Movie time

Imaginea e cât se poate de liniştitoare. Stau în pat şi am o ceaşcă cu ciocolată caldă albă lângă mine. Nici nu mi-aş putea imagina vreodată un gust mai plăcut decât ăsta. Şi în plus, în nici o cafenea n-am băut vreuna mai bună decât cea pe care mi-o fac singură. Afară de ceaşcă cu ciocolată, (ceaşcă care, by the way!, e din Coreea) mai am lângă mine şi cele două telefoane. Şi ca fapt divers, mă întreb în fiecare zi, de ce mă încăpăţânez să am două telefoane, deci două numere de telefon, când unul dintre ele nu sună aproape niciodată.
E bine acum. Nu am întrebări fără răspuns şi nici nu mă deranjează foarte mult faptul că vecinul de la parter iar se crede în pustietate şi a dat muzica la maxim. Am ajuns la concluzia că la un anumit nivel, nebunia devine mai puţin ciudată. Devine aproape umană, deci acceptabilă. Nu ştiu exact motivul pentru care nu mi-aş dori să fiu în nici un alt loc acum. Poate e de vină noua culoare a uşii, care mă face să zâmbesc ori de câte ori mă uie spre uşă. Sau poate e doar nevoia de singurătate care mă încearcă uneori, iar camera mea e perfectă pentru momente ca astea.
La fel de bine, ar putea fi vorba de filmul pe care tocmai l-am văzut, şi care, deşi nu-mi place neapărat să recunosc asta, mi-a dat speranţa că, în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă în lume, mai sunt şi momente luminoase. Mai sunt şi oameni care fac lucruri extraordinare doar pentru mulţumirea sufletească care vine în urma lor. Mai sunt oameni care fac o diferenţă în viaţa altor oameni, fără să ştie dacă sacrificiul lor are să dea vreodată rezultate. Şi chiar m-am bucurat când Sandra Bulock a primit Globul de Aur pentru rolul ăsta. Da, e vorba de The Blind Side şi e unul dintre puţinele filme pe care le-am văzut recent şi despre care aş putea spune că merită văzut.