l-am găsit tocmai pe gustul meu. Raul a insistat totuşi să încep cu primul episod şi dacă tot mi-a făcut şi dvd-uri, am zis...de ce nu? Şi într-o seară, le-am luat pe fete şi am încercat. Nu mai spun că a doua zi dimineaţă noi eram încă în faţa calculatorului abia ţinându-ne ochii deschişi. Şi evident am terminat de văzut toate 10 seriile. Nu numai o dată.
Şi de atunci, ori de câte ori am o stare aşa mai aiurea, nu trebuie decât să mă uit la un episod din Friends şi îmi revin pe loc. Deci puteţi să-mi mulţumiţi pentru sfat, pentru că Friends e probabil cea mai bună comedie ever. Şi nu mă refer neaparat la acţiunea comediei, pentru că practic nu prea există acţiune. Dar e o comedie de replici pur şi simplu formidabilă, iar scenaristul trebuie să fie un tip cel puţin inteligent.
În concluzie, dacă aveţi într-o zi chef de umor inteligent, atunci să fie cu Friends!

De ce unii oameni n-ar trebui să se căsătorească

2009-06-22T18:24:00.007+02:00

Când îmi povesteşte despre prietenul lui, R. îmi spune întotdeauna că e exemplul desăvârşit al categoriei de barbaţi care n-ar trebui să se însoare niciodată. Din nefericire, Cătă s-a însurat şi s-a însurat mult prea devreme ca să aibă timp să-şi conştientizeze apartenenţa la categoria de care vorbeam mai sus. Cel puţin asta e părerea lui R. Nu l-am contrazis niciodată, dar nu pot să spun că am fost întotdeauna convinsă că sunt oameni care nu ar trebui să se căsătorească. Şi apropo, dacă există un om pe care mi-aş dori să-l văd însurat, fericit şi cu copii, ăla ar fi George Clooney, aparent cel mai neînsurabil burlac de la Hollywood.
Unde vreau să ajung cu postul ăsta? Simplu. Azi am ajuns la convingerea că într-adevăr există persoane care n-ar trebui să se căsătorească. Cel puţin nu până la 30 de ani. Povestea e simplă. F. e unul dintre cei mai funny, good-looking, şarmanţi tipi pe care i-am întâlnit. Are 24 de ani, planuri de căsătorie pentru la anul, un apartament plătit jumătate de el şi jumătate de logodnica lui şi o iubită care habar nu are cu cine urmează să se căsătorească. Ca să nu mai spun că şi-a petrecut mai bine de un an încercând să o recucerească pe tipa asta, care nu ştiu din ce motiv l-a părăsit în prima istanţă. Pare-se că efortul s-a meritat, dată fiind situaţia prezentă, despre care vorbeam mai sus.
Eu totuşi susţin că F. nu e genul de om care ar trebui să se căsătorească încă şi după cum am remarcat azi, el împărtăşeşte aceeaşi părere cu mine. Cum noi am fost întotdeauna foarte apropiaţi, spre disperarea iubitei lui, uneori îmi mai spune lucruri pe care nu le-ar admite în faţa nimănui. Azi m-a sunat să vină până la mine, dar din motive etice i-am respins auto-invitaţia. După o conversaţie tipică nouă, adică cu 15 glume pe metrul pătrat, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că se întreabă uneori de ce s-a grăbit cu însuratul. Eu ştiam răspunsul, dar am preferat să îl păstrez pentru mine, pentru că bănuiesc că nu i-ar fi plăcut neapărat să mă audă spunându-i că era disperat după tipă şi a vrut să se asigure că nu-i scapă printre degete şi a doua oară.
Apoi chiar mi-a părut rău pentru el. E prins într-o situaţie pe care a creat-o singur, iar acum trebuie să continue pe drumul ăsta. Şi mai apoi mi-a părut şi mai rău pentru ea, pentru că habar nu are cam ce-i trece lui prin minte când ea îi vorbeşte despre rochia de mireasă sau despre culoarea şerveţelelor şi a lumânărilor.
Iar eu, fără să vreau, a trebuit să ader la teoria lui R. care susţine că unii oameni pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru căsătorie. Cel puţin nu până la 40 de ani. Ştiu, am ridicat ştafeta cu încă 10 ani.
Deci, de ce unii oamenii n-ar trebui să se căsătorească? Astăzi din cauza lui F.

Heal the wound, but leave the scar...

2009-06-22T14:48:00.004+02:00

M-am întrebat de multe ori de ce nu e posibil să uit pur şi simplu întâmplările sau momentele când m-am simţit rănită. Să pot apăsa un buton, şi toate amintirile dureroase să dispară ca prin farmec, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Să nu mai pot asocia răni cu persoane, iar în felul ăsta să nu pot niciodată să-mi doresc să nu mai văd niciodată chipul respectiv.
Ştiu că unii ar spune poate că ar trebui să mă familiarizez cu conceptul de iertare înainte de a continua să scriu, dar uneori mi se pare că nu funcţionează. Şi mă simt vinovată pe toate nivelele când mă trezesc de multe ori gândindu-mă că iertarea e mai degrabă un proces abstract şi nerealizabil în final în accepţiunea pe care creştinismul o promovează.
Nu înţeleg de-aşa multe ori de ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa cum sunt şi uneori obosesc încercând să găsesc răspunsuri la întrebări. Dar uneori El are şi răspunsuri pentru mine. Aşa cum s-a întâmplat în dimineaţa asta când am ascultat în timp ce alergam o melodie care nu ştiu cum a ajuns pel iPod-ul meu. Şi toată ziua mi-au răsunat în minte versurile respective. Şi am simţit nevoia să spun şi altora despre asta. Poate avem impresia că Dumnezeu nu mai vindecă rănile, pentru că de atâtea ori, numai amintirea unor anumite momente ne face să resimţim anumite trăiri dureroase. Adevarul e ca nu timpul vindecă rănile, ci Dumnezeu o face. Şi El nu s-a schimbat, chiar dacă uneori nouă ni se pare că rănile noastre nu se mai închid. Şi dacă şi tu ţi-ai dorit uneori, la fel ca şi mine, să poţi uita întâmplări care te-au făcut să suferi, să te trezeşti într-o dimineaţă şi să nu-mi mai aminteşti nimic, dă-mi voie să-ţi spun că Dumnezeu a avut un alt plan când a făcut lucrurile aşa cum le-a făcut. Şi dacă ţi se pare că El încă nu a vindecat rănile, doar pentru că amintirea lor încă doare, s-ar putea să greşeşti. Dumnezeu vindecă rănile, dar lasă cicatricile, pentru ca noi niciodată să nu uităm îndurarea Lui.

Heal the wound but leave the scar
A reminder of how merciful You are
I am broken, torn apart
Take the pieces of this heart
And heal the wound but leave the scar

2xHappy Birthday

2009-06-15T13:47:00.003+02:00

În familie la noi, ziua de azi era de obicei o zi specială. Nu mai ştiu cum e acum, dar pe vremea când eram eu la şcoală, 15 iunie era întotdeauna înconjurată cu marker-ul în toate calendarele din casă. Nu ştiu cum era pentru părinţii mei, ţinând cont că aveau de cumpărat câte şase buchete de flori pentru festivitatea de încheiere a anului, dar pentru noi, trebuie să spun, era o adevărată sărbătoare. Îmi amintesc că doamna U., vecina de la 3, soţia celui mai amabil avocat pe care l-am întâlnit în viaţa mea(deşi era şeful baroului de avocaţi din oraş), se gândea întotdeauna la efortul pe care părinţii mei trebuiau să-l facă în aşa o zi. Şi cum era învăţătoare, totdeauna venea şi lăsa în faţa uşii un braţ imens de buchete de flori; bătea la uşă, apoi dispărea înainte ca cineva să-i deschidă. Nu cred că m-am gândit la gestul ei în felul ăsta până acum, fiindcă întotdeauna îmi imaginam că pur şi simplu e plictisită de câte flori primeşte şi încearcă să scape cumva de ele.
Ei bine, când spuneam că 15 iunie era zi de sărbătoare la noi, nu mă gândeam doar la faptul că era ziua în care intram oficial în vacanţă. Mai mult decât la asta, mă gândeam de fapt că era ziua în care totul se dubla. Şi asta începând de prin '82, când eu nici măcar nu existam în plan. Atunci s-au născut gemenii, Adi şi Augu, şi i-au lipsit în felul ăsta pe părinţii mei de şansa de a afla vreodată cum e să ai numai doi copii. Ok, exagerez. Au ştiut cum e să ai doi copii şi altul pe drum, timp de jumătate de oră, cât a durat ca Augu să apară.
Deci de atunci 15 iunie înseamnă dublu pentru toate. Înseamnă în primul rând doi copii; înseamnă două cărucioare(sau unul dublu), înseamnă două perechi de haine tot timpul, două perechi de pantofi, două abecedare, două examene de BAC în aceeaşi zi; înseamnă doi fraţi extraordinari, în loc de unul.
Şi nu, nu înseamnă în mod neapărat aceeaşi ochi, acelaşi zâmbet, aceeaşi faţă. Adi şi Augu, de fapt nu seamănă deloc. În plus, sunt atât de diferiţi, încât uneori greu îţi poţi imagina că sunt fraţi. Nu arată la fel, nu vorbesc la fel, nu merg la fel, nu au aceleaşi gusturi. Unul e calm şi liniştit, celălalt e agitat şi irascibil. Unul manifestă o înclinaţie evidentă spre artă, în special pictură, celălalt e captat de tot ce înseamnă electrică, fire şi muzică. Ceea ce au însă în comun e dragostea ce şi-o poartă unul altuia. E între ei o conexiune cum foarte mulţi n-ar putea să-şi explice.
Adi şi Augu sunt mari acum, aşa mari încât uneori nu-mi vine să cred că e vorba de ei atunci când îi povestesc lui Jonathan, mezinul familiei, ce trăznăi mai făceam când eram toţi mici. Fiecare are acum familia lui, Adi chiar şi copiii lui şi ziua de 15 iunie nu mai înseamnă nici pe departe pentru mine ce însemna acum 15 ani. Acum sunt aşa departe de mine, şi aşa departe unul de altul. Mă întreb cum trece pentru ei 15 iunie, când se gândesc că la mii de kilometri distanţă şi celălalt îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Mă întreb din cei 27 de ani câţi împlinesc, câte zile de naştere le-au petrecut departe unul de altul.
Şi aş vrea să fie iar 10 ani în urmă, ca în poza la care mă uit acum, să fim toţi în apartamentul cu trei camere în care am crescut, să fie două torturi, două cadouri, două dorinţe, două zâmbete largi...În schimb o să fie numai două mesaje de la mulţi ani. Unul trimis la 300 de km distantă; altul la 3000.

