Mi-e teamă uneori să nu te uit. Pentru că, de la o vreme încoace, numai zâmbetul trist şi ochii tăi cenuşii îmi mai tulbură gândurile. Nici nu ştiu dacă e vorba de gânduri sau de fotografiile de pe perete. Oricum ar fi, ştiu că pe tine nu te mai doare asta.
M-am trezit dimineaţă gândindu-mă ce puţin preţuim noi, cei de aici, viaţa. M-a încercat un sentiment de vinovăţie, pe care l-am înecat cu iscusinţă în gustul amar de ceai verde. Acum nu mi se mai pare că Dumnezeu e nedrept. Oricum, nici El nu prea pare să pună prea mare preţ pe părerile mele. Am încetat şi să cred că ar fi putut sau ar fi trebuit să fie altfel. Şi într-un fel, încerc să-mi imaginez că aşa e mai bine. Cine-ar fi crezut că azi doar o să ne amintim de tine...
Ne e mai dor de tine ca niciodată, deşi mă întreb uneori dacă de dor e vorba sau de durere. Nu mai ştie nimeni unde să te caute, pentru că ai plecat fără să spui pe ce drum apuci. Ne-am pierdut speranţa că are să treacă vreodată, dar creşti în continuare, în inimile noastre, pentru totdeauna.
P.S. Azi ar fi trebuit să sărbătorim ziua mamei tale. În schimb, sărbătorim doar un an de când ai închis în ochii tăi, pentru totdeauna, seninul dimineţilor liniştite. Aş vrea să mai cred că poţi auzi. Aş vrea să mai cred în orice.
Să-ţi fie somnul liniştit, copil al dimineţilor senine.
Nu stiu despre cine este vorba dar stiu prin ce treci....si am inteles ca in aceste momente trebuie sa ne incredem in Dumnezeu si trebuie sa ii multumim Lui....cel mai bun exemplu nu il am la mine....il am aici http://baubau-exista.blogspot.com/2009/11/multumirile-unei-mame.html . Anul trecut a fost anul in care am invatat cele mai multe lucruri despre moarte...dar a fost anul in care am avut si cele mai mari exemple de cum trebuie sa iei acele momente.
RăspundețiȘtergere