Închipuiri de lună plină

E-n mine destulă tăcere cât să acopăr luna plină de afară. Nu te mai caut ca să-ţi cer să pui capăt nebuniei ce-şi face în fiecare dimineaţă cuib în gândurile mele. M-am obişnuit să nu mai pun întrebări, ori de câte ori îmi scrântesc glezna. Astă seară nici nu încape vorba de aşa ceva. Mă întrebam doar dacă Tu-ţi aminteşti ce lucru ţi-am cerut ultima oară. Nici eu nu-mi amintesc. Şi azi când aş fi vrut să Te am pe aproape, am încercat să-mi aduc aminte ce-am făcut să Te-alung din nou. Şi nu e drept, dar abia mai ştiu azi ce înseamnă dreptatea. Acum vreau mai mult decât să arunc cu sentimente închipuite de mine. Vreau ceva mai mult decât să inventez o poveste şi-apoi s-o ascult numai eu. Vreau mai mult decât să ascult o muzică pe care mă prefac de-atâta vreme că o înţeleg. Nici nu ştiu dacă vreau să-ţi cer ceva în seara asta. Dar mi-e cerul prea întunecat şi pustiu deasupra inimii şi stă luna gata să cadă peste toamna sub care mă ascund. Locul Tău e încă gol pe fotoliu de unde m-ai privit ultima dată. Dar chiar dacă nu te pot atinge, simt miros de primăvară în camera cu petunii la geam. Nu Te văd, dar mă împiedic de prezenţa Ta la tot pasul. Eşti peste tot şi abia dacă mai ştiu ce voiam să-ţi spun.
Aşa că nu-mi vorbi, dar lasă-mă, în noaptea asta, să împrăştii stelele pe cer în locul Tău şi-apoi fă-mă să uit că am îndraznit vreodată să-ţi cer aşa un lucru.