Căutări 2

2009-06-12T14:46:00.003+02:00

Nu ştiu care e logica tuturor lucrurilor care se întâmplă în viaţă. Nu ştiu nici măcar dacă există o logică. Ştiu doar că uneori adorm chinuindu-mă să găsesc un singur motiv pentru care Dumnezeu ar putea gândi că merit şi ziua de mâine. De cele mai multe ori nu ajung la nici un rezultat. Şi trec poate săptămâni întregi în care nimic nu pare să fie acolo unde ar trebui să fie. Nu-mi găsesc rostul în nimic din ceea ce fac, nu mă împlineşte nimic din ce mă împlinea înainte, nu mai ştiu cine sunt sau cine vreau să fiu. Şi de fiecare dată, vine o dimineaţă în care mă trezesc gândindu-mă la El. Nu-mi aduc aminte când şi unde ne-am văzut ultima oară, nu mai ştiu ce culoare au ochii Lui sau cum arată când zâmbeşte, dar îmi amintesc perfect cum se simte să-L am în preajmă. E luminos şi cald, e pace ca o mare liniştită într-un apus limpede de soare, e cer senin ca după zile lungi de furtună crâncenă. E tot ce am nevoie ca să pot s-o iau încă o dată de la capăt. Dar a trecut atâta vreme de când nu L-am mai căutat, de când I-am spus să mă aştepte pentru că sunt atâtea lucruri în viaţa mea care nu suportă amânare, de când am fost prea ocupată să apreciez lucrurile mărunte pe care le făcea pentru mine în fiecare dimineaţă, încercând să-mi amintească cât de dragă îi sunt, încât mi-e cumplit de greu să cred că mai am vreo şansă să-L găsesc. Şi în momente ca astea mi-aş dori să iau totul înapoi; să închid ochii şi să derulez timpul până la ziua în care I-am spus ultima dată că-L iubesc. Şi de-acolo să schimb toată povestea. Să nu treacă zi fără să-L caut, fără să-I spun cât de recunoscătoare Îi sunt pentru tot ce-a făcut şi face pentru mine. Să ştie că în final, la sfârşitul unei zile, singurul lucru care contează e ca El să fie acolo, lângă mine. Să ştie că fără El, nici un drum nu are capăt.
Dar deschid ochii şi sunt tot aici unde eram şi ieri, şi alaltăieri, şi de multă vreme încoace. Şi El tot nu apare de nicăieri...

Oraşul cu drumuri care duc niciunde

2009-06-10T19:51:00.002+02:00

E linişte. Nu e încă noapte, dar e o oră când nimeni nu mai iese din casă în faţa blocurilor triste şi cenuşii. Din camera mea cu pereţi galbeni încărcaţi cu o muzică aşa cunoscută mie, mai aud din timp în timp glasul unui copil care îşi caută disperat prin tufişuri căţelul, de care uitase în vreme ce admira bicicleta nouă a camaradului de joacă. În rest, oamenii din oraş se pregătesc să se pună în paturile lor reci şi neprimitoare, dar singurele care-i aşteaptă mereu cu braţele deschise. Nimeni nu încearcă să-şi amintească lucrurile care s-au întâmplat în ziua care stă gata să intre obosită în şirul nesfârşit al zilelor de ieri. Pentru că în oraşul în care trăim noi nimic nu se întâmplă. Trecem unii pe lângă ceilalţi în fiecare dimineaţă, dar nimeni nu-şi aminteşte de nimeni niciodată. Uneori ne deschidem unii altora uşile, ne dăm bineţe şi chiar schimbăm zâmbete false. Dar nimeni nu-şi aminteşte nimic a doua zi.
Abia dacă ştim pentru ce trăim şi uneori ne consolăm cu ideea că oricum nu ar folosi la nimic să ştim. Căutăm lucruri imposibil de găsit şi ajungem să realizăm asta doar când suntem prea bătrâni pentru a mai căuta ceva. Nu visăm, nu sperăm, nu punem întrebări. Pentru noi viaţa e oraşul cu chip de închisoare unde deschidem ochii în fiecare dimineaţă, fără să ştim de ce. Pentru mine viaţa e doar un oraş cu drumuri care nu duc nicăieri.

Dumnezeul răspunsurilor

2009-06-10T07:44:00.002+02:00

De nenumărate ori m-am întrebat de ce Dumnezeu nu răspunde întrebărilor sau cererilor noastre imediat. De parcă rugăciunile noastre ajung tot timpul cu întârziere la El. De parcă înainte să le audă El, trec prin faţa staff-ului, iar ei hotărăsc dacă merită sau nu să ajungă înaintea Lui. Personal mi s-a întâmplat de prea multe ori să-mi doresc cu disperare un răspuns şi el pur şi simplu să refuze să vină. Ăsta e motivul pentru care multă vreme L-am văzut pe Dumnezeu, un Dumnezeu al răspunsurilor întârziate.
În dimineaţa asta însă, m-am găsit nevoită să-mi plec capul şi să recunosc că uneori sunt doar un copil; că Îl cunosc de atâta timp şi de fapt nu ştiu nimic despre El; că oricât s-a străduit să mă înveţe, încă nu am habar la ce foloseşte răbdarea. Şi azi mi-a răspuns. Chiar dacă, spre ruşinea mea, n-a fost El primul căruia I-am cerut părerea. Mi-a răspuns atât de promt şi de limpede, încât prima reacţie a fost să-mi spun că e doar imaginaţia mea. N-a fost răspunsul pe care l-aş fi vrut eu, dar undeva în mintea mea, am ştiut de la început răspunsul. Doar că mi-aş fi dorit ca de data asta Dumnezeu să nu fie aşa tranşant.
Uneori Dumnezeu ne lasă să aşteptăm răspunsurile. Pentru unele răspunsuri va trebui poate să aşteptăm o veşnicie. Uneori răspunsurile pe care le primim nu sunt cele pe care ne-am fi dorit să le auzim. Dar indiferent de viteza Lui de reacţie, El are un răspuns pentru toate. El e răspunsul la toate.

Căutări

2009-06-09T07:06:00.002+02:00

Se întâmplă uneori să nu ştiu unde să-L găsesc. Îmi pare că L-am lăsat undeva la o răscruce de drumuri şi nu ştiu să mă întorc înapoi. Pe de altă parte, nu am nici o siguranţă că întorcându-mă înapoi, El o să fie tot acolo. Nu ştiu unde încep temerile şi unde se termină. Nu ştiu cum brusc, o lume întreagă încetează să mai aibă sens pentru mine. Nu ştiu cum la sfârşitul zilei o să mai cred că toate lucrurile vor fi bine. Nu vreau să cred că totul o să fie cumva bine, pentru că acum nimic nu e bine. Şi n-am pe cine să dau vina pentru asta. Nu vreau să-mi spună nimeni cum o s-o scot la capăt până la urmă. Vreau pe cineva care să o ducă împreună cu mine, chiar dacă nici unul din noi n-ar şti dacă o să fie sau nu bine la sfâşit. Vreau să cred că El încă se lasă găsit, chiar şi atunci când nu i-am dat nici un motiv s-o facă. Dar mai mult ca orice, vreau să-i dau un motiv pentru care să vrea să se lase găsit.

Joi

2009-06-04T08:27:00.002+02:00

E joi. Asta înseamnă că mâine e vineri. Asta înseamnă că mâine plec la Bucureşti. Asta înseamnă că o să conduc pe autostradă. Asta înseamnă că o să mă întâlnesc cu Diana, care stă chiar la ieşire de pe autostradă. Asta înseamnă că apoi o să mergem două zile la mare. Asta înseamnă că am scăpat de şeful meu trei zile. Asta înseamnă că deocamdată încă sunt în preajma şefului. Asta înseamnă că sunt încă la lucru. Asta înseamnă că e abia joi. Damn it!

Zile

2009-05-28T10:02:00.003+02:00

Uneori e simplu. Atât de simplu încât nu găsesc nici un motiv pentru care să nu-mi doresc să merg mai departe. Nu e în ochii mei nici urmă de nori şi de umbre şi fiecare pas mă poartă chiar înspre locul unde vreau să ajung. Atunci nu-mi amintesc de ce în unele dimineţi mi-am dorit să nu trebuiască să mă mai ridic din pat; nu-mi amintesc de ce îmi vine uneori să închid ochii şi s-o fac pentru totdeauna. În zilele în care totul e simplu, n-am întrebări de pus, nici oameni de mulţumit. Sunt doar eu, în cea mai liniştitoare formă a mea. Nu strig, nu caut, nu vreau, nu-mi pasă.
Apoi sunt celelalte zile. Cum e azi. Zile în care totul e complicat. Când dimineaţa mă trezesc pentru că trebuie, nu pentru că mi-aş dori asta; când ies din casă pentru că e joi şi e încă zi de lucru, nu pentru că sper că se poate întâmpla ceva bun azi. Zile când mi-aş dori să nu se oprească niciodată ploaia, şi, Doamne, cum iubesc să mă uit pe geam cum plouă! Şi n-am nevoie de umbrelă, pentru că ştiu că-n zile ca astea, tristeţea mi-e scut împotriva ploii, chiar dacă nu-mi fereşte hainele să mi se ude. Nu vreau să văd pe nimeni, să ascult pe nimeni. Vreau să nu-mi vorbească nimeni. Când merg pe stradă, nimeni să nu mă vadă, ca şi cum m-ar ascunde o manta invizibilă. Să nu văd cer senin, să nu spun nimănui că-l iubesc. Să nu fiu pur şi simplu.
Şi dacă vreau să plâng, să fie numai treaba mea!

Nelinişte I

2009-05-25T14:19:00.003+02:00

Trăiesc în mine două lumi diferite. Nu e între ele nici o bariera şi ăsta e motivul pentru care de multe ori mi-e greu să o deosebesc pe una de cealaltă. Mă trezesc uneori cu soarele orbitor deasupra mea şi nu-mi dau seama în care dintre lumi sunt. Aş fi vrut azi să pot să fac una din lumi să dispară. Să nu mai ştiu de unde am venit şi care sunt lucrurile care m-au adus aici. Să dispară lumea care trăieşte în mine între weekenduri paralele şi toate gândurile nebune care îmi înceţoşează privirile în dimineţile de luni.
Nu mai ştiu unde să mă ascund de furtuna asta care stă gata să cadă peste mine. De-aş putea numai să uit de toate....

Şi totuşi...

2009-05-24T20:38:00.002+02:00

Poate ar fi o idee mai bună să încetez să mă mai gândesc la asta. Poate în final, cu cât ma gândesc mai puţin la lucrurile ciudate care se întamplă, cu atât se vor întâmpla mai puţin. Poate îmi fac doar iluzii.
Mi-e tot mai greu să găsesc vreun sens în întâmplările care-mi lovesc ca meteoriţii lumea mea liniştită. Am dat o vreme vina pe simţul umorului ce-L încearcă uneori pe Dumnezeu. Azi mi-e teamă că nu mai pot găsi justificare în asta, pentru că L-aş acuza în mod indirect de un simţ al umorului de-a dreptul macabru.
A fost una din cele mai nereuşite zile din ultimele săptămâni. Nimic n-a părut să vrea să meargă aşa cum ar fi fost normal să se întâmple. E sfarşitul zilei acum şi mă întreb dacă e vreun lucru de azi de care să-mi amintesc cu bucurie. Încă nu am găsit unul, dar dacă îmi amintesc pe parcurs, o să am grijă să apară şi aici. În schimb aş putea începe să povestesc toate lucrurile neplăcute care mi-au întunecat ziua. Mă tem că n-ar avea nimeni răbdare să citească până la capăt însă.
În topul clasamentului e fără îndoială, scena în care m-am găsit oarecum obligată să fac servicii iubitei fostului meu prieten. Şi când spun fost prieten mă refer la personajul acela care apare în viaţa ta, întoarce totul pe dos şi apoi îşi scutură liniştit praful de pe haine şi îşi vede în continuare impasibil de drum; ca şi cum n-ar fi trecut niciodată pe-acolo. Eh, o să fii bine. Sunt sigur că într-o zi o să găseşti persoana potrivită. Eu sigur nu sunt ăla. Şi chiar nu era.
Nu-i vorba neapărat de resentimente, daca cineva ar crede asta. E vorba doar că aparţine unei lumi în care nu ţi-ai dori să te mai întorci nici măcar în vizită. Şi când vine momentul să-i faci favoruri actualei iubite, uneori stai pe gânduri înainte de a accepta. La mine a fost nevoie de multe gânduri, dar circumstanţele m-au forţat oarecum să nu pot refuza.
Şi acum întrebarea asta nu-mi dă nicicum pace: de ce ar face Dumnezeu genul ăsta de glume sinistre?

