Viaţa merge totuşi mai departe

E o după-amiază liniştită de început de toamnă. E septembrie şi eu abia îmi amintesc cum au trecut lunile de vară, fără să am timp să bag de seamă când au început să cadă frunzele. E o lună de când tati s-a întors acasă şi mai bine de o lună de la operaţie. E o lună de când nu trece o zi fără ca cineva să vină să-l viziteze. E mai bine de o lună de când am început să realizez că sunt poate sute de oameni care au văzut în tati lucrurile pe care doar eu credeam că le văd. O lună de când mă trezesc în fiecare zi cu gândul să cobor repede în camera lui să văd cum se simte. O lună cu zile bune şi zâmbete şi zile mai puţin bune, când mi-am simţit inima paralizată de teamă.
Acum e început toamna şi, spre nenorocul meu, J. a început din nou şcoala, ceea ce înseamnă că mai toată ziua sunt singură cu tati acasă. E septembrie şi la interfaţa mea de la blogspot îmi apare un birthday cake de fiecare dată când accesez pagina. Mă întreb dacă e pentru mine sau pentru ei. Nici nu cred că mai are vreo importanţă. Important e că e luna septembrie şi viaţa merge mai departe.

He makes all things new.