Thanksgiving post

Nu ştiu exact din ce motiv mă cam sperie gândul că e deja luna decembrie. E ciudat să mă gândesc că aproape a trecut anul, fără ca eu să bag de seamă. Nu-mi amintesc vreun an care să-mi fi părut aşa scurt ca cel de acum. Pe de o parte mi-am dorit să treacă mai repede, pentru că a fost un an plin din toate punctele de vedere. Şi am crezut la un moment dat că e mai mult decât pot eu duce. Până la urmă s-a dovedit că Dumnezeu chiar nu ne dă poveri mai mari decât putem duce. Şi iată-mă aproape de final. M-am gândit că, deşi nu-mi plac importurile de sărbători de la americani, nu ne-ar fi prins deloc rău să preluăm sărbătoarea recunoştinţei de la ei. Şi eu am atâtea motive pentru care să fiu recunoscătoare. Sunt doar câteva dintre ele:
- familia mea. Aici ar trebui să-i iau pe fiecare dintre ei la rând, dar mă tem că aş termina de scris postul mâine dimineaţă. Motiv pentru care voi încerca să fiu cât mai generală:
                - nunta fratelui meu în Italia - a fost probabil printre cele mai reuşite reuniuni de familie, reuniuni care, din păcate au loc extrem de rar, iar din păcate nici de data asta n-a fost completă.
                - tatăl meu - şi bineînţeles cea mai sumbră perioadă din istoria familiei noastre. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că până la urmă lucrurile s-au încheiat cu bine, iar tati a trecut cu bine prin operaţia pe cord deschis, care ne-a ţinut pe toţi timp de nouă ore în cea mai cumplită încordare psihică. O, nu trebuie să precizez că lucrurile au decurs atât de bine încât, deşi sunt numai trei luni de la operaţie, tati s-a încumetat să conducă timp de şase ore fără oprire, pentru a ne face o vizită. Asta da realizare!
                - toţi cei cinci fraţi ai mei, care deşi au reuşit de nenumărate ori să mă scoată din sărite, inclusiv anul ăsta, sunt acolo şi m-au făcut să învăţ să am răbdare, domeniu în care, trebuie să recunosc, n-am excelat niciodată. În special pentru J., cel care reuşeşte să-mi smulgă un zâmbet de fiecare dată când îi aud vocea.
                - sora mea - pentru prietenia ei necondiţionată, chiar şi în momentele când devin prea insuportabilă chiar pentru propria mea sănătate. Pentru toate gesturile mărunte şi pentru toate momentele când s-a certat cu alţii pentru mine. Pentru că ştiu că indiferent de ceea ce spun, ceea ce fac, întotdeauna are să fie acolo pentru mine. Pentru că e tot ceea ce eu nu sunt. Pentru că împreună putem fi orice ne-am dorit vreodată.
               - nepoţeii mei - pentru că mi-au făcut viaţa mai frumoasă, pentru zâmbetele şi mânuţele întinse; pentru cuvintele abia inteligibile, pentru zilele în care abia mai ştiam pe ce lume trăiesc; pentru dezordinea care rămânea în urmă după ce plecau, pentru toate amintirile bune cu îngheţată şi cărţi pentru copii. Pentru cel mai tânăr dintre el, care e numai pe drum, dar pe care îl sau o iubim deja. Dar sperăm să o iubim deja:))
              - mama mea - care în tot timpul ăsta a fost alături de noi, dar mai ales alături de tati; pentru sacrificiul imens şi puterea aproape supraomenească de care a dat dovadă în cele mai întunecate momente; pentru speranţa pe care a reuşit să ne-o dea, când poate nici ea nu mai avea speranţă. Pentru pătura şi pernele roz de pe patul meu:) Pentru că întotdeauna a reuşit să ne adune când era împrăştiaţi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Pentru că e stâlpul pe care se sprijină familia noastră.

- pentru R., cel care a fost lângă mine şi atunci când nimeni altcineva n-ar fi reuşit să mă suporte. Pentru că în fiecare zi mi-e aproape chiar şi când nu e vorba de aproape, fizic vorbind. Pentru că deşi mi-aş fi dorit să uit toată perioada asta, el m-a făcut să vreau să mi-o amintesc pentru totdeauna. Pentru că deşi a fost poate cel mai greu an, el l-a făcut cel mai frumos an. Pentru că dincolo de toate întristările şi zilele sumbre, el a fost zâmbetul meu în fiecare dimineaţă. Pentru că m-a făcut să cred că nu e nimic pe lume care să nu poată fi rezolvat.

Voi pentru ce aţi fi mulţumitori astăzi?