Trei motive pentru care s-a meritat

2009-05-17T17:23:00.002+02:00

Până acasă fac şase ore jumătate cu trenul. Asta în cazul fericit în care trenul nu are întârziere. Drept pentru care e aproape lipsit de sens să merg acasă pentru un weekend. Uneori se întâmplă totuşi să mă văd nevoită să fac asta, chiar dacă mersul cu trenul acasă a devenit pentru mine o adevărată tortură.
Ei bine, de aşa distracţie am avut parte şi weekend-ul ăsta, când în "interes de serviciu" a trebuit să merg până în oraşul unde am crescut. După o noapte chinuitoare pe drum, am ajuns în cele din urmă şi acasă şi primul lucru pe care l-am făcut dimineaţa a fost să iau o pastilă pentru durerea cumplită de cap care mă încerca de ceva vreme. Fiindcă problema pentru care venisem nu solicita mai mult de jumătate de oră, vineri mai spre seară, am făcut-o pe sora mai mare şi mătuşa de treabă şi mi-am scos copiii la McDonald's. Ieşirea s-a cam prelungit şi ca timp, şi ca preţ, la sfârşitul serii am băgat de seamă că în portofel nu mai aveam mai mult de 15 lei. Nu le-am refuzat nici o plăcere, pentru că ei oricum n-aveau de unde să ştie că toate lucrurile pe care le voiau costau banii pe care eu nu-i aveam, şi oricum asta n-are nici o importanţă.
Acum m-am întors înapoi aici, şi oboseala de care n-am reuşit să mai scap, mă face să-mi zic că detest drumurile astea. Apoi am găsit pe telefon nişte fotografii şi nişte filmuleţe care m-au făcut să mă răzgândesc. La urma urmei am întotdeauna cel puţin trei motive pentru care se merită să merg acasă fie şi numai pentru un weekend. Trei motive cu mutrişoare de copii răsfăţaţi, cu ochi frumoşi şi nume sonore. So, meet Jonathan, Amos & Karina.

Întrebare matinală

2009-05-14T06:43:00.002+02:00

Nu-mi amintesc unde şi când. A fost poate aici şi acum. Dar la sfârşitul fiecărei zile, încă mai pun aceeaşi întrebare lipsită de sens. El nici nu mă mai priveşte. Unde şi când s-au întâmplat toate, nu pare să mai aibă vreo importanţă. Ştie doar că într-una din zilele pe care le aşteaptă, toate gândurile mele o să se-mpletească în forme ciudate şi n-o să mai caut răspunsuri pe care nimeni nu le are.
Până una alta, aseară la o oră deloc rezonabilă, am ştiut că cea mai însemnată dezamăgire a mea sunt eu. Şi a altora la fel. Ei spun să nu-mi fac griji, pentru că ştiu că sunt greşeala lor. Întrebarea sub care-am deschis ochii de dimineaţă e, la urma urmei, a cui greşeală sunt eu?

Recapitulare

2009-05-09T10:39:00.002+02:00

Fie că îmi convine, fie că nu, lucrurile nu decurg întotdeauna aşa cum mi-aş dori. Azi e una din zilele în care nimic nu pare să se-ntâmple aşa cum speram ieri c-o să se întâmple. Şi mă străduiesc, pe cât posibil, să nu las ca dezamăgirea pricinuită de cursul întâmplărilor să-mi strice întreaga zi. E weekend la urma urmei! Şi toată săptămâna am aşteptat să vină ziua de sâmbătă.
N-a fost neapărat cea mai reuşită săptămână din viaţa mea, dar dacă aş vrea, aş găsi cu siguranţă câteva întâmplări demne de ţinut minte.
1. Am petrecut aproximativ patru zile pe "şantier", supraveghind muncitorii, ocazie cu care am învăţat şi cum se montează parchetul:)) (ştiu că sună cumplit, dar să văd cum ia contur noul meu birou, a meritat toată osteneala; it's gonna be awsome)
2. Şeful mi-a dat "mână liberă" să-mi pun în practică toate ideile legate de design-ul biroului. Nu ştiu de ce, când a văzut rezultatul, a părut să se îndoiască de faptul că a luat cea mai bună decizie atunci când mi-a acordat această libertate.
3. Ieri, după întâmplarea cu design-ul biroului, şeful a avut totuşi încredere să-mi dea pe mână BMW-ul lui seria 5, deşi îi spusesem că n-am mai condus niciodată prin oraş. Şi asta a fost probabil cea mai bună parte din întreaga săptămână.

Rătăcire

2009-05-04T12:03:00.002+02:00

Uneori mă întreb dacă e vreun scop în lucrurile pe care le fac sau în cele pe care nu le fac. Mă întreb dacă, la urma urmei, ţine cineva cont de alegerile pe care le fac, sau se rezumă totul la iluzia libertăţii în alegere. Poate e vorba numai de impresia greşită pe care o avem noi că putem face în viaţă alegeri aşa cum ne dorim, iar în realitate altcineva are autoritatea de a lua deciziile în locul nostru. E destin? E întâmplare? E voinţă? E Dumnezeu?
Şi tocmai mă hotărâsem că azi n-o să pun întrebări. O să stau doar liniştită în braţele Tale şi pentru prima oară, n-o să aştept nici un răspuns. Am vrut doar să Te privesc, aşa cum m-ai privit Tu în dimineaţa asta, când am deschis ochii şi Ţi-am spus că pur şi simplu nu are nici un sens. Şi aş fi vrut să pot să tac acum, aşa cum ai tăcut Tu când Ţi-am spus că am atâta nevoie să Te aud.
Nu pot să rămân tăcută. Dar încă mă mai mint că aud paşii Tăi intrând pe poarta din capătul grădinii. Şi tresar la fiecare zgomot, sperând că poate azi Ţi-ai amintit drumul spre inima mea.

Incertitudini cu iz de primăvară

2009-04-23T16:16:00.004+02:00

Într-un fel e linişte în lumea mea. Toate sunt la locul lor, aşa cum mi-am imaginat întotdeauna că ar trebui să fie. Fotografia alb-negru despre care nu-mi amintesc nimic stă nemişcată acolo unde am aşezat-o ultima dată. Masca din Venezzia pe care am primit-o cadou, pietrele albe pe care A. le-a strâns nu ştiu de unde, teancurile de cărţi aranjate la linie, broşa verde în formă de fluture, reviste de modă deschise aruncate aiurea; nimic din toate lucrurile pe lângă care trec în fiecare zi nu pare să se fi schimbat de-o vreme. Şi mie nu-mi plac schimbările pentru că lucrurile stabile îmi dau în general siguranţă. Şi mi-e bine să ştiu că ori de câte ori mă întorc acasă, o să găsesc toate aşa cum le-am lăsat. Şi într-un fel, asta e liniştea din lumea mea.
Pe de altă parte , în mine, schimbările se succed ameţitor, iar eu ţin cu orice preţ să păstrez totul în jur neschimbat. Şi aşa se-ntâmplă că în fiecare zi mă trezesc spunând lucruri în care nu mai cred demult, făcând lucruri pe care aş vrea să nu le mai fac, visând vise care nu mai înseamnă nimic, trăind o viaţă care nu mai simt că e a mea. Şi mi-e teamă să vreau să schimb ceva, pentru că n-am nici o siguranţă că schimbarea o să aducă ceva mai bun decât am acum şi aici. Să merg apoi mai departe pe un drum care nu ştiu încotro duce, gândindu-mă că n-am să aflu niciodată unde-ar fi ajuns drumul celălalt. Să schimb siguranţa pe care o am acum, pe o uşă despre care nu ştiu în care parte se deschide.
Mă întreba cineva odată dacă eu sunt vreodată fericită, dacă ştiu cum e să sari în sus de bucurie şi să simţi că eşti atât de împlinit încât să nu mai poţi scoate nici un cuvânt. Dar pentru mine fericirea înseamnă linişte. Înseamnă să mă trezesc dimineaţa, să mă uit în jur şi să văd că toate sunt la locul lor, dar mai mult decât orice, în mine, acolo unde se naşte în fiecare secundă o altă furtună, toate să fie aranjate la linie, precum cărţile din biblioteca mea.
Şi într-un fel, e linişte în lumea mea, pentru că adevăratele furtuni se dezlănţuie numai în mine.

A treia zi de 13

2009-04-13T12:46:00.003+02:00

Nimeni nu-şi aminteşte de ce azi trebuie să purtăm negru. Şi cum şi-ar aminti când viaţa lor merge mai departe, exact aşa cum mergea şi acum o săptămână, o lună, un an în urmă...Când soarele răsare în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră şi apune în acelaşi ritm monoton, aşa cum dintotdeauna a fost. Nimic nu s-a schimbat şi pentru mulţi azi nu e decât o altă zi de 13. Pentru cei care l-au cunoscut pe C., e ziua în care îşi amintesc mai adânc ca-n oricare altă zi cât de cumplit dor zilele care trec fără el.
Nu mai ştie nimeni să le răspundă la întrebări. Toţi ridică neputincioşi din umeri şi-apoi îşi văd mai departe de drum. Dar pentru ei, cei care l-au iubit pe C., drumul duce în fiecare zi în acelaşi loc, unde copilul dimineţilor senine a-nchis pentru totdeauna bucuria în privirile lui calde.
Azi e 13 şi nimic nu se schimbă. E a treia lună şi timpul şi-a pierdut se pare puterea de a vindeca răni, aşa cum credeam că se-ntâmplă. Trece vremea şi nimic nu devine mai simplu. În inimile lor, e doar a treia lună de disperare crescândă, de dor, de tristeţe, de moarte...

Dar "Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!"

