Oraşul cu drumuri care duc niciunde

E linişte. Nu e încă noapte, dar e o oră când nimeni nu mai iese din casă în faţa blocurilor triste şi cenuşii. Din camera mea cu pereţi galbeni încărcaţi cu o muzică aşa cunoscută mie, mai aud din timp în timp glasul unui copil care îşi caută disperat prin tufişuri căţelul, de care uitase în vreme ce admira bicicleta nouă a camaradului de joacă. În rest, oamenii din oraş se pregătesc să se pună în paturile lor reci şi neprimitoare, dar singurele care-i aşteaptă mereu cu braţele deschise. Nimeni nu încearcă să-şi amintească lucrurile care s-au întâmplat în ziua care stă gata să intre obosită în şirul nesfârşit al zilelor de ieri. Pentru că în oraşul în care trăim noi nimic nu se întâmplă. Trecem unii pe lângă ceilalţi în fiecare dimineaţă, dar nimeni nu-şi aminteşte de nimeni niciodată. Uneori ne deschidem unii altora uşile, ne dăm bineţe şi chiar schimbăm zâmbete false. Dar nimeni nu-şi aminteşte nimic a doua zi.
Abia dacă ştim pentru ce trăim şi uneori ne consolăm cu ideea că oricum nu ar folosi la nimic să ştim. Căutăm lucruri imposibil de găsit şi ajungem să realizăm asta doar când suntem prea bătrâni pentru a mai căuta ceva. Nu visăm, nu sperăm, nu punem întrebări. Pentru noi viaţa e oraşul cu chip de închisoare unde deschidem ochii în fiecare dimineaţă, fără să ştim de ce. Pentru mine viaţa e doar un oraş cu drumuri care nu duc nicăieri.