2xHappy Birthday

În familie la noi, ziua de azi era de obicei o zi specială. Nu mai ştiu cum e acum, dar pe vremea când eram eu la şcoală, 15 iunie era întotdeauna înconjurată cu marker-ul în toate calendarele din casă. Nu ştiu cum era pentru părinţii mei, ţinând cont că aveau de cumpărat câte şase buchete de flori pentru festivitatea de încheiere a anului, dar pentru noi, trebuie să spun, era o adevărată sărbătoare. Îmi amintesc că doamna U., vecina de la 3, soţia celui mai amabil avocat pe care l-am întâlnit în viaţa mea(deşi era şeful baroului de avocaţi din oraş), se gândea întotdeauna la efortul pe care părinţii mei trebuiau să-l facă în aşa o zi. Şi cum era învăţătoare, totdeauna venea şi lăsa în faţa uşii un braţ imens de buchete de flori; bătea la uşă, apoi dispărea înainte ca cineva să-i deschidă. Nu cred că m-am gândit la gestul ei în felul ăsta până acum, fiindcă întotdeauna îmi imaginam că pur şi simplu e plictisită de câte flori primeşte şi încearcă să scape cumva de ele.
Ei bine, când spuneam că 15 iunie era zi de sărbătoare la noi, nu mă gândeam doar la faptul că era ziua în care intram oficial în vacanţă. Mai mult decât la asta, mă gândeam de fapt că era ziua în care totul se dubla. Şi asta începând de prin '82, când eu nici măcar nu existam în plan. Atunci s-au născut gemenii, Adi şi Augu, şi i-au lipsit în felul ăsta pe părinţii mei de şansa de a afla vreodată cum e să ai numai doi copii. Ok, exagerez. Au ştiut cum e să ai doi copii şi altul pe drum, timp de jumătate de oră, cât a durat ca Augu să apară.
Deci de atunci 15 iunie înseamnă dublu pentru toate. Înseamnă în primul rând doi copii; înseamnă două cărucioare(sau unul dublu), înseamnă două perechi de haine tot timpul, două perechi de pantofi, două abecedare, două examene de BAC în aceeaşi zi; înseamnă doi fraţi extraordinari, în loc de unul.
Şi nu, nu înseamnă în mod neapărat aceeaşi ochi, acelaşi zâmbet, aceeaşi faţă. Adi şi Augu, de fapt nu seamănă deloc. În plus, sunt atât de diferiţi, încât uneori greu îţi poţi imagina că sunt fraţi. Nu arată la fel, nu vorbesc la fel, nu merg la fel, nu au aceleaşi gusturi. Unul e calm şi liniştit, celălalt e agitat şi irascibil. Unul manifestă o înclinaţie evidentă spre artă, în special pictură, celălalt e captat de tot ce înseamnă electrică, fire şi muzică. Ceea ce au însă în comun e dragostea ce şi-o poartă unul altuia. E între ei o conexiune cum foarte mulţi n-ar putea să-şi explice.
Adi şi Augu sunt mari acum, aşa mari încât uneori nu-mi vine să cred că e vorba de ei atunci când îi povestesc lui Jonathan, mezinul familiei, ce trăznăi mai făceam când eram toţi mici. Fiecare are acum familia lui, Adi chiar şi copiii lui şi ziua de 15 iunie nu mai înseamnă nici pe departe pentru mine ce însemna acum 15 ani. Acum sunt aşa departe de mine, şi aşa departe unul de altul. Mă întreb cum trece pentru ei 15 iunie, când se gândesc că la mii de kilometri distanţă şi celălalt îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Mă întreb din cei 27 de ani câţi împlinesc, câte zile de naştere le-au petrecut departe unul de altul.
Şi aş vrea să fie iar 10 ani în urmă, ca în poza la care mă uit acum, să fim toţi în apartamentul cu trei camere în care am crescut, să fie două torturi, două cadouri, două dorinţe, două zâmbete largi...În schimb o să fie numai două mesaje de la mulţi ani. Unul trimis la 300 de km distantă; altul la 3000.