Povestea cu prietenii de duminică

2009-04-12T15:23:00.002+02:00

sau de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc

Nu e nici o greşeală. Exact aşa am vrut să scriu. Mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi la prima vedere, afirmaţia asta pare într-adevăr un non-sens. O să mă întrebaţi probabil de ce mi-ar fi dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi ca să fie cu atât mai greu de înţeles, o să completez propoziţia şi-o să spun că mai dragi şi mai dragi mi-s oamenii care mă dezamăgesc în mod constant.
Raţionamentul care stă la baza principiului e cât se poate de simplu şi de logic. Cel puţin pentru mine. Dar ca să nu mai lungesc povestea, lucrurile stau cam aşa:
Privind dintr-o perspectivă cât de cât obiectivă situaţia, mă văd nevoită să recunosc că nu sunt neapărat o persoană foarte sociabilă. Şi când afirm asta, vreau de fapt să spun în cuvinte mai frumoase că uneori pot fi de-a dreptul nesuferită. Adică genul ăla de persoană pe care uiţi intenţionat s-o treci pe lista de invitaţi la petrecerea de ziua ta. Sunt arogantă, răutăcioasă şi cumplit de capricioasă. Nu sunt o prezenţă tocmai agreabilă şi integrarea în grup e una din cele mai crunte torturi la care mă poate supune cineva. Nu-mi plac oamenii deschişi, motiv pentru care îmi pot număra prietenii pe degetele de la o mână şi tot mai rămân două locuri neocupate. În facultate, din 300 de studenţi câţi am fost la secţia mea, mă salutam cu cel mult zece dintre ei. Îmi aduc aminte că în ultimul an, o colegă de grupă m-a întrebat dacă sunt în anul III, pentru că nu-şi aminteşte să mă fi văzut vreodată.
Sunt sumbră şi negativistă, dar mai am uneori scăpări. În general îmi place liniştea şi singurătatea, iar de multe ori mi-s dragi oamenii care par să facă parte din aceeaşi lume cu mine. După cum spuneam mai devreme, nu-mi fac uşor prieteni, dar când totuşi se întâmplă asta, am prostul obicei de mă ataşa de cele mai ciudate personaje. Îmi lipseşte cu desăvârşire orice abilitate de a intui caracterul oamenilor, motiv pentru care mă trezesc de multe ori că acord credit unor indivizi a căror singură preocupare e propria lor persoană, în vreme ce ignor în mod deliberat oameni de caracter. Şi uite-aşa se face că "prietenii" mei, pe care-i apreciasem mai mult decât era cazul, sunt loviţi brusc de o amnezie psihogenă în momentul în care vreo "briză din vest" începe să le şuiere a pustiu în cutia goală, care în mod normal ar trebui să le adăpostească cele două emisfere ale creierului.
Se-ntâmplă aşadar, de multe ori, ca aceste mândre exemplare ale insuficienţei craniene la specia umană, după ce cu două luni în urmă mă flatau cu tot soiul de afirmaţii cu iz de poezie, să treacă acum pe lângă mine, fără a da măcar un semn că ar recunoaşte trăsăturile-mi banale şi comune.
F., de pildă, se număra până mai azi în rândul puţinilor oameni pe care-i admiram pentru sinceritatea lor aproape copilărească. Astăzi însă, aproape am început să mă îngrijorez pentru sănătatea lui, când am băgat de seamă că mergea cu gâtul sucit la 90 de grade, încercând cu disperare să-mi sugereze că nu mă observase.
Aş minţi dacă aş spune că atitudinea sus-numitului nu m-a deranjat, mai cu seamă în condiţiile în care nu i-am găsit nici o justificare. E drept că la braţul mândrului mascul plutea aproape ireal o minunăţie de domniţă cu pletele în vânt, dar n-am reuşit nicicum să înţeleg cum îi afecta acest fapt zona din creier responsabilă cu recunoaşterea unor chipuri familiare.
Şi acum de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc? Pentru că mi-e aşa drag să-mi dau seama cât de patetică şi nostimă sunt atunci când creez tot felul de personaje fantastice cu calităţi excepţionale şi apoi încredinţez rolurile unor actori penibili de mâna a treia.
Şi F. e doar unul dintre ei.

Un Dumnezeu cu simţul umorului

2009-04-10T10:50:00.002+02:00

Am fost tentată multă vreme să cred că destinul se face vinovat uneori de anumite scăpări. E ca şi cum totul se înregistrează pe o bandă, iar la un moment dat banda se termină şi se cere schimbată. Şi în felul ăsta există câteva momente, pierdute între schimbul de benzi, de care nimeni nu se face responsabil. Sunt genul ăla de întâmplări asupra cărora destinul pare să fi pierdut controlul. Noi le numim pur şi simplu coincidenţe, după ce încercările noastre de a le găsi o explicaţie eşuează în toate direcţiile. De multe ori nici nu mai încercăm să înţelegem raţionamentul unor evenimente ciudate, pentru că a crede în coincidenţe înseamnă a crede în "potriveli întâmplătoare a lucrurilor". Şi adevărul e că totul se simplifică dacă ne reducem la a crede în coincidenţe. La ce bun să întorci o întâmplare banală pe toate părţile, că doar-doar o să-i găseşti logica? La urma urmei e pur şi simplu o coincidenţă.
Ei bine, eu nu mai cred în coincidenţe. De fapt nici nu ştiu dacă am crezut vreodată că lucrurile se petrec uneori, aşa, la nimereală. Dar recunosc că era o modalitate mult mai simplă de a da uitării anumite întâmplări care nu-mi dădeau pace. Dar nu, coincidenţele nu există. Şi poate acum vă aşteptaţi să spun că am avut o revelaţie care să dea un cu totul alt înţeles acelor întâmplări accidentale pe care le trăim uneori şi pentru care nu găsim explicaţii. Cu riscul de a dezamăgi pe cineva, trebuie să recunosc că nu, n-am avut nici un fel de revelaţie. Concluzia la care am ajuns acum câteva zile e cât se poate de simplistă. Nu cred în coincidenţe, dar cred într-un Dumnezeu cu simţul umorului. Da da, ati citit bine. Dumnezeul în care cred eu, e un Tip cu simţul umorului. Şi ştiu că pentru unii afirmaţia mea suna de-a dreptul tupeist, dar îmi place să cred că mai mult decât un stăpân drept în toate, El e prietenul meu. Şi are un umor atât de fin, încât uneori nici nu-I înţeleg glumele. Şi cât de ingenios trebuie să fii ca să te gândeşti la aşa glume. Să zicem de exemplu că trebuie să mergi la o nuntă cu prietenul tău. Şi, previzibil sau nu, mama prietenului tău nu te place neapărat, iar sentimentul e cât se poate de reciproc. Trecând peste toate detaliile, ajungi la respectiva nuntă, unde evident e prezentă şi mama prietenului tău. După analize amănunţite a tutror ţinutelor din garderobă, te decizi asupra uneia care, speri tu, nu o să stârnească nici un fel de nemulţumire. Să nu mai luăm în considerare faptul că rochia e cumpărată dintr-un magazin care nu aduce decât un model din fiecare. Care e partea în care Dumnezeu îşi exersează simţul umorului? Simplu. Cum ţi se pare să ajungi la nuntă şi să realizezi că mama prietenului tău (cea care nu te simpatizează şi nu o simpatizezi în mod necesar) are o ţinută izbitor de asemănătoate cu a ta? Şi nu zic de culori asemănătoare. Cum ar fi dacă rochia ta unicată nu e de fapt aşa unicată cum credeai. Sau cel puţin materialul din care e făcută nu e. Şi cum e să li se pară tuturor că femeia şi-a cumpărat material pentru sacou, iar din ce-a rămas, ţi-ai făcut tu o rochie? Ca să nu mai zic că încerci cu tot posibilul să eviţi să fiţi văzute una lângă alta, în speranţa că poate totuşi nu-şi mai dă seama şi altcineva, iar la un moment dat, exact când sunt mai mulţi adunaţi, dumneaei vine şi foarte mândră, le spune tuturor ce fază tare! Adică să fim serioşi: ce şansă la milion ar fi existat ca aşa ceva să se întâmple pur şi simplu?
Sau, să spunem, de exemplu, că te-ai angajat recent şi (de ce să nu recunoaştem, în perioada asta e o adevărată realizare să faci asta) chiar eşti foarte încântată de perspective. Cum ar fi totuşi să-ţi descoperi după foarte puţină vreme că şeful tău e una şi aceeaşi persoană cu tipul imposibil de enervant cu care ai ieşit anul trecut la film şi apoi ai uitat să-i mai răspunzi la cele 15 telefoane cu care te-a stresat două săptămâni.
Şi nu sunt neapărat un fan al farselor, dar Dumnezeu le face pe cele mai reuşite. Şi-mi place că dincolo de imaginea pe care vor oamenii să I-o construiască, Dumnezeul în care cred eu nu e numai întruchiparea dreptăţii şi-a perfecţiunii, a judecăţii fără părtinire, ci e înainte de toate un Dumnezeul al bucuriei împărtăşite. E Prietenul care plânge cu mine, dar ştie ca nimeni altul să mă facă să zâmbesc.

Din seria "Poveşti cu Jimm"

2009-04-09T11:28:00.004+02:00

M-am gândit că aş putea lăsa să treacă şi ziua de azi fără să-ţi vorbesc. Dar liniştea asta ţipă de o săptămână între noi, iar eu abia mai simt frigul. Să nu mă-ntrebi de ce-am tăcut atâta vreme şi nici prin ce lumi paralele mi-au rătăcit gândurile. Să nu mă-ntrebi nimic.
Te rog să nu-mi arunci nici privirea aceea dojenitoare! Am lipsit o vreme, dar uite, m-am întors înapoi acum. Sunt iar aici cu poveştile mele lungi şi plictisitoare. Fă-te comod. S-ar putea să-ţi vorbesc până spre dimineaţă. Vreau doar să taci şi să m-asculţi, chiar dacă n-am să-ţi spun nimic.
Mă întreb dacă ai şti să-mi răspunzi la întrebările pe care-mi place câteodată să le pun. Sau ai face şi tu la fel ca toţi dinaintea ta. Ţi-ai ţintui privirile-n pământ, încercând să-ţi aminteşti motivul pentru care încă ne zâmbim când trecem unul pe lângă celălalt. Dar nu, nu te gândi la asta acum. Aveam nevoie de cineva care să nu închidă speriat ochii ori de câte ori încerc să-l iau de mână. Aş fi vrut pur şi simplu să ştii să-mi răspunzi la întrebări. Să ştii să-mi spui unde e primul loc pe pământ unde-o să răsară mâine soarele. La ce-mi ajută să ştiu asta? Nu ştiu...vreau doar să văd unde mi-aş dori mai mult şi mai mult să fiu acum. Soarele nu răsare la cuvântul meu. Mă găseşte întotdeauna acolo unde m-a lăsat ultima dată.
Gata? Te pregăteşti de plecare? Ba înţeleg! Întotdeauna te-am înţeles când ai vrut să pleci. M-ar fi mirat dacă-ai fi vrut să rămâi. Poate-ar trebui să plec eu de data asta. Nu pentru că asta m-ar face să mă simt mai bine. Pur şi simplu pentru spectacol.
Văd că încă păstrezi fotografia aia. Eu aş fi ascuns-o în locul tău. Ştiu că nu înţelegi. Cine-ar înţelege ceva, oricum?
N-am venit aici să-ţi spun nimic. Eram doar în trecere, cu dorul după nişte oameni de care n-ar fi drept să-mi fie dor vreodată.
Tristă? Poate...De ce n-aş fi tristă? E destulă frumuseţe în tristeţea asta de toamnă. Nu-ncurcă pe nimeni tristeţea mea şi în plus, oamenii care-mi iubeau zâmbetul s-au pierdut demult în zâmbetele altor iubiri. Azi nu am pentru cine să zâmbesc. Stau aici doar ca să-i văd plecând. La ce bun să-ncerc să-i opresc? Sunt doar oameni care vin şi pleacă. Vin cu mâinile goale şi-apoi pleacă cu zâmbetele mele. De-acum mă pot lipsi de ei. Nu mai am vreme de zâmbete frânte din poveşti cu zâne. Aici se termină toate. Am rămas fără zâmbete de împrumutat străinilor.
La sfârşitul zilei, vreau doar să mă uit la tine şi să te întreb: În braţele cui răsare dimineaţa prima dată soarele? Pentru că e singurul loc pe pământ unde aş vrea să mă trezesc zâmbind...

