Just another Monday morning

Îmi vine să zâmbesc. Dar, în fond, nu am nici un motiv să zâmbesc în dimineaţa asta. Şi dacă aş zâmbi, ar fi mai mult un zâmbet chinuit şi nenatural. M-am trezit cu o durere de cap cumplită, dintr-un vis de care nu-mi amintesc mai nimic. Şi tot ce mi-aş fi dorit mai mult, ar fi fost să-mi trag pătura peste cap şi să adorm înapoi. De-ar fi numai aşa simplu. În cele din urmă, am renunţat la idee şi m-am ridicat, fără nici o tragere de inimă, din pat. M-am aşezat în faţa laptop-ului, în speranţa că, în cele din urmă soarele de afară are să-mi inspire în vreun fel starea apatică cu care mă trezisem. Dar cu soare, cu tot, singurul meu gând era la patul din care mă ridicasem. Şi la durerea de cap care, bineînţeles, nu se face uitată.
Apoi brusc, în mintea mea, s-a făcut lumină. E luni dimineaţă! De ce aş fi vrut să mă trezesc? Şi ăsta e momentul în care mi-a venit să zâmbesc. Şi chiar am făcut-o. Inside.

Movie time

Imaginea e cât se poate de liniştitoare. Stau în pat şi am o ceaşcă cu ciocolată caldă albă lângă mine. Nici nu mi-aş putea imagina vreodată un gust mai plăcut decât ăsta. Şi în plus, în nici o cafenea n-am băut vreuna mai bună decât cea pe care mi-o fac singură. Afară de ceaşcă cu ciocolată, (ceaşcă care, by the way!, e din Coreea) mai am lângă mine şi cele două telefoane. Şi ca fapt divers, mă întreb în fiecare zi, de ce mă încăpăţânez să am două telefoane, deci două numere de telefon, când unul dintre ele nu sună aproape niciodată.
E bine acum. Nu am întrebări fără răspuns şi nici nu mă deranjează foarte mult faptul că vecinul de la parter iar se crede în pustietate şi a dat muzica la maxim. Am ajuns la concluzia că la un anumit nivel, nebunia devine mai puţin ciudată. Devine aproape umană, deci acceptabilă. Nu ştiu exact motivul pentru care nu mi-aş dori să fiu în nici un alt loc acum. Poate e de vină noua culoare a uşii, care mă face să zâmbesc ori de câte ori mă uie spre uşă. Sau poate e doar nevoia de singurătate care mă încearcă uneori, iar camera mea e perfectă pentru momente ca astea.
La fel de bine, ar putea fi vorba de filmul pe care tocmai l-am văzut, şi care, deşi nu-mi place neapărat să recunosc asta, mi-a dat speranţa că, în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă în lume, mai sunt şi momente luminoase. Mai sunt şi oameni care fac lucruri extraordinare doar pentru mulţumirea sufletească care vine în urma lor. Mai sunt oameni care fac o diferenţă în viaţa altor oameni, fără să ştie dacă sacrificiul lor are să dea vreodată rezultate. Şi chiar m-am bucurat când Sandra Bulock a primit Globul de Aur pentru rolul ăsta. Da, e vorba de The Blind Side şi e unul dintre puţinele filme pe care le-am văzut recent şi despre care aş putea spune că merită văzut.

Tears in Heaven

Mi-a luat ceva timp să găsesc versiunea asta a piesei. E una dintre puţinele care există pe youtube...Iar cover-urile care sunt, pur si simplu nu se compară cu originalul.

Lui Călin.

I can't go on. I'll go on.

Mi-e teamă uneori să nu te uit. Pentru că, de la o vreme încoace, numai zâmbetul trist şi ochii tăi cenuşii îmi mai tulbură gândurile. Nici nu ştiu dacă e vorba de gânduri sau de fotografiile de pe perete. Oricum ar fi, ştiu că pe tine nu te mai doare asta.

M-am trezit dimineaţă gândindu-mă ce puţin preţuim noi, cei de aici, viaţa. M-a încercat un sentiment de vinovăţie, pe care l-am înecat cu iscusinţă în gustul amar de ceai verde. Acum nu mi se mai pare că Dumnezeu e nedrept. Oricum, nici El nu prea pare să pună prea mare preţ pe părerile mele. Am încetat şi să cred că ar fi putut sau ar fi trebuit să fie altfel. Şi într-un fel, încerc să-mi imaginez că aşa e mai bine. Cine-ar fi crezut că azi doar o să ne amintim de tine...

Ne e mai dor de tine ca niciodată, deşi mă întreb uneori dacă de dor e vorba sau de durere. Nu mai ştie nimeni unde să te caute, pentru că ai plecat fără să spui pe ce drum apuci. Ne-am pierdut speranţa că are să treacă vreodată, dar creşti în continuare, în inimile noastre, pentru totdeauna.

P.S. Azi ar fi trebuit să sărbătorim ziua mamei tale. În schimb, sărbătorim doar un an de când ai închis în ochii tăi, pentru totdeauna, seninul dimineţilor liniştite. Aş vrea să mai cred că poţi auzi. Aş vrea să mai cred în orice.

Să-ţi fie somnul liniştit, copil al dimineţilor senine.