Tot mai complicat:)

E greu să mă hotărăsc. Ca niciodată, sunt cu inima suspendată undeva între Cluj şi Suceava. Şi nu prea mai ştiu unde e acasă pentru mine. Până acum balanţa pare să atârne greu spre Suceava, deşi mi-e drag Clujul. Dar cum aş putea să nu iubesc Suceava când ei, cei care îmi umplu viaţa de zâmbete sunt acolo? E aşa incredibil de simplu să-i iubesc pe ei...

în ordinea apariţiei: Jonathan, Davide şi Emi:)

Here I come, home

E mult prea dimineaţă ca să fiu deja în faţa laptopului. Mai e şi înnorat afară, motiv pentru care aş fi vrut să mai pot dormi puţin. Din păcate când Adina pleacă la serviciu, e aproape imposibil să mai poţi dormi. Oricum trebuia să mă trezesc mai devreme azi, pentru că am o mulţime de lucruri pe care trebuie să le rezolv până plec. Unde plec? Acasă! Şi ar trebui să fiu chiar fericită, dar gândul drumului de şapte ore cu trenul îmi răpeşte toată bucuria. Nu ştiu cât stau acasă, nu ştiu dacă o să mai pun ceva pe blog, da ştiu că o să-l văd pe Jonathan. And it feels kinda' nice:)

Paint a smile on her face

Nu ştiu cum o să fie mâine. Nu ştiu cum o să fie peste un an. Dar ştiu că dragostea Lui a pictat zâmbetul în inima mea pentru totdeauna.

Albastru cenuşiu

Timp rătăcind printre gânduri închise. Aştept cu respiraţia întretăiată să se facă dimineaţa, dar în loc de lumină, tot mai mult întuneric se-adună. Mi-am spus că azi n-o să port culori din curcubeu şi nici panglica cu fluturi. Calendarul de pe peretele scrijelit îmi arată de la o vreme încoace numai a şaptea zi din săptămână. Am unghiile roase până la sânge de când am încercat să-mi sap în zid numele în formă de fereastră. Când mă uit la gratiile din cealaltă parte a lumii mele, tot timpul îmi vine să strig după ajutor. Nu înţeleg cum au crescut iar umbrele astea pe ziduri, când ultima dată când am plâns toate-au fugit. Tăcerea cu care jurasem să trăiesc până la sfârşit, n-a mai suportat greutatea gândurilor mele şi m-a părăsit şi ea, tocmai când sperasem c-o să-mi sărbătoresc prima zi de libertate.
Dincolo e îmbulzeală ca înainte de război. Peste colivia cu păsări mai mult moarte decât prizoniere, stau ceruri sinistre gata să cadă. Îmi rotesc privirile goale peste câmpurile uscate, căutând un vers de care să mă agăţ. Acolo e timpul mai leneş; acolo aş vrea să mă pierd, să trăiesc. Deocamdată îmi picură în gânduri albastru cenuşiu. Nu ştiu dacă Dumnezeu a inventat culoarea asta când a stors de culoare cerul în ochii mei, dar nu am nici o îndoială că nimeni altcineva n-a gustat-o.
Lângă patul de scânduri în care stau întinsă de o vreme încoace, văd moartea reflectându-se în cioburile din oglinda pe care am spart-o aseară. Dacă le-aş fi numărat, aş fi ştiut se pare câţi ani au trecut de când m-au închis aici. Am vrut să ascund cioburile, dar el mi-a spus c-aş putea construi din ele trepte. Apoi să evadez. Am încercat, şi ăsta-i motivul pentru care mi-s picioarele însângerate acum. Când l-am căutat să-l întreb ce am greşit de sunt încă aici, nu mai ştiu dacă l-am mai găsit. Ştiu că l-am auzit vorbind de undeva de aproape. Mi-a spus râzând c-am reuşit, fiindcă la capătul fiecărei scări e doar o altă închisoare.