1 aprilie şi farsa cu Feroe

2009-04-01T03:05:00.002+02:00

Nu ştiu exact ce m-a distrat astăzi mai mult: faptul că a fost întâi aprilie şi totul a luat forma unei farse, sau faptul că am realizat în sfârşit că echipa de fotbal a României e cam pe aceeaşi treaptă cu echipa de fotbal a Insulelor Feroe.
Pariez că mulţi dintre voi nici nu ştiţi unde pe hartă e ţara asta, ca să nu mai vorbim despre orice alte cunoştinţe demografice sau istorice. Şi chiar nu vreau s-o fac pe-a deşteapta când spun asta, pentru că spre ruşinea mea, de la Gabi M.(a.k.a. Chaos And Smiles) am aflat şi eu, numai anul trecut, că Insulele Feroe sunt de fapt un stat în toată regula. Frustrată de ignoranţa mea, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns atunci acasă, a fost să caut pe Wikipedia Insulele Feroe. Mă gândeam eu că probabil trebuie să aibă mărimea şi populaţia oraşului Bucureşti, dar chiar nu mi-am imaginat că au şi limba lor proprie! Toate ca toate, dar surpriza e că Feroe nu e nici pe departe cât capitala României, iar cât despre numărul de locuitori, sunt mai puţin de jumătate decât în oraşul Suceava, adică cel mult 50.000. Tot atunci am aflat că de fapt a spune Insulele Feroe e pleonasm, pentru că în limba nativă Feroe înseamnă Insula Oilor. Apoi mai ştiu că din cauza vremii extrem de schimbătoare şi capricioase, Feroe a fost poreclită de soldaţii britanici Island of Maybe. Fauna de pe insule se reduce la extrem de puţine vieţuitoare, singurele mamifere care trăiesc acolo fiind foca şi nu ştiu care balenă. Procesul de urbanizare e unul foarte lent, deci predomină încă spaţiile rurale. Şi plus de asta, ăştia n-au vrut să adere la Uniunea Europeană, alături de Danemarca, doar pentru că li s-a pus lor pata că vor să fie stat autonom. Şi au cică cam toate structurile necesare unui stat, mai puţin structura militară, care le e asigurată de Danemarca.
Bun. Până aici toate bune şi frumoase. Ştiam destule despre Feroe ca să nu-mi mai fie mie ruşine de atâta lipsă de cultură generală. Nu pot să spun că nu mi s-a părut ridicol că o ţară de mărimea oraşului Suceava, poate chiar să fie o ţară, dar m-am liniştit la gândul că eu trăiesc în România, deci ce diferenţă!
Am acceptat aşadar că Feroe e o ţară, că au limbă proprie, că au şi ei maşini ca şi noi, că au şi oraşe, că le place să pescuiască, că ştiu să vorbească şi engleză...dar chiar să aibă şi echipă naţională de fotbal?! Dar chiar să fie aproape la fel de "bună" ca şi a României?! Asta e chiar prea de tot! Şi dacă azi n-ar fi fost 1 Aprilie, chiar nu mi s-ar fi părut deloc amuzant să-i văd pe români pierzând în faţa austriecilor.
La început mi-a fost destul de greu să accept că fie că spui naţionala României, fie că spui naţionala feroeză, cam tot pe-acolo baţi. Apoi, încet, mi-a mai trecut frustrarea. Am suspinat a resemnare şi m-am consolat cu ideea că, la urma urmei, să te compari cu Feroe, nu-i ca şi cum te-ai compara cu Nauru! Până una alta, nu-mi rămâne decât să sper că Nauru nu are echipă de fotbal! Sau cel puţin la următoarele mondiale pe care o să le ratăm, n-o să fie în grupă cu noi!

Treizeci şi unu Martie

2009-03-31T16:58:00.006+02:00

Ca să-l iubesc pe el nu-mi trebuie vreun motiv anume. Nu mă întreb niciodată ce-l face atât de special în ochii mei şi nici nu mi-e teamă că într-o zi n-o să mai simt pentru el ce simt astăzi.
E bogat, dar bogăţia lui nu sunt banii lui, ci viaţa pe care o trăieşte. Şi e aşa bine să ştiu că sunt parte din viaţa lui.
E nespus de frumos. Atât de frumos cum numai Dumnezeu poate face un om; atât de frumos încât, după ce ajungi să-l cunoşti cu adevărat, nu-ţi mai poţi lua ochii de la el. Şi-n fiecare zi creşte în frumuseţe, spre desăvârşire.
E blând şi senin ca un cer imaculat într-o zi de primăvară târzie. Poartă în ochii lui limpezi tot albastrul mărilor liniştite. În privirea lui caldă se-ascund toate poveştile, toate bucuriile şi toate tristeţile mele. Şi eu mă pierd mereu în râul de pace ce curge prin ochii lui.
De la el am învăţat că frumuseţea începe din inimă. Că oamenii frumoşi sunt cei care au inima curată. Că nu poţi avea şi cunoaşte frumuseţea, dacă nu-L cunoşti pe Cel care a creat-o; Cel care e frumuseţea desăvârşită.
El mi-a spus că nu ceea ce cred sau spun alţii despre mine, mă defineşte pe mine ca persoană. Că nu e extraordinar să ajung ceea ce vreau eu să ajung, ci extraordinar e să devin ceea ce Dumnezeu vrea să devin. Dragostea ce I-o port Lui mă defineşte.
De la el am învăţat că dacă am vreun preţ, e preţul pe care L-a pus în mine Dumnezeu, când de dragul meu Şi-a trimis Fiul să moară pe cruce.
De la el ştiu că dragostea nu se măsoară în cât de mult primeşti, ci în cât de mult eşti dispus să dai. Că uneori oamenii care te iubesc te dezamăgesc, dar asta nu înseamnă că te iubesc mai puţin.
El mi-a arătat că în viaţă de multe ori fericirea înseamnă să uiţi şi să mergi mai departe. Că iertarea te ridică deasupra celorlalţi, iar răzbunarea te umple de resentimente; că adevărul te face liber, chiar când nu ţi se pare.
Cu el am aflat că să crezi în minuni nu te face fanatic, ci doar credincios. La el am văzut că Dumnezeu poate face minuni, dar uneori alege să nu le facă, pentru că planul lui e diferit de al nostru.
De la el am învăţat să nu mă tem de moarte, pentru că moartea e doar o altă uşă către o viaţă perfectă. De la el ştiu că în suferinţă poţi fi liniştit, pentru că şi noi suferim, dar nu fără nădejde. El m-a învăţat ce înseamnă să te încrezi în lucrurile care nu se văd, chiar şi atunci când ţi se pare imposibil să mai crezi. De la el ştiu că mai poţi găsi putere să mergi mai departe, chiar şi când eşti convins că ai ajuns la limită.
La el am învăţat să nu-mi fie ruşine să plâng atunci când simt nevoia s-o fac, pentru că a plânge nu e un semn de slăbiciune, ci binecuvântarea de a fi om.
În braţele lui găsesc întotdeauna siguranţa, chiar de-aş fi în mijlocul furtunii. Nimic nu mă poate tulbura când sunt în braţele lui.
El m-a dorit şi m-a iubit încă dinainte de a mă vedea şi înainte de a mă ţine în braţe. Şi nimic nu se compară cu bucuria de a fi în preajma lui. El a fost, este şi va fi singurul bărbat din viaţa mea, care am certitudinea că mă iubeşte total dezinteresat şi fără limite.
El mi-a pus primul nume, fără ca mama să ştie şi chiar dacă de multe ori spun că nu îmi place, adevărul e că îmi place la nebunie, doar pentru că ştiu că lui i-a plăcut.
Pentru el voi fi întotdeauna "fetiţa lui tati", aşa cum sunt acum deşi am deja 22 de ani. Şi tot copil o să fiu în ochii lui şi peste 20 de ani.
Pentru el vreau să-i cer lui Dumnezeu o viaţă lungă şi plină de bucurie, azi, de ziua lui. Pentru el aş renunţa la toate binecuvântările mele, dacă aş avea puterea de a decide lucrurile astea.
Pentru tot ce-am învăţat şi-am primit de la tine,
pentru tot ce-ai fost şi eşti pentru mine,
pentru tot ce sunt azi datorită ţie,
pentru că întotdeauna eşti aproape pentru mine,
Tati, MULŢUMESC!

La mulţi ani!

Dincolo de vis

2009-03-31T14:08:00.004+02:00

M-am trezit cu ochii înlăcrimaţi şi am încercat minute în şir să-mi amintesc despre ce a fost visul. Am închis din nou ochii şi l-am simţit acolo pentru o clipă. A zâmbit şi m-a luat de mână. În visul meu el zâmbea iar, aşa cum obişnuia să facă întotdeauna. În visul meu era din nou înalt şi nespus de frumos. Era aşa cum fusese înainte ca moartea să-i crească tulburătoare în priviri. Şi-aş fi vrut aşa mult să-l pot păstra lângă mine, pentru totdeauna. L-am strâns de mână şi i-am spus că nu-mi vine să cred că e iarăşi aici, cu noi. El m-a privit doar, fără să-mi adreseze vreo vorbă. Şi-ncet imaginea a-nceput să pălească. Când m-am trezit încă aveam mâna încleştată în strânsoare şi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Afară de ciripitul vrăbiilor, linişte deplină. Nici urmă de el...
Şi mie mi-e-aşa de dor de el zâmbind...

lui Daniel

Drumul spre nicăieri

2009-03-31T12:56:00.003+02:00

E între noi un drum pe care îl mai străbat numai plângând. E-un drum care, cândva, mă purta îmbrăcată-n bucurie, în fiecare zi, spre tine. Un drum pe care aşteptam să păşesc în fiecare seară şi-n fiecare dimineaţă. Azi e doar un alt drum care nu mai duce nicăieri. Începe în neant şi se-ntoarce exact de unde a plecat. E ca şi cum m-aş învârti la nesfârşit, în cerc, când trec pe-aici. Şi-n mijlocul cercului e doar cenuşa dintr-o poveste în care am crezut mai mult decât în tine. Aş fi vrut aşa mult să găsesc un drum care să nu-mi amintească de zilele când totul sfârşea în braţele tale, dar se pare că şi oraşul se construieşte mereu în jurul tău.

Nu ştiu de ce-am plâns şi nu ştiu de ce mi-aş fi dorit brusc să uit toate lucrurile care m-au făcut să fiu aşa cum sunt acum. Tu oricum nu mai eşti şi la fel toate locurile în care ne-am pierdut zâmbetele împreună. Dar am plâns pe drumul pe care viaţa m-a adus iar, numai gândindu-mă că nu mai am nici un motiv să-l străbat visând. Am plâns pentru că nu mai duce spre tine şi pentru că nu mai e nici un drum pe lume care să ducă spre tine.

