El, cel de ieri

O priveşte iar, fără vreo intenţie imediată. Îi place să vină aici, doar s-o privească. Ea nu-şi aminteşte de el. Şi, ar zice el, e mai bine aşa. Azi e chiar frumoasă. Nu că în celelalte zile n-ar fi. Dar e mai frumoasă azi ca niciodată, aşa, cu părul dezordonat şi buzele roşii. E singură; aşa cum se întâmplă în visele care-au început să crească în el de la o vreme încoace. Azi oricum hotărâse să-i vorbească din nou:

- E vreo şansă să fie vreodată altfel?

Ea ridică absentă şi fără chef din umeri. Îi indică cu degetul oglinda din celălalt capăt al încăperii:

- Dacă vă place modelul, s-ar putea să fie şi pe negru.

Mai contează? E oricum frumoasă, aşa, cu părul dezordonat şi buzele roşii.

Roşu nocturn

Cum în camera care ţine liniştea captivă, orice formă de suspin a fost categoric interzisă, mă găsesc din nou, se pare, în postura nefastă de a încerca să-mi înec toate gândurile cu miros de toamnă. Mi-a trecut o clipă prin gând o idee destul de obraznică pentru solemnitatea cu care pereţii ăştia domneşti şi bătrâni au găsit cu cale să mă întâmpine. Brusc, rochia cu volane pe care am ales-o pentru astăzi nu-mi mai pare cea mai mare greşeală din viaţa mea. Singura tragedie ar putea fi că tocmai mi-am dat seama că abia îmi acoperă genunchii. Nicidecum nu poate fi dovadă de bună-cuviinţă cum sperasem. Cum aş mai râde acum, dacă ar fi cineva destul de bine-dispus încât să nu mă creadă nebună. Întrebarea e cum am ajuns aici, când îmi amintesc prea bine că pornisem cu doar câteva clipe în urmă la vânătoare de idei mai liniştite. Din nou îmi vine să râd nebuneşte. E ceva în toată povestea asta absurdă care să aibă sens cât de cât? Renunţ în cele din urmă la întrebare. Să calc desculţ peste toate gândurile astea ascuţite nu cred că are să facă lumina asta orbitoare mai uşor de suportat. Numai gândul că aş putea rămâne fără ultimele amintiri, mă face să tresar a deznădejde. Acum nu mă mai mir deloc că ţi-ai dorit mai mult să pleci decât să stai. M-aş fi mirat mai mult să te aud că-ţi pasă. De data asta nici nu-mi mai vine să râd. Şi fără veste, rochia roşie cu volane, pe care o port astăzi, devine totuşi cea mai proastă idee pe care am avut-o de cinci zile încoace. Pe locul doi se înscrie, fără nici o îndoială, licoarea aceea ciudată pe care am băut-o şi m-a lăsat cu senzaţie de gol în stomac. În restul cartierului încep să se aprindă luminile pe rând. La mine, pereţii ăştia bătrâni încep să facă plecăciuni pe jumătate. Nu-i prea târziu să te trezeşti singur aici?