Eu şi lipsa nejustificată

Pentru că tot m-am hotărât să revin la unul din vechile mele obiceiuri, scrisul pe blog, şi într-o oarecare măsură timpul îmi permite, m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi justific absenţa îndelungată. În mare, e vorba de două motive mai importante. Primul are legătură cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea, iar al doilea are legătura tot cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea.
Well, în ultimele două luni lumea mea liniştită s-a zguduit puternic de câteva ori şi mă întrebam uneori dacă are să mai fie vreodată la fel cum a fost. Celor care au mai citit din posturile anterioare, nu cred că le e foarte greu să ghicească despre cine vorbesc ca fiind unul din cei mai dragi oameni mie. Oricum, pentru cei care nu ştiu, e vorba de tati. Şi în ultima vreme, lumea mea şi a familiei mele s-a învârtit în jurul lui. Nici acum nu e foarte diferit. În urmă cu aproape o lună, tati a fost supus unei intervenţii chirurgicale pe cord deschis, operaţie care a durat aproape nouă ore. Au fost nouă ore de coşmar, dar am ştiut tot timpul că Dumnezeu a fost prezent acolo. Totul s-a întâmplat brusc şi neaşteptat, fără ca el să fi avut vreodată vreun fel de antecedente. Abia am avut timp să ne mirăm că a şi fost internat de urgenţă la Tg. Mureş. Şi în felul ăsta, ultimele două luni din viaţa mea se pot traduce uşor în drumuri interminabile şi ore de condus între Cluj, Tg. Mureş şi Suceava.
Aş vrea să pot spune că oricum ce-a fost mai greu a trecut, dar tati e încă ţintuit la pat şi perioada de recuperare e aproape mai chinuitoare decât cea precedentă, dar ştiu că nimic nu e imposibil pentru Cel care a făcut toate lucrurile. Tot ce-mi doresc mai mult acum e să-l văd zâmbind aşa cum o făcea înainte; fără ca în spatele zâmbetului lui să-i pot citi durerea, chinul nopţilor nedormite, povara disperării, când crezi că nu mai poţi face un pas mai departe.
Al doilea motiv despre care spuneam e unul mai senin, dar despre asta o să povestesc probabil next time:)