Aşa a fost azi şi aşa o să fie întotdeauna. Am luat fiecare drumuri ce sfârşesc în poveştile altor străini. Tu nu-ţi mai aminteşti nimic altceva decât ce ai acum, eu nu pot să am nimic decât amintirea unui drum pe care m-am rătăcit. Îţi mai zăresc uneori chipul în mijlocul unor mulţimi de oameni fără chipuri. Niciodată singur. Şi câteodată aş vrea să mă apropii, dar mă opreşte încă povara ridicolă ce-mi apasă umerii de-atâta vreme. Ne despart atâtea dimineţi şi nopţi în singurătate, atâtea vise pe care le-am uitat şi eu ştiu că nu mai e drum pe lume care să mă poarte acum spre tine.

Casa unde am crescut

2009-03-26T18:44:00.003+01:00

Ştiu că la sfârşitul drumului mă aşteaptă o altă poveste. O poveste pe care cu mintea de acum nici nu mi-o pot imagina. Dar de multe ori când stau întinsă în iarba din spatele casei unde am crescut, mi se pare, într-un mod ciudat, că aşa trebuie să se simtă să ajungi acasă. Te întinzi pe spate sub un cer senin ca întinsul unei ape şi tragi în piept aerul cu gust de iarbă proaspăt tăiată. Îţi ţii o clipă respiraţia, apoi încet, laşi viaţa să se elibereze din închisoarea trupului tău. Încerci numai să-ţi reaminteşti momentele care au contat pentru tine, clipele în care te-ai simţit iubit, important, stăpân pe lumea toată. Şi undeva la orizont încep să apară rând pe rând toţi oamenii care ţi-au fost dragi şi tu nu mai vrei altceva decât să le faci un semn de bun rămas. Zâmbind. Apoi închizi ochii şi simţi cum tot greul pământului ţi se ia de pe umerii tăi obosiţi. Totul în jur se pierde într-o lumină orbitoare, în vreme ce tu încă zâmbeşti. E totul aşa uşor acum, încât ţi se pare că ai putea să zbori. Şi fără să ştii, chiar începi să zbori spre o lumină şi mai caldă.
Şi de-aici începe cealaltă poveste. Povestea pe care eu nici nu pot să mi-o imaginez, dar pe care undeva, la sfârşitul drumului ce-mi poartă paşii acum, am s-o trăiesc mai intens decât orice altă poveste. Până atunci, îmi place să mă întorc în casa unde am crescut, să mă întind în iarbă şi să-mi spun zâmbind...E-aşa bine să fiu acasă...

Atunci şi acum

2009-03-24T15:50:00.004+01:00

M-ai întrebat într-o zi dacă îmi mai aduc aminte cum era să fiu fără tine. Şi am umplut pagini întregi cu amintiri de singurătate în care nu m-am regăsit nicicum. Mi-am zis că trebuie să fie undeva, o pagină în care tu să nu fii şi eu totuşi să zâmbesc. Trebuie să existe undeva, în viaţa de dinainte de tine, un capitol în care eu să dansez şi să alerg, şi să cânt, şi să zâmbesc, şi să...Dar tu eşti...şi nu eşti, iar eu n-am nici o explicaţie destul de bună pentru ce mi se-ntâmplă. Şi azi m-au întrebat din nou de tine, iar eu le-am spus că eşti bine, că ştiu şi cum te cheamă, şi ştiu şi pe care parte ţi-a căzut o geană, iar tu n-ai vrut să-ţi pui o dorinţă. M-am întristat puţin atunci, pentru că aş fi vrut să-mi spui că îţi doreşti să mai rămân lângă tine. Dar tu mi-ai zis să nu mai fiu aşa copil, că o geană pe obrazul drept nu ţine loc de dorinţe împlinite.

Azi când mă gândesc la tine, nu-mi amintesc mai nimic. Spun tuturor că ieri ai fost aici, dar nu mai simt nici măcar vântul cald jucându-mi-se leneş prin păr, aşa cum credeam că s-a-ntâmplat când erai lângă mine. Ba chiar credeam că m-ai privit lung o vreme, fără să scoţi nici un cuvânt. Apoi mi-ai zis că sunt frumoasă când îţi zâmbesc. Şi mai ştiu că mai târziu, când soarele apusese pe jumătate, mi-ai desenat un fluture pe umărul gol. Totuşi azi m-am uitat în oglindă, şi pe umărul meu nu era nici urmă de fluture.

Poate la urma urmei, amintirea eşti tu, iar viaţa mea de-acum e restul poveştii, în care nu te găsesc nicăieri. Poate e doar imaginaţia mea scăpată din frâu, care te-nchipuie de-atâtea ori ţinându-mă strâns de mână. Poate ce am acum, e ceea ce-am avut dintotdeauna şi eu nu mai pot să-mi dau seama unde se termină visul şi unde începe adevărata poveste. Poate partea reală e când eu trec străin pe lângă tine într-o zi de duminică, iar tu ţii pe altcineva de mână. Şi încerc cu disperare să alung gândul ăsta, zicându-mi că la urma urmei în visele şi-n poveştile mele, e dreptul meu să cred în finaluri fericite.

Dor de casă...

2009-03-23T10:52:00.003+01:00

lui Daniel

Mai lasă-mă un timp să plâng
Şi-am să mă-ntorc apoi acasă.
Mai am doar de ucis un gând,
De şters o zi,
de frânt o viaţă.

Mai lasă-mă un timp să dorm
Şi îţi promit că vin acasă.
Mai vreau doar să veghez un somn,
S-ating un vis,
Să iert o viaţă.

Mai lasă-mă un timp să fiu.
Să-mi fie dor să vin acasă.
Mai vreau numai o zi, atât să ştiu
Să fiu copil
Pentru o viaţă.

Mai lasă-mă un timp s-alerg,
Să caut drumul către casă.
Să mai trăiesc un ceas, să înţeleg
Ce am şi cine
Mi-a dat viaţă.

Mai lasă-mă un timp să râd,
Să uit că mă aştepţi acasă.
mai vreau ultimul vers să-l cânt,
Să mor şi să mă-ntorc
La viaţă.

Mai dă-mi un timp să-mi fie dor
De Tine şi de toţi de-acasă.
Mai vreau doar să alung un nor
S-aprind un foc,
Să-nseninez o viaţă.

Mai lasă-mă un timp să plâng,
Un timp să râd şi să alerg o viaţă.
Mai vreau doar să adorm, să fiu, să cânt
Şi-apoi să mă întorc
ACASĂ.

P.S. E o poezie mai veche. E de fapt prima poezie pe care am scris-o. Dar vreau s-o postez pentru Daniel. Mai bine spus în memoria lui Daniel.

Goodbye again

2009-03-23T08:54:00.005+01:00

In just six months, I had to say goodbye to three people. First who left us was grandpa. He was the only grandpa I've ever knew, and even if he wasn't such a friendly or loving person, knowing I'll never see him again hurt like hell. Still he was old enough not to make me ask God why would He do that to me.
Few months later it happened again. This time was much more painful, because neither of us expected to this. C., the child of silent serene mornings left us with broken hearts and thousands of questions. He was my best friend's brother and he was only 18 when his heart stopped beating, too tired to go on any longer. I don't remember anything more shocking than those words: "They had to let him go..." After that night, I haven't slept for more than two weeks. It was a nightmare.
All this time, we were praying for another child. He was only 15 years old, and had a tumor on his brain. They found this out just a year ago, when he started to complain about some ugly headaches. At the beginning, nobody took it very seriously, but eventually they decided to go to a doctor. Who knew what awful news we're gonna get? Daniel was sick. So sick that he needed surgery right away. There were some risks, though. When asked what the risks are, the doctor said 3 from 5 are dying during the surgery. And about the other two from five, he could not tell too much. Nobody wanted to take this risk. After this, it followed a whole year spent in different hospitals, a year of treatments that turned Daniel into a person I've never knew before. I remember that day, when he came back from Belgium, after a really harsh treatment. They came to visit us and it was the first time I was seeing him, after the callous diagnostic. I didn't recognize him in the first place. He was looking so different. And not in a good way. He had nothing from the happy child I knew before. No smiles, no annoying questions, but a huge shadow of suffering in his eyes. I asked him how is he doing. Stupid question I asked! But he wasn't complaining of anything. He was ok.
But I knew he's not ok. He was so sick he could've barely walked. All this time, we didn't stop praying for him. It was the only hope we had. And we hoped in a miracle.
After an unspeakable hard year, Daniel left us. He didn't even say goodbye to his parents. He woke up one morning and he said to his daddy he had something on his chest. And that was all, because he closed his eyes forever.
Now there is no pain in his eyes anymore. But there's so much pain in ours. We all trusted a God who can heal the most impossible diseases, but he didn't heal Daniel. Or maybe He did. But He did heal Daniel in a way we can't understand yet.
We all miss him, and that house will never be the same without him. Our lives will never be the same without him. Daniel was my cousin and I try to remember only the good moments we shared together. Like the last New Year Eve we've spent together. It was right before they found out about the tumor. Our parents were in Italy and we throw a party there. Daniel was there too and he was unsatisfied with the size of the piece of cake he got. It was so funny...

I still can't believe he's gone...But I still can feel his arms around me, from the last embrace we shared.
Remembering you forever.

P.S. Daniel's funeral was the reason I went home last week.
The reason i wrote this in English is because it seems so much painful when I talk about it in Romanian. And I can't take it yet.

Marley and me

2009-03-23T08:41:00.002+01:00

Nu e nici mâine şi nici nu sunt sigură că vreau să mai vorbesc despre vreme. Nu sunt sigură nici că vreau să mai vorbesc despre motivul care m-a dus acasă. La urma urmei nu sunt sigură că azi vreau să vorbesc despre ceva. Poate despre visul din care m-am trezit de dimineaţă, sau poate despre rochia superbă pe care am văzut-o ieri. Visul ca visul...dar rochia! În fine, mai bine aş vorbi despre câinele vecinului de deasupra, care în momentul în care eu scriu rândurile astea scoate un sunet imposibil de enervant şi stresant. Culmea e că, de patru ani de când locuiesc aici, singura dovadă a existenţei unui câine în apartamentul de deasupra au fost sunetele astea imposibil de enervante pe care le aud în fiecare dimineaţă şi zgomotul şi mai enervant pe care-l fac ghearele câinelui pe parchetul gol. Nici măcar n'aş putea spune ce câine e, că de văzut, nu l-am văzut niciodată.
Şi chiar nu înţeleg, cât de plictisitor trebuie să fii să scrii despre un câine. Dar ştiu cât de plictisitor trebuie să fii să faci un film despre un câine. Nu chiar aşa plictisitor. În final, filmul pe care l-am văzut sâmbăta chiar merită văzut, asta dacă nu ai lângă tine un R. care din nu ştiu ce motiv e nesuferit de supărat, iar de partea cealaltă un A. care-şi găseşte să râdă în cele mai inoportune momente, doar de dragul de a se distra. În rest, Marley and me e un film cu şi despre un câine, ceva mai enervant decât cel din apartamentul de deasupra.

