Ce a fost şi ce-mi rămâi

lui R., al doilea motiv

Partea de pat pe care dorm eu, e locul unde ajunge soarele prima dată dimineaţa. Şi-mi place uneori să-mi închipui că sunt primul om din partea asta de lume care vede răsăritul. Oricum nu poate nimeni să-mi demonstreze că nu e aşa. Îmi place tăcerea care se reazămă cald pe bătăile inimii mele. E fără doar şi poate aşa cum mi-ai promis că are să fie: tu ascuns în zâmbetul meu, iar toate zâmbetele noastre sculptate în inima Lui. Nici nu-i greu de crezut. Pentru că într-un mod inexplicabil, când eu mă pierd, tu eşti întotdeauna cel care găseşte drumul spre mine. Tu mă ai pe mine şi faci din asta o poveste de dragoste. Eu ne am pe amândoi şi e copleşitor.
Când se lasă seara e ceva mai înnorat. Dacă nu mi-ar plăcea aşa mult dimineaţa, m-aş pune să dorm pe cealaltă parte de pat. Mă sufocă sutele de kilometri dintre noi, dar vocea ta, înainte să adorm, e aer cât să mai respir o veşnicie. Într-un fel e liniştitor şi-aici. Când închid ochii, tu te ascunzi încă în zâmbetul meu. Tu eşti şi întrebarea, eşti şi răspunsul. Nu mă laşi nicicum să uit. Eşti inima mea. Şi după împărţirea la doi, inima mea e perfectă.

Eu şi lipsa nejustificată

Pentru că tot m-am hotărât să revin la unul din vechile mele obiceiuri, scrisul pe blog, şi într-o oarecare măsură timpul îmi permite, m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi justific absenţa îndelungată. În mare, e vorba de două motive mai importante. Primul are legătură cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea, iar al doilea are legătura tot cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea.
Well, în ultimele două luni lumea mea liniştită s-a zguduit puternic de câteva ori şi mă întrebam uneori dacă are să mai fie vreodată la fel cum a fost. Celor care au mai citit din posturile anterioare, nu cred că le e foarte greu să ghicească despre cine vorbesc ca fiind unul din cei mai dragi oameni mie. Oricum, pentru cei care nu ştiu, e vorba de tati. Şi în ultima vreme, lumea mea şi a familiei mele s-a învârtit în jurul lui. Nici acum nu e foarte diferit. În urmă cu aproape o lună, tati a fost supus unei intervenţii chirurgicale pe cord deschis, operaţie care a durat aproape nouă ore. Au fost nouă ore de coşmar, dar am ştiut tot timpul că Dumnezeu a fost prezent acolo. Totul s-a întâmplat brusc şi neaşteptat, fără ca el să fi avut vreodată vreun fel de antecedente. Abia am avut timp să ne mirăm că a şi fost internat de urgenţă la Tg. Mureş. Şi în felul ăsta, ultimele două luni din viaţa mea se pot traduce uşor în drumuri interminabile şi ore de condus între Cluj, Tg. Mureş şi Suceava.
Aş vrea să pot spune că oricum ce-a fost mai greu a trecut, dar tati e încă ţintuit la pat şi perioada de recuperare e aproape mai chinuitoare decât cea precedentă, dar ştiu că nimic nu e imposibil pentru Cel care a făcut toate lucrurile. Tot ce-mi doresc mai mult acum e să-l văd zâmbind aşa cum o făcea înainte; fără ca în spatele zâmbetului lui să-i pot citi durerea, chinul nopţilor nedormite, povara disperării, când crezi că nu mai poţi face un pas mai departe.
Al doilea motiv despre care spuneam e unul mai senin, dar despre asta o să povestesc probabil next time:)

Eu şi cele ce-au să vină

Aproape niciodată nu mi-e teamă de lucrurile care-au să vină. Ştiu că oricât m-aş îngrijora, nu pot schimba nimic. Mi-e frică uneori de lucrurile care-au trecut. Şi în ultima vreme în viaţa mea s-au întâmplat prea multe lucruri de care să-mi fie teamă. Acum sunt acasă. Aici, în camera în care, în urmă cu un an n-aveam nici un motiv de îngrijorare. Azi totul e diferit. Şi port pe umeri povara unor săptămâni şi luni care încă mă fac să tresar, ori de câte ori îmi amintesc de ele.
Dar e târziu şi J. aproape a adormit. Am vrut doar să spun că de lucrurile care-au să vină nu mi-e teamă. La urma urmei, n-am nici o siguranţă că ziua de mâine o să mă găsească tot aici.