Căutări 2

Nu ştiu care e logica tuturor lucrurilor care se întâmplă în viaţă. Nu ştiu nici măcar dacă există o logică. Ştiu doar că uneori adorm chinuindu-mă să găsesc un singur motiv pentru care Dumnezeu ar putea gândi că merit şi ziua de mâine. De cele mai multe ori nu ajung la nici un rezultat. Şi trec poate săptămâni întregi în care nimic nu pare să fie acolo unde ar trebui să fie. Nu-mi găsesc rostul în nimic din ceea ce fac, nu mă împlineşte nimic din ce mă împlinea înainte, nu mai ştiu cine sunt sau cine vreau să fiu. Şi de fiecare dată, vine o dimineaţă în care mă trezesc gândindu-mă la El. Nu-mi aduc aminte când şi unde ne-am văzut ultima oară, nu mai ştiu ce culoare au ochii Lui sau cum arată când zâmbeşte, dar îmi amintesc perfect cum se simte să-L am în preajmă. E luminos şi cald, e pace ca o mare liniştită într-un apus limpede de soare, e cer senin ca după zile lungi de furtună crâncenă. E tot ce am nevoie ca să pot s-o iau încă o dată de la capăt. Dar a trecut atâta vreme de când nu L-am mai căutat, de când I-am spus să mă aştepte pentru că sunt atâtea lucruri în viaţa mea care nu suportă amânare, de când am fost prea ocupată să apreciez lucrurile mărunte pe care le făcea pentru mine în fiecare dimineaţă, încercând să-mi amintească cât de dragă îi sunt, încât mi-e cumplit de greu să cred că mai am vreo şansă să-L găsesc. Şi în momente ca astea mi-aş dori să iau totul înapoi; să închid ochii şi să derulez timpul până la ziua în care I-am spus ultima dată că-L iubesc. Şi de-acolo să schimb toată povestea. Să nu treacă zi fără să-L caut, fără să-I spun cât de recunoscătoare Îi sunt pentru tot ce-a făcut şi face pentru mine. Să ştie că în final, la sfârşitul unei zile, singurul lucru care contează e ca El să fie acolo, lângă mine. Să ştie că fără El, nici un drum nu are capăt.
Dar deschid ochii şi sunt tot aici unde eram şi ieri, şi alaltăieri, şi de multă vreme încoace. Şi El tot nu apare de nicăieri...