Sa plec, sa nu plec...mai bine mă întorc.

2009-03-20T19:44:00.003+01:00

Am plecat până la urmă. Pe neaşteptate şi pentru nici un motiv bun. Am plecat acasă. Acum m-am întors. Şi mor de somn. Am vrut numai să spun că m-am întors. Despre motiv şi despre vreme, pe mâine.

Lui C., copilul dimineţilor senine - a doua lună

2009-03-13T11:20:00.003+01:00

E a doua lună de tristeţe în casa cu perdele negre. E din nou ziua în care nimeni nu intră şi nu iese pe uşa pe care ai ieşit tu ultima oară. Credeam că timpul o să facă povara mai uşoară, dar nu e zi în care să nu ne amintim de tine. În loc să ne fie mai uşor, ne e tot mai dor de tine. Totul s-a oprit în loc de când te-ai pierdut printre strigătele noastre disperate.
Nu ne-ntreba cum suntem. Pentru că în fiecare dimineaţă când deschidem ochii, simţim cerul prăbuşindu-se peste noi. Ne mai sunt doar visele pline de tine şi de zâmbetul tău. Şi-am vrea să nu mai vină niciodată dimineaţa, ci să rămânem acolo, în visul nostru, mereu aproape de tine. Să ne strângi în braţe, aşa cum făceai de fiecare dată când ne-ntorceam acasă. Să zâmbeşti şi toată încăperea să se lumineze de zâmbetul tău. Să ne vorbeşti, să ne-asculţi, să fii...
Ai plecat şi-ai luat cu tine, în locul acela rece în care te-au pus, toate dimineţile noastre senine. Nu ştim unde să te găsim, dar bâjbâim prin întuneric tot mai pierdut, pentru că trebuie să fie un loc în univers unde să fim iar împreună. Ni se apleacă umerii sub povara prea grea de tristeţe, de dor, de durere. Ne-ngenunchează la sfârşitul fiecărei zile amintirea ochilor tăi senini. Nu mai vedem lumina de la capătul tunelului, pentru că drumul fără tine nu are nici un capăt.
Dar tu? Mai eşti? Ne mai auzi? Îţi mai e dor de noi vreodată?

Căci noi, până la sfârşit, îţi vom spune...ne e aşa de dor de tine, copil al dimineţilor senine...

Ei bine, m-am întors!

2009-03-12T11:19:00.002+01:00

Ei bine, m-am intors. M-am întors în ţara noastră cenuşie şi rece, după ce la Roma am purtat tricouri cu mânecă scurtă. Afară de drumul imposibil de lung şi obositor, weekendul care a trecut se înscrie probabil în top 5 cele mai memorabile momente. Şi asta din mai multe puncte de vedere. Primul: am văzut patru ţări care nu erau incluse în programul de vizitare şi asta din cauza navigatorului care s-a încăpăţânat să ne ducă prin Slovenia şi Croaţia. Doi (ştiu că nu sună deloc patriot ce spun acum) dar tocmai mi-am dat seama că m-am născut în cea mai cenuşie ţară de pe Terra. Trei: am vizitat Vaticanul, inclusiv basilica di San Pietro, una din cele mai impresionante opere de arte din câte există. Bineînţeles că Papa ne-a invitat pe la el, dar l-am refuzat politicos, pentru că eram în grabă. Patru şi probabil cel mai important punct: la Venezia, am mâncat cea mai bună îngheţată ever!
Astăzi sunt destul de ocupată, aşa că o să închei postul ăsta aici şi-o să revin cu detalii ceva mai încolo.

P.S. Chiar dacă nu-i România aşa primitoare cum mi-aş dori, e totuşi bine să fiu din nou acasă.

That's the dress:)

2009-03-04T14:38:00.006+01:00

Rochia o am cumpărată de dinainte de Crăciun. Nu neapărat pentru ocazia asta, ci pentru că mi-a plăcut foarte mult. Din păcate nu am avut ocazia să o port încă niciodată. Am îmbrăcat-o numai pentru poze:). Un tip mi-a zis că e o culoare prea ştearsă pentru o nuntă. A zis că merg la nuntă, nu la o întrunire secretă. I don't really care. So that's the dress I'll be sporting at the wedding:)

From the same photo session:

One of these days...

2009-03-04T14:34:00.002+01:00

Tags: 8 martie, Italia, Roma, nunta fratelui meu, vineri, plecare, rochie de nuntă, Venezia, I can't wait!!!!

Lui F. şi celor care uită

2009-03-02T11:26:00.004+01:00

Există undeva, pe pământul sau în cerul meu, un loc unde timpul s-a oprit. Oamenii care locuiesc acolo au rămas neschimbaţi de secole. Sunt puţini, ce-i drept, dar trăiesc ca şi cum ar fi o familie...Oamenii de aici nu îmbătrânesc niciodată şi eu aş vrea să merg mai des să-i vizitez. Dar eu trăiesc la celălalt capăt de pământ şi în lumea în care trăiesc eu timpul nu iartă nimic. Aici noi, oamenii, nu ne mai putem privi în oglindă, pentru că fiecare reflectare pune pe chipul nostru încă o umbră; fiecare oglindă înseamnă încă un pas înspre moarte. Dar noi suntem oricum prea ocupaţi ca să avem timp să ne gândim la asta...
În lumea noastră avem maşini şi telefoane mobile, şi în fiecare zi cineva inventează un alt mod prin care ne înşelăm că înşelăm timpul. N-avem vreme de lucruri mărunte, pentru că visele noastre măreţe cer sacrificiu. N-avem timp nici de zâmbete, pentru că ţelurile noastre nu permit nici un fel de abatere. Trăim înconjuraţi de construcţii grandioase şi peste tot unde privim lucrurile par să fie exact acolo unde trebuie să fie. Nu realizăm că ele au să rămână mereu acolo, în vreme ce noi n-o să mai fim.
Avem job-uri importante şi ziua de mâine mereu plină. Azi ne gândim doar cât de multe probleme avem de rezolvat mâine. Spunem că familiile noastre sunt mai importante, înainte de toate, dar de multe ori suntem prea ocupaţi ca să putem lua masa împreună. În lumea noastră, prioritate ne e să strângem bani, ca ei, cei pe care îi iubim, s-o ducă bine. Să ştie cât de mult ne pasă de fericirea lor. Nu contează că de fapt banii noştri nu înlocuiesc prezenţa noastră. Şi e drept că mereu ne facem datoria şi suntem acolo pentru ei, ori de câte ori e nevoie. Dar atât de absenţi!
În lumea despre care vorbesc totul se petrece în viteză: iubim în viteză, ne bucurăm în viteză, trăim în viteză. La sfârşit murim în viteză.
La noi nimeni nu are timp pentru nimeni. Suntem prea grăbiţi să murim.
În lumea cealaltă, în care timpul nu se luptă cu oamenii, e linişte deplină. Dacă nu aş fi mereu aşa grăbită şi preocupată de gândurile mele, mi-ar place să mă opresc mai des pe-acolo. Mi-s dragi oamenii care trăiesc în lumea asta, dar de cele mai multe ori n-am timp să le spun asta. Ei au răbdare cu mine şi mă aşteaptă mereu cu fereastra deschisă. Ştiu că n-am vreme să ocolesc să intru pe uşă.
Nu-mi pun multe întrebări. Nu vor să ştie pe unde am umblat sau câte vise măreţe am construit şi-am dărâmat de când i-am văzut ultima oară. Vor doar să-mi ţină mâna într-a lor şi să mă privească. Au trăit şi ei în lumea pe care o alerg eu acum şi nu se supără când trec zile, săptămâni, luni şi eu par să-i fi uitat.
În lumea în care timpul stă în loc, ştiu să spun te iubesc şi ştiu să îmbrăţişez oamenii. În lumea care există undeva, pe pământul sau în cerul meu, ştiu că amintirea şi uitarea sunt pentru oameni bătrâni. Iar în lumea fără timp, oamenii nu uită niciodată, pentru că ei rămân mereu tineri.

Când o să am mai mult timp, o să mă mut şi eu în lumea asta. Acum am ceva de terminat până mâine.

Inscripţie pe o cruce

2009-02-26T20:37:00.002+01:00

Mă întreb ce-ar fi vrut C., copilul dimineţilor senine, să vadă scris pe crucea sub care se odihneşte acum...Mă întreb dacă el s-a gândit vreodată la asta. Noi a trebuit s-o facem, chiar dacă am simţit din nou şi din nou pământul despicându-se sub picioarele noastre. A trebuit să punem în cuvinte durerea ce-am adunat-o-n noi de când s-a rătăcit printre nori cenuşii. Chinul de a nu-l mai avea lângă noi şi speranţa că într-o dimineaţă o să-i vedem iar zâmbetul. E din ce în ce mai greu, când ne gândeam că ar trebui să fie mai uşor. Ne e tot mai dor de el şi ne îneacă tot mai adânc disperarea. Chiar n-o să-l mai vedem niciodată până la final? Chiar niciodată?

Şi-aşa o să citească trecătorii pe crucea lui, de-acum:

"Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut..."

Până la ivirea zorilor, odihneşte-te-n pace, copil al dimineţilor senine...

Jessy Dixon

2009-02-26T10:26:00.007+01:00

Pe Jessy Dixon l-am auzit pentru întâia oară în urmă cu doi sau trei ani. Pe vremea aia eram fan GVB (Gaither Vocal Band) şi îmi plăcea să mă uit la Homecoming-urile organizate de Bill Gaither şi soţia lui. Să nu se înţeleagă greşit: plăcerea de a-i asculta pe Gaitheri nu s-a diminuat cu nimic nici acum. Încă îi consider cei mai reprezentativi pentru genul de muzică pe care îl practică. Dixon a fost invitat în cadrul unuia dintre evenimentele amintite mai sus şi după ce l-am ascultat nu mi l-am mai putut scoate din cap. E destul de ciudat, dar încă îmi amintesc perfect până şi culoarea costumului pe care îl purta. Nu ştiu dacă a fost vorba de dansul lui, de pasiunea cu care cânta, de inflexiunile uimitoare din vocea lui, dar pur şi simplu l-am iubit.
Nu mi-am făcut niciodată speranţe că o să am ocazia să-l ascult vreodată într-un concert, la fel cum nu sper să-i văd vreodată pe cei din GVB. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să-l aud cântând live pe David Phelphs! Sau să-l văd pe Guy Penrod! Dar în pofida lipsei mele de imaginaţie, aseară J.D. a avut concert în Cluj. E inutil să mai spun că eu îmi cumpărasem biletul de mai bine de trei săptămâni când unii prezenţi la concertul de aseară nici nu ştiau cine e J. Dixon. Dacă mi-a plăcut? Nu, nu mi-a plăcut. I LOVED IT! E drept că am fost la Delirious la concert şi atmosfera de acolo a fost cât se poate de ok, dar nu ştiu din ce motiv, la concertul lui J.D. atmosfera a fost incomparabil mai bună decât la Delirious. Ar trebui să precizez poate faptul că Jessy are nici mai mult nici mai puţin de 70 de ani! Emană o energie debordantă, încât nu de puţine ori mi-a cam stat inima în loc urmărindu-i mişcările. Se pare că numai eu aveam grija asta, pentru că el a menţinut ritmul până la sfârşitul spectacolului.
Jessy Dixon e dependent de libertate, de cer, de muzica pe care o cântă. Locuieşte în Chicago şi e mândru că e din acelaşi oraş cu Obama. E mândru şi de faptul că Obama a ajuns preşedinte. A colaborat cu o mulţime de cântăreţi cunoscuţi, a ajuns celebru, dar în acelaşi timp a rămas la fel de simplu ca înainte de a urca pe scenă. Iubeşte România şi o să revină în octombrie. La concertele lui, ţi-e aproape imposibil să rămâi aşezat. E atâta bucurie în ceea ce face, încât nu poţi să nu te molipseşti. Aseară aplauzele publicului l-au întors de patru ori înapoi pe scenă. Şi bineînţeles n-a putut să ne lipsească de dansul lui celebru! A intrat pe scenă şi a urcat pe "stâncă", şi a ieşit de pe scenă, dar nu înainte de a mai sta o dată pe stâncă. Binîenţeles că nimeni n-ar fi crezut că are 70 de ani şi asta a făcut totul cu atât mai uimitor.
Aş putea continua încă o oră pe tema asta, dar mă tem că ar fi un text înţesat cu adjective la superlativ. Motiv pentru care am să închei aici, menţionând încă o dată că aseară am avut parte de un timp extraordinar, cu mici excepţii. Şi ca să nu fie totul ca un film prost american, cu happy ending, iată şi excepţiile:
1. De la începutul până la sfârşitul concertului, individul din spatele meu a avut câte ceva de comentat. Şi asta doar pentru că la început l-am rugat politicos să îşi ia geanta de pe spătarul scaunului meu. La un moment dat nu am mai rezistat şi m-am întors către el şi în felul ăsta a izbucnit un adevărat conflict verbal.
2. La început, soră-mea i-a spus lui M.(cu care venisem la concert) să nu lase maşina acolo unde a lăsat-o până la urmă, pentru că în Cluj se mai practică ridicarea maşinilor parcate neregulamentar. Nu ştiu dacă a fost doar intuiţia ei feminină, dar când am ieşit Jeep-ul lui M. nu mai era acolo unde îl lăsase. Drept urmare, a trebuit să mergem pe jos acasă, într-un frig care-mi intrase în oase.
3. Pentru că trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul, bineînţeles că nu se putea să nu avem parte de o defecţiune ceva. Spre finalul concertului, tot sistemul audio a luat-o razna şi preţ de 15 minute nici un microfon nu a mai funcţionat. În cele din urmă au reuşit să descopere problema, dar n-au reuşit să repare penibilul momentului. Noroc că Jessy Dixon nu e numai un cântăreţ de axcepţie, dar şi un show-man nemaipomenit.
P.S. Fotografia e destul de veche, dar încă reprezentativă.

"When you feel alone and you think you can't carry on any longer, you can go to sleep. Because there is Somebody that never sleeps!"

Cuvinte de-nceput de poveste

2009-02-25T11:14:00.003+01:00

Aveam în minte două cuvinte pentru un început de poveste. Credeam că o să se nască aşa, o poveste cum nimeni niciodată n-a trăit. Le-am ascuns în cutia de carton în care păstram jucăriile copilăriei mele, fiindcă ştiam că oamenilor nu le pasă de nişte vechituri. Ştiam că e cel mai sigur loc din viaţa mea. Plănuiam ca într-o zi, într-o zi de toamnă cu o ploaie măruntă, să scot cutia de carton de sub pat, să regăsesc cele două cuvinte, să le împletesc ca într-o construcţie de puzzle şi aşa să înceapă povestea.
Anotimpuri şi anotimpuri s-au vărsat peste mine, ca o apă alergătoare de munte. Pe mână încă mi se mai vede cicatricea pe care-am căpătat-o la ultima căzătură. Încerc să număr toamnele prin care am trecut, sau care au trecut prin mine, dar undeva, la mijloc, o toamnă se pierde. Numărătoarea inversă e întotdeauna completă, dar când vine vorba de numărul anilor, întotdeauna unul se-ascunde. Pe orice faţă aş întoarce zarul, ceva pare să nu se potrivească. Am căutat anul şi toamna care lipseau peste tot. Sertarele sunt goale, toate ferestrele deschise, dar nici urmă de frunze căzute. M-am gândit că poate-ntr-un al joc, am ascuns o toamnă, doar ca să văd dac-o s-o găsesc mai târziu. Nu-mi aminteam de-aşa un joc, dar mi se-ntâmplă uneori să uit şi ordinea anilor mei. Ar fi posibil să fi uitat. Răspunsul la jocul de-a ascunselea e întotdeauna cutia de carton cu jucării. Ar trebui doar s-o scot de sub pat şi să arunc o privire în ea. Fereastra e deschisă, dar afară e încă iarnă. Nu ninge, dar nici nu plouă. Şi eu nu ştiu a câta toamnă a trecut de când am pus cuvintele pentru începutul de poveste. Poate-ar fi trebuit să-nceapă demult povestea şi-n felul ăsta n-o să ajung niciodată să-i ştiu finalul.
Am scos cutia de carton învechită şi toamna pe care-o căutam era toamna în care uitasem cuvintele de poveste. Am răsturnat toate jucăriile pe podea şi am căutat printre ele cuvintele pe care nu le ştia nimeni, care trebuiau să încapă într-un început de poveste cum n-au mai trăit oamenii până acum. Nici urmă de ele. Ştiam că nu puteau să fie în altă parte.
Păpuşa mea preferată arăta ca şi cum tocmai s-ar fi întors de la război. M-am întrebat dacă a durut-o când i-au amputat mâna. Unul din ochi stătea mereu închis. Îmi aminteam că ultima oară când o ţinusem în braţe, îmi zâmbise. Poate doar mi se păruse. Îmi era milă de ea, aşa că am pus-o înapoi în cutie, pe batista ce-o foloseam în loc de pat. I-am găsit până la urmă şi mâna căzută, şi după ce i-am pus-o, nu mai părea chiar aşa tristă. Toate jucăriile păreau mai obosite şi mai plictisite decât le ştiam eu. M-am întrebat de ce, când le dădusem atâta vreme de odihnă. Le-am aruncat înapoi pe toate în cutia de carton, simţindu-mă vinovată că nu am timp să mă joc cu ele. Căutam două cuvinte şi asta era singura preocupare. După ce am pus înapoi în cutie ursul de pluş, fără de care nu puteam dormi niciodată, mi-am dat seama că e ceva ciudat la el. Era mai vesel decât toţi ceilalţi, iar de oboseală, nici vorbă. L-am privit bănuitor, dar el îmi evita privirea. Îmi era cât se poate de clar! Ursuleţul de pluş înghiţise cuvintele pentru povestea mea. Ştiam că n-o să le mai am înapoi, oricât aş stărui. Am împins înapoi cutia sub pat, dar am păstrat ursuleţul de pluş. Îl mai privesc uneori şi îmi vine să zâmbesc.
E doar un urs de pluş, dar ascunde în el o poveste cum nimeni, niciodată n-o să mai trăiască. În fiecare zi, povestea creşte tot mai mare în el, dar el rămâne neschimbat. E doar un urs de pluş. Nu-nţelege ce mistere ascunde-n el.
E doar un urs de pluş, dar ascunde în el o poveste al cărei sfârşit sau început eu n-o să-l aflu niciodată.
Morala: Copilăria n-are nevoie de odihnă.

Purple days

2009-02-24T19:07:00.010+01:00

Şi pentru că tot veni vorba...că am renunţat la mov în favoarea turcoazului, m-am gândit că ar fi un fel de gest de rămas bun:))), aşa că am căutat toate fotografiile de anul trecut, de pe laptop, în care să fie ceva mov. Here we go...Description 1: Fooling around. În alte circumstanţe n-aş fi postat cu nici un chip fotografiile astea aici...dar n-am vrut să trişez; e prea mult mov:)
Description 2: Good-bye kiss. Era la puţin timp după ce îl primisem cadou pe Papy...Şi îmi era destul de greu să plec undeva fără el:))Description 3: It's Venice, baby! Venice! Venice şi una din cele mai neinspirate culori de păr ever:)Description 4: Purple Joke. Unul dintre cele mai penibile momente, când m-am trezit la cununia lui Gabi îmbrăcată aproape identic cu...(damn!nu-mi mai aduc aminte nicicum numele tipei ăsteia!) Gabi a avut totuşi inspiraţia să poarte o nuanţă ceva mai deschisă de mov. Anyway, cel puţin, fotografului i-a plăcut freza mea:)Niciodată nu mi-a plăcut movul în combinaţie cu albastru. N-are nici o legătură cu fotografia. Am ochii gri, nu albaştri.Aceeaşi zi, altă perspectivă.
Şi dacă şi buchetul avea flori mov, de ce să nu apară în fotografie?Description 5: Weekend in Timişoara.Tot Timişoara...
Şi actor şi spectator. Pe scena goală.Description 6: For the birthday girl. N-aş fi putut omite fotografia asta...E buchetul de flori pe care l-am primit de ziua mea. Cineva ştia că-mi place culoarea mov:)

Altă culoare...

2009-02-24T18:31:00.003+01:00

Aseară vorbeam pe messenger cu un prieten din Timişoara. Nici nu-mi mai amintesc de câtă vreme n-am mai vorbit cu el. După banalul schimb de replici de politeţe el îmi spune:
-Tot culoarea mov? Nu te-ai mai săturat de ea?
Ei bine, ăsta a fost momentul în care mi-am dat seama. Cum ce să-mi dau seama?! Că e sfârşitul lunii februarie şi eu încă nu m-am decis asupra culorii mele preferate de anul ăsta! Da, ştiu că e oarecum ciudat, dar eu, de ceva vreme, pentru fiecare an, îmi aleg culoarea preferată. Şi după cum bănuiţi deja, movul a fost pentru anul trecut. Poate o să zică cineva că movul a fost una dintre culorile prezente pe toate podiumurile de modă anul trecut, dar decizia mea chiar n-a avut nici o legătură cu asta. Eu am numit-o o coincideţă oarecare.
Şi cum am stat eu şi m-am gândit, am ajuns astăzi la o concluzie. Trebuia să ies din casă şi nu ştiam cu ce să mă îmbrac. Afară era o vreme superbă. Un cer senin cum nu mai văzusem de multă vreme. Mă săturasem de negru şi toate hainele cenuşii de care îmi era plin dulapul. Şi am trecut cu privirea peste garderoba de primăvară. Culorile de-acolo sunt ceva mai optimiste. N-a fost foarte greu să mă decid asupra ţinutei. După ce m-am îmbrăcat, mi-am dat seama că ar fi imposibil să aleg altă culoare pentru anul ăasta. S-ar putea să-mi pară rău pentru decizia pe care am luat-o după o vreme, dar deocamdată sunt destul de încântată. Nu e o culoare care emană neapărat foarte multă feminitate, dar e o culoare puternică. Cred că am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru culoarea asta, dar nu am considerat-o niciodată prferata mea. Prin urmare, anul 2009 va să fie turcoaz...
Just like this: