joi, februarie 26, 2009

Inscripţie pe o cruce

Mă întreb ce-ar fi vrut C., copilul dimineţilor senine, să vadă scris pe crucea sub care se odihneşte acum...Mă întreb dacă el s-a gândit vreodată la asta. Noi a trebuit s-o facem, chiar dacă am simţit din nou şi din nou pământul despicându-se sub picioarele noastre. A trebuit să punem în cuvinte durerea ce-am adunat-o-n noi de când s-a rătăcit printre nori cenuşii. Chinul de a nu-l mai avea lângă noi şi speranţa că într-o dimineaţă o să-i vedem iar zâmbetul. E din ce în ce mai greu, când ne gândeam că ar trebui să fie mai uşor. Ne e tot mai dor de el şi ne îneacă tot mai adânc disperarea. Chiar n-o să-l mai vedem niciodată până la final? Chiar niciodată?

Şi-aşa o să citească trecătorii pe crucea lui, de-acum:

"Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut..."

Până la ivirea zorilor, odihneşte-te-n pace, copil al dimineţilor senine...


Jessy Dixon


Pe Jessy Dixon l-am auzit pentru întâia oară în urmă cu doi sau trei ani. Pe vremea aia eram fan GVB (Gaither Vocal Band) şi îmi plăcea să mă uit la Homecoming-urile organizate de Bill Gaither şi soţia lui. Să nu se înţeleagă greşit: plăcerea de a-i asculta pe Gaitheri nu s-a diminuat cu nimic nici acum. Încă îi consider cei mai reprezentativi pentru genul de muzică pe care îl practică. Dixon a fost invitat în cadrul unuia dintre evenimentele amintite mai sus şi după ce l-am ascultat nu mi l-am mai putut scoate din cap. E destul de ciudat, dar încă îmi amintesc perfect până şi culoarea costumului pe care îl purta. Nu ştiu dacă a fost vorba de dansul lui, de pasiunea cu care cânta, de inflexiunile uimitoare din vocea lui, dar pur şi simplu l-am iubit.
Nu mi-am făcut niciodată speranţe că o să am ocazia să-l ascult vreodată într-un concert, la fel cum nu sper să-i văd vreodată pe cei din GVB. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să-l aud cântând live pe David Phelphs! Sau să-l văd pe Guy Penrod! Dar în pofida lipsei mele de imaginaţie, aseară J.D. a avut concert în Cluj. E inutil să mai spun că eu îmi cumpărasem biletul de mai bine de trei săptămâni când unii prezenţi la concertul de aseară nici nu ştiau cine e J. Dixon. Dacă mi-a plăcut? Nu, nu mi-a plăcut. I LOVED IT! E drept că am fost la Delirious la concert şi atmosfera de acolo a fost cât se poate de ok, dar nu ştiu din ce motiv, la concertul lui J.D. atmosfera a fost incomparabil mai bună decât la Delirious. Ar trebui să precizez poate faptul că Jessy are nici mai mult nici mai puţin de 70 de ani! Emană o energie debordantă, încât nu de puţine ori mi-a cam stat inima în loc urmărindu-i mişcările. Se pare că numai eu aveam grija asta, pentru că el a menţinut ritmul până la sfârşitul spectacolului.
Jessy Dixon e dependent de libertate, de cer, de muzica pe care o cântă. Locuieşte în Chicago şi e mândru că e din acelaşi oraş cu Obama. E mândru şi de faptul că Obama a ajuns preşedinte. A colaborat cu o mulţime de cântăreţi cunoscuţi, a ajuns celebru, dar în acelaşi timp a rămas la fel de simplu ca înainte de a urca pe scenă. Iubeşte România şi o să revină în octombrie. La concertele lui, ţi-e aproape imposibil să rămâi aşezat. E atâta bucurie în ceea ce face, încât nu poţi să nu te molipseşti. Aseară aplauzele publicului l-au întors de patru ori înapoi pe scenă. Şi bineînţeles n-a putut să ne lipsească de dansul lui celebru! A intrat pe scenă şi a urcat pe "stâncă", şi a ieşit de pe scenă, dar nu înainte de a mai sta o dată pe stâncă. Binîenţeles că nimeni n-ar fi crezut că are 70 de ani şi asta a făcut totul cu atât mai uimitor.
Aş putea continua încă o oră pe tema asta, dar mă tem că ar fi un text înţesat cu adjective la superlativ. Motiv pentru care am să închei aici, menţionând încă o dată că aseară am avut parte de un timp extraordinar, cu mici excepţii. Şi ca să nu fie totul ca un film prost american, cu happy ending, iată şi excepţiile:
1. De la începutul până la sfârşitul concertului, individul din spatele meu a avut câte ceva de comentat. Şi asta doar pentru că la început l-am rugat politicos să îşi ia geanta de pe spătarul scaunului meu. La un moment dat nu am mai rezistat şi m-am întors către el şi în felul ăsta a izbucnit un adevărat conflict verbal.
2. La început, soră-mea i-a spus lui M.(cu care venisem la concert) să nu lase maşina acolo unde a lăsat-o până la urmă, pentru că în Cluj se mai practică ridicarea maşinilor parcate neregulamentar. Nu ştiu dacă a fost doar intuiţia ei feminină, dar când am ieşit Jeep-ul lui M. nu mai era acolo unde îl lăsase. Drept urmare, a trebuit să mergem pe jos acasă, într-un frig care-mi intrase în oase.
3. Pentru că trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul, bineînţeles că nu se putea să nu avem parte de o defecţiune ceva. Spre finalul concertului, tot sistemul audio a luat-o razna şi preţ de 15 minute nici un microfon nu a mai funcţionat. În cele din urmă au reuşit să descopere problema, dar n-au reuşit să repare penibilul momentului. Noroc că Jessy Dixon nu e numai un cântăreţ de axcepţie, dar şi un show-man nemaipomenit.
P.S. Fotografia e destul de veche, dar încă reprezentativă.

"When you feel alone and you think you can't carry on any longer, you can go to sleep. Because there is Somebody that never sleeps!"

miercuri, februarie 25, 2009

Cuvinte de-nceput de poveste

Aveam în minte două cuvinte pentru un început de poveste. Credeam că o să se nască aşa, o poveste cum nimeni niciodată n-a trăit. Le-am ascuns în cutia de carton în care păstram jucăriile copilăriei mele, fiindcă ştiam că oamenilor nu le pasă de nişte vechituri. Ştiam că e cel mai sigur loc din viaţa mea. Plănuiam ca într-o zi, într-o zi de toamnă cu o ploaie măruntă, să scot cutia de carton de sub pat, să regăsesc cele două cuvinte, să le împletesc ca într-o construcţie de puzzle şi aşa să înceapă povestea.
Anotimpuri şi anotimpuri s-au vărsat peste mine, ca o apă alergătoare de munte. Pe mână încă mi se mai vede cicatricea pe care-am căpătat-o la ultima căzătură. Încerc să număr toamnele prin care am trecut, sau care au trecut prin mine, dar undeva, la mijloc, o toamnă se pierde. Numărătoarea inversă e întotdeauna completă, dar când vine vorba de numărul anilor, întotdeauna unul se-ascunde. Pe orice faţă aş întoarce zarul, ceva pare să nu se potrivească. Am căutat anul şi toamna care lipseau peste tot. Sertarele sunt goale, toate ferestrele deschise, dar nici urmă de frunze căzute. M-am gândit că poate-ntr-un al joc, am ascuns o toamnă, doar ca să văd dac-o s-o găsesc mai târziu. Nu-mi aminteam de-aşa un joc, dar mi se-ntâmplă uneori să uit şi ordinea anilor mei. Ar fi posibil să fi uitat. Răspunsul la jocul de-a ascunselea e întotdeauna cutia de carton cu jucării. Ar trebui doar s-o scot de sub pat şi să arunc o privire în ea. Fereastra e deschisă, dar afară e încă iarnă. Nu ninge, dar nici nu plouă. Şi eu nu ştiu a câta toamnă a trecut de când am pus cuvintele pentru începutul de poveste. Poate-ar fi trebuit să-nceapă demult povestea şi-n felul ăsta n-o să ajung niciodată să-i ştiu finalul.
Am scos cutia de carton învechită şi toamna pe care-o căutam era toamna în care uitasem cuvintele de poveste. Am răsturnat toate jucăriile pe podea şi am căutat printre ele cuvintele pe care nu le ştia nimeni, care trebuiau să încapă într-un început de poveste cum n-au mai trăit oamenii până acum. Nici urmă de ele. Ştiam că nu puteau să fie în altă parte.
Păpuşa mea preferată arăta ca şi cum tocmai s-ar fi întors de la război. M-am întrebat dacă a durut-o când i-au amputat mâna. Unul din ochi stătea mereu închis. Îmi aminteam că ultima oară când o ţinusem în braţe, îmi zâmbise. Poate doar mi se păruse. Îmi era milă de ea, aşa că am pus-o înapoi în cutie, pe batista ce-o foloseam în loc de pat. I-am găsit până la urmă şi mâna căzută, şi după ce i-am pus-o, nu mai părea chiar aşa tristă. Toate jucăriile păreau mai obosite şi mai plictisite decât le ştiam eu. M-am întrebat de ce, când le dădusem atâta vreme de odihnă. Le-am aruncat înapoi pe toate în cutia de carton, simţindu-mă vinovată că nu am timp să mă joc cu ele. Căutam două cuvinte şi asta era singura preocupare. După ce am pus înapoi în cutie ursul de pluş, fără de care nu puteam dormi niciodată, mi-am dat seama că e ceva ciudat la el. Era mai vesel decât toţi ceilalţi, iar de oboseală, nici vorbă. L-am privit bănuitor, dar el îmi evita privirea. Îmi era cât se poate de clar! Ursuleţul de pluş înghiţise cuvintele pentru povestea mea. Ştiam că n-o să le mai am înapoi, oricât aş stărui. Am împins înapoi cutia sub pat, dar am păstrat ursuleţul de pluş. Îl mai privesc uneori şi îmi vine să zâmbesc.
E doar un urs de pluş, dar ascunde în el o poveste cum nimeni, niciodată n-o să mai trăiască. În fiecare zi, povestea creşte tot mai mare în el, dar el rămâne neschimbat. E doar un urs de pluş. Nu-nţelege ce mistere ascunde-n el.
E doar un urs de pluş, dar ascunde în el o poveste al cărei sfârşit sau început eu n-o să-l aflu niciodată.
Morala: Copilăria n-are nevoie de odihnă.

marți, februarie 24, 2009

Purple days

Şi pentru că tot veni vorba...că am renunţat la mov în favoarea turcoazului, m-am gândit că ar fi un fel de gest de rămas bun:))), aşa că am căutat toate fotografiile de anul trecut, de pe laptop, în care să fie ceva mov. Here we go...Description 1: Fooling around. În alte circumstanţe n-aş fi postat cu nici un chip fotografiile astea aici...dar n-am vrut să trişez; e prea mult mov:)
Description 2: Good-bye kiss. Era la puţin timp după ce îl primisem cadou pe Papy...Şi îmi era destul de greu să plec undeva fără el:))Description 3: It's Venice, baby! Venice! Venice şi una din cele mai neinspirate culori de păr ever:)Description 4: Purple Joke. Unul dintre cele mai penibile momente, când m-am trezit la cununia lui Gabi îmbrăcată aproape identic cu...(damn!nu-mi mai aduc aminte nicicum numele tipei ăsteia!) Gabi a avut totuşi inspiraţia să poarte o nuanţă ceva mai deschisă de mov. Anyway, cel puţin, fotografului i-a plăcut freza mea:)Niciodată nu mi-a plăcut movul în combinaţie cu albastru. N-are nici o legătură cu fotografia. Am ochii gri, nu albaştri.Aceeaşi zi, altă perspectivă.
Şi dacă şi buchetul avea flori mov, de ce să nu apară în fotografie?Description 5: Weekend in Timişoara.Tot Timişoara...
Şi actor şi spectator. Pe scena goală.Description 6: For the birthday girl. N-aş fi putut omite fotografia asta...E buchetul de flori pe care l-am primit de ziua mea. Cineva ştia că-mi place culoarea mov:)

Altă culoare...

Aseară vorbeam pe messenger cu un prieten din Timişoara. Nici nu-mi mai amintesc de câtă vreme n-am mai vorbit cu el. După banalul schimb de replici de politeţe el îmi spune:
-Tot culoarea mov? Nu te-ai mai săturat de ea?
Ei bine, ăsta a fost momentul în care mi-am dat seama. Cum ce să-mi dau seama?! Că e sfârşitul lunii februarie şi eu încă nu m-am decis asupra culorii mele preferate de anul ăsta! Da, ştiu că e oarecum ciudat, dar eu, de ceva vreme, pentru fiecare an, îmi aleg culoarea preferată. Şi după cum bănuiţi deja, movul a fost pentru anul trecut. Poate o să zică cineva că movul a fost una dintre culorile prezente pe toate podiumurile de modă anul trecut, dar decizia mea chiar n-a avut nici o legătură cu asta. Eu am numit-o o coincideţă oarecare.
Şi cum am stat eu şi m-am gândit, am ajuns astăzi la o concluzie. Trebuia să ies din casă şi nu ştiam cu ce să mă îmbrac. Afară era o vreme superbă. Un cer senin cum nu mai văzusem de multă vreme. Mă săturasem de negru şi toate hainele cenuşii de care îmi era plin dulapul. Şi am trecut cu privirea peste garderoba de primăvară. Culorile de-acolo sunt ceva mai optimiste. N-a fost foarte greu să mă decid asupra ţinutei. După ce m-am îmbrăcat, mi-am dat seama că ar fi imposibil să aleg altă culoare pentru anul ăasta. S-ar putea să-mi pară rău pentru decizia pe care am luat-o după o vreme, dar deocamdată sunt destul de încântată. Nu e o culoare care emană neapărat foarte multă feminitate, dar e o culoare puternică. Cred că am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru culoarea asta, dar nu am considerat-o niciodată prferata mea. Prin urmare, anul 2009 va să fie turcoaz...
Just like this:

duminică, februarie 22, 2009

Început de săptămână

Mă întreb uneori doar cât mai e până la capătul drumului. Şi e ca într-o duminică dimineaţă, când m-am trezit într-un loc străin şi rece, cu o durere cumplită de cap. Mi-am zis că oricum ar fi, acasă trebuie să fie întotdeauna sfârşitul drumurilor mele. Şi locul străin în care m-am trezit ca şi cum ar fi fost într-o duminică dimineaţă, s-a şters pierdut din mintea mea. Durerea de cap încă persistă, dar cel puţin, acum sunt în locul cel mai cunoscut ochilor mei şi am găsit în sfârşit cartea Surprins de bucurie.
Nu e tocmai cel mai bun început pentru o zi de duminică, dar pentru un capăt de drum nu mă pot aştepta la ceva mai bun de atât.

vineri, februarie 20, 2009

Ultimul dans

Ţi-am promis că într-o zi o să vin înapoi
Şi ultimul dans o să-l dansăm împreună.
Azi, când m-am întors, pesemne ai uitat
Mi-ai zis să plec, fiindcă tu
niciodată n-ai ştiut să dansezi.

Am mai stat o vreme, tăcută, prin preajmă.
Mi-au spus că, uneori, bolnavii se trezesc.
Ţi-am vorbit şi-am crezut că m-asculţi
Până când m-ai întrebat dacă eu
visez vreodată în roşu aprins.

Mi-am zis că ultimul dans oricum e pierdut
Şi-o să mă cheme ei când o să-ţi pot vorbi.
Când m-am întors, erai deja plecat.
Mi-au spus doar că ultimul tău dans
l-a furat o străină îmbrăcată în negru.

joi, februarie 19, 2009

Drum către casă

Am ascunsă în privire amintirea ultimelor dorinţe neîmplinite şi fiecare bătaie de pleoape stârneşte furtună în ochii mei. Am obrajii coloraţi în roşul ultimelor vise pe care n-am mai avut timp să le împărtăşim înainte de a pleca spre casă. Dacă aş fi ştiut să pictez, aş fi pictat într-o noapte un tablou invizibil, cu o candelă pe care nici vântul n-a putut s-o stingă vreodată. Şi-aş fi învăţat apoi să cânt la o vioară care scoate doar sunete supersonice. Aş fi despărţit în două, cu vârful degetului mic ceaiul rămas în ceaşca Ta, de dimineaţă, când am fost prea grăbită ca să stau cu Tine la masă. Da, întocmai ca Moise la Marea Roşie. M-aş fi întins apoi, încet, pe spate, să pot privi fără mirare dansurile de stele ce-mi luminează uneori alergarea. Şi-n cele din urmă, în viteză de anotimpuri necunoscute şi-ntr-o tornadă de culori sângerii, mi-aş fi găsit odihna în braţele Tale. La umbra aripilor Tale.

Aş rămâne o vreme liniştită acolo, până când Tu, obosit sub greutatea gândurilor mele neîmpărtăşite, Ţi-ai dori să mă-nveţi să Te cunosc. Aş rămâne acolo, până în suflet mi-ar creşte un oraş cu clădiri în formă de speranţă, cu ceruri noi şi cu un pământ nou. Aş aştepta un timp să văd cum se termină povestea şi-apoi aş lua-o iar de la capăt, cu alţi oameni şi alte poveşti. Te-aş lua de mână şi aş şti că lângă Tine nu e pustiu sau umbră care să-mi poată răpi bucuria. Aş şti că pe Tine Te-am căutat când am descoperit că ritmul în care îmi bate inima e doar portativul unui al cântec ce mă poartă pe mine spre casă. Aş şti că ai fost Tu, răspunsul la toate întrebările care mi-au tulburat vreodată albastrul cenuşiu din privire.

Aş pleca în fiecare zi pe alt drum, doar ca să mă întorc înapoi la Tine. M-aş topi în zâmbetul Tău, dorindu-mi ca ultima dorinţă să-mi fii Tu.

Dar azi port pe umeri ultima toamnă. Ultima ploaie-n priviri, ultimul cer întunecat pe pleoape. Port în mine ultima-ntristare înainte să beau din fântâna bucuriei săpată în Tine. Ştiu, mă scutură azi ultima furtună, înainte să-mi faci din petalele căzute un locaş cum în nici o poveste n-am mai văzut.

Acum dar, mai lasă-mi o vreme pacea braţelor Tale deschise, căci până să Te întâlnesc, mereu o să Te-ntreb dacă Ţie îţi e vreodată dor de mine, aşa cum mă sting eu de dorul Tău în fiecare noapte şi-n fiecare răsărit de soare.

miercuri, februarie 18, 2009

Tot ce ştiu bărbaţii despre femei

Caut de ceva vreme, în librării, o carte pe care îmi doresc foarte mult s-o citesc. E vorba de Surprins de bucurie, carte care, după câte se pare, nu e de găsit în Cluj. Tot cu acelaşi scop, am intrat azi din nou în Librăria Universităţii, unde, ca de obicei, am primit acelaşi răspuns sec de la o doamnă la fel de plictisită: Nu, nu am primit aşa o carte...
Nu că mi-aş fi făcut foarte multe iluzii în privinţa asta, dar ca de fiecare dată, am fost puţin dezamăgită. Ca să mai uit puţin de supărare, m-am gândit că o plimbare printre rafturi ar putea fi exact ce-mi trebuie. Şi fără să vreau, privirea mi s-a oprit asupra unei cărţi cu un titlu destul de cunoscut: Tot ce ştiu bărbaţii despre femei. Nu mă înţelegeţi greşit; titlurile de genul ăstuia nu-mi atrag niciodată atenţia. De data asta a fost altfel, pentru că ştiam că e ceva ciudat în legătură cu cartea asta. Am luat-o de pe raft şi imediat am avut un flashback. "Aaaa...despre asta e vorba!", mi-am spus zâmbind.
Nu ştiu cât de justificată a fost decizia mea, dar am cumpărat cartea. M-am gândit că nici că se putea un cadou mai potrivit unui băiat care nu e tocmai un... să zicem, obişnuit al lecturilor. Bineînţeles că nu m-am putut gândi la altcineva decât la R. Ţinând cont că ştiam că, pâna la cei 24 de ani pe care îi are, n-a citit nici mai mult, nici mai puţin de o singură carte, am dedus că o să fie de-a dreptul "încântat" de intenţia mea de a-i stimula acest hobby inexistent.
Şi în plus, Tot ce ştiu bărbaţii despre femei e o carte mult mai accesibilă decât Felinarul lui Trică! Abia aştept să-i văd reacţia...:)

Just a bad day...

Ei bine...Înca se întâmplă lucruri bune în viaţa mea. Ştiu că lipsesc ghilimelele care încadrează adejectivul bune, dar m-am gândit că sunt de la sine înţelese. De ieri până puţin mai devreme n-a mers netul. Ăsta e primul lucru bun care se mai întâmplă în viaţa mea. Tot mai des în ultima vreme. Nu că aş fi eu dependentă de net (logic că nu sunt!), dar e inexplicabil cum exact în zilele în care nu merge netul, am o nevoie disperată de internet.
2. (ştiu că nu a fost nici un punct numerotat cu 1, dar din nou - se subînţelege) A trecut ceva vreme de când n-am mai fost la film la cinema. Şi pentru că tot era miercuri, şi pentru că tot era Orange Film, ne-am zis(eu şi Adina) că n-ar fi o idee rea să mergem la unul. Nu mai are nici o importanţă că l-am nimerit chiar pe cel mai nasol dintre toate. deci pentru toţi amatorii de film: orice film, dar NU SMOTHER! Ce să mai zic de faptul că am ales filmul doar pentru simplul motiv că n-am avut norocul să văd titlul în engleză, ci doar traducerea în română: Scapă-mă de mama. De ce nenoroc? Pentru că pseudo-filmul era Smother 2, ceea ce înseamnă că există şi un Smother 1; şi asta mai înseamnă că eu văzusem primul fiasco şi aş fi evitat cu siguranţă să mă supun unei alte torturi, dacă aş fi ştiut despre ce e vorba. Şi când mă gândesc că am mai şi dat bani pentru asta!
3. Stăteam liniştită la semafor. Liniştită e destul de mult spus, pentru că îmi cam clănţăneau dinţii de frig. Dintr-o dată, o bătrânică care aştepta şi dumneaei culoarea verde, se întoarce brusc spre mine, vizibil iritată:
Ea: Cum adică mai înainte era -1 grad şi acuma sunt -2 grade?!
Eu: (vizibil nedumerită) ????
Ea: Păi mai înainte panoul ăla arăta -1 grad şi acuma arată -2 grade!
Eu: (la fel de nedumerită) ridic din umeri.
Ea: Apăi ori îl repară, ori să-l dea jos! Ce mint oamenii aşa?!
Şi thanks God că s-a făcut în sfârşit verde, pentru că e adevărat, eu nu mă simţisem deloc minţită de panoul ăla, dar sigur mi-aş fi manifestat cumva frustrarea de a fi abordată în felul ăla de necunoscuţi la semafor.

Pe de altă parte, azi mi-am luat bilete la concert la Jessy Dixon, fapt ce mi-a mai luminat cât de cât perspectiva sumbră asupra vieţii. Doar pentru câteva momente însă. Pentru că n-am putut nicicum să înţeleg de ce unor evenimente stupide şi total neinteresante li se face atâta publicitate, iar când vine vorba de genul de evenimente cum e concertul lui Jessy Dixon la Cluj, abia dacă găseşti pe net un anunţ scurt cu data, locul şi ora concertului.

Aaaa. Mai e şi 4. Nu ştiu cum am reuşit aseară să răstorn vaza cu trandafiri de pe măsuţa de sticlă. De fapt, nici măcar n-am făcut eu asta, aşa cum a încercat Adina să mă învinovăţească. Pentru că vaza s-a răsturnat numai în momentul în care eu am închis uşa în urma mea, deci eu nici măcar n-am atins-o. Nu că ar fi fost mare lucru, la urma urmei. Partea cu adevărat proastă e că apa s-a vărsat exact pe mouse-ul de la laptopul meu! Şi după cum bănuiam, nu mai merge...

sâmbătă, februarie 14, 2009

Despre Valentine's Day şi alţi demoni

N-am fost niciodată adepta importului de pseudo-sărbători, ca cea de azi, Valentine's Day. În ultimii mei ani de liceu, ziua de 14 februarie începuse să devină destul de populară în rândul adolescenţilor, în mod special. Acum lucrurile au luat o dimensiune mult mai largă, iar Valentine's Day pare să câştige din ce în ce mai mult teren şi în rândul altor categorii de vârstă. Nimeni nu ştie exact ce înseamnă, ce presupune, care o fi istoria zilei de 14 februarie, dar tot mai mulţi oameni încep să se agite în preajma a ceea ce noi, românii, am numit Ziua Îndrăgostiţilor.
N-am să fac nici un fel de comentarii banale despre cum iubirea trebuie exprimată în fiecare zi, nu numai de Ziua Îndrăgostiţilor sau altele de genul. Nu, pur şi simplu nu-mi place pentru că nu înseamnă nimic pentru noi. Nu legăm de ea nici un fel de legendă, ci pur şi simplu am găsit-o suficient de cool ca s-o preluăm de la alţii. Alţii care se numără probabil printre cei mai superficiali şi ignoranţi indivizi în ceea ce priveşte noţiunea de cultură şi civilizaţie.
Poate sună ciudat, dar găsesc Valentine's Day o sărbătoare absolut încântătoare în cadrul culturii americane. Toate felicitările alea drăguţe cu mesajul ăla complet idiot şi ridicol: would you be my Valentine?; toată febra inimioarelor roz şi roşii; toată vânzarea pe care o înregistrează Hallmark-ul în perioada asta, mi se par de-a dreptul fantastice atâta vreme cât rămân în cadrul ăla, americănesc. La ei totul e natural, nu pare chinuit. E al lor şi li se potriveşte din toate punctele de vedere. Nu-i nimic profund în sărbătoarea asta, pentru că ei n-au nimic a face cu profunzimea. Până şi felicitările alea despre care ziceam mai sus le reflectă întru totul modul de a percepe viaţa şi dragostea. Nu-i nimic complicat acolo. Simplu, banal aproape.
Ei bine, cu totul alta e situaţia la noi. Nimic nu pare natural la Ziua Îndrăgostiţilor. E ca o haină care arată absolut magnific pe podiumul de prezentare, dar incredibil de ridicolă când o îmbraci pe tine. E un fals atât de evident, încât îl găsesc de-a dreptul enervant. Ce-ar putea avea poporul român în comun cu o zi ca asta? La noi totul e complicat. Am fost nascuti sa fim sumbri, fatalisti, sceptici. Purtăm în noi povara unui trecut care ne face să-l iubim pe Bacovia şi pe Cărtărescu. La noi, întotdeauna a existat o latură întunecată, o nelinişte aparte, o înclinaţie spre negru. Noi iubim într-un fel mai profund, într-un fel în care culoarea roz e de-a dreptul stânjenitoare. Iubim în roşu aprins, aproape însângerat. Suferim altfel, aşa cum simplul lor I miss you n-o s-o poată spune niciodată. Nouă nu ne lipseşte persoana iubită, nouă ne e dor de ea. Nouă nu ne plac happy end-urile, pentru că ştim că viaţa nu e aşa. Pe noi nu ne emoţionează cadouri inedite; noi aplaudăm sacrificiul. Noi nu spunem te iubesc prietenului nostru cel mai bun, dar am fi în stare să ne dăm viaţa pentru el. Trăim adânc şi murim la fel.
Nu e nici o şansă în universul ăsta ca Valentine's Day să fie o sărbătoare a noastră.

vineri, februarie 13, 2009

Lui C., copilul dimineţilor senine

La casa cu perdelele negre azi n-o să se-aprindă nici o lumină. Nimeni azi nu vrea să vadă soarele. Vor sta toţi în ungherele cele mai întunecate ale camerelor şi-L vor întreba pe Dumnezeu la ce s-a gândit atunci când te-a ascuns pe tine în umbra durerilor lor. El n-o să le răspundă, dar o să-ntunece şi mai adânc ceru-n care te-ai pierdut. Azi are să ningă. Rece şi grav, întocmai ca în ultima zi.
Casa cu perdele negre o să fie îngropată într-o tăcere de mormânt azi. Oamenii o să treaca pe-acolo şi nimeni n-o să-ndrăznească să intre. În faţa porţilor ferecate, panglicile negre vor fi dezlegate şi nimeni n-o să ştie cine a făcut asta.
Prin zăpadă, până aproape de crucea care ne umbreşte zi de zi privirile, o să se piardă urmele paşilor grei şi obosiţi a celor care se sting după tine. Toate florile-şi vor găsi azi odihna pe pieptul tău, în inima-ţi bolnavă, care-a-ncetat să mai bată alături de-a noastră. Nimeni n-o să scoată o vorbă, dar toţi or să fie-ngenuncheaţi sub neputinţa lacrimilor secate din ochii lor. Şi-apoi tăcere necuprinsă.
Spre seară, străzile neluminate vor fi mai pustii ca-n orice altă noapte. Oameni înspăimântaţi o să-nchidă uşile în urma lor, purtând în priviri amintirea îngerului morţii. Apoi tăcerea îngheţată o să fie sfâşiată de un cântec de jale ce-o să răsune din casa cu perdele negre. În casele lor ferecate, toţi vor încremeni sub vraja acestui glas. Într-un ultim strigăt disperat, o mamă o să-şi cheme înapoi fiul plecat prea singur şi prea devreme pe-un drum care niciodată nu se mai întoarce înapoi.
Azi e o lună de când nici un zâmbet n-a mai luminat casa înfăşurată în negru. E o lună de când copilul dimineţilor senine a închis moartea în ochii lui.
Azi se-mplineşte o lună de când te-ai rătăcit într-o lume în care noi nu-ţi mai putem strânge mâna şi nu-ţi mai putem auzi glasul. De-o lună se stinge viaţa în noi, în ritmul unor muzici tot mai sumbre. În fiecare zi de-atunci purtăm sinucigaş în noi dorul după tine. Murim de-atunci în fiecare zi, ucişi de gândul că niciodată n-o să te mai ţinem în braţe; niciodată n-o să-ţi mai spunem cât de mult te-am iubit.
E-o lună de când inima ta obosită şi-a găsit odihna şi-a frânt inimile noastre în cioburi. Am vrea să credem că e doar un coşmar din care o să ne trezim când o să se facă lumină. Dar ştim că visul tău abia a început...
Să-ţi fie somnul liniştit, C.


De-acum înainte, în fiecare zi de 13, în casa cu perdele negre n-o să se-aprindă nici o lumină.

joi, februarie 12, 2009

Great memories last forever...:)


De fiecare dată când văd filmarea asta, nu pot să-mi abţin un zâmbet. Am nişte nepoţei absolut geniali! Şi nu spun asta doar pentru că sunt nepoţii mei.
Video-ul e de mai bine de doi ani, dar după cum spuneam:
Amintirile bune rămân pentru totdeauna...

Kary, Amy, Adina...şi la un moment dat, J. (vezi postul Boys in my life)

Insomnia. Ultima parte.

În faţa oglinzii mele, lumea apare întotdeauna răsturnată. Am crezut o vreme că oglinda trebuie să fie vinovată pentru felul în care se-arată lumea mea uneori. Azi m-am apropiat de oglindă, sperand ca e una din zilele bune, în care toate lucrurile o să stea liniştite, la locul lor. Când am deschis ochii, în oglindă nu se mai vedea nimic. Eram numai eu şi restul întuneric. Am şters cu mâneca hainei oglinda, dar nimic nu s-a mai luminat. Am rămas nemişcată, aşteptând ca din întunericul în care se topea trupul meu, să răsară restul lumii mele, cu susul în jos. Nu s-a întâmplat nimic. Doar în ochiul meu drept a-nceput să crească o boală de-o culoare sângerie. Trebuia să fie înfricoşător să se-ntindă roşul peste privirile mele, dar nu mă tem.
Peste oglinda mea se-ntâmplă-n fiecare dimineaţă viaţa. În noaptea asta, ca niciodată, peste oglinda mea se-ntâmplă somnul. E un somn sacadat, întrerupt de vise pline de moarte, dar acolo lumea mea încă există şi boala sângerie din ochiul meu drept se stinge în insomnie.
Azi e ultima parte.

miercuri, februarie 11, 2009

Insomnia. Partea 3.

Nu vreau să mai număr a câta noapte e. Aş vrea nici măcar să nu ştiu cât e ceasul. Dar simt. E iar aproape de 5. Şi azi mi-a venit în minte un film pe care l-am văzut în urmă cu câţiva ani. Atunci l-am găsit de-a dreptul briliant, chiar dacă nu făcea neapărat parte din categoria must see a lui Al Pacino. Pentru mine însă numai simpla apariţie lui Al Pacino într-o scenă oarecare din film, l-ar fi făcut demn de vizionat. Ţinând cont că în Insomnia (ăsta era numele filmului, dacă bine îmi amintesc) Al Pacino e actorul principal, nu se punea oricum problema dacă merită sau nu văzut. Ca să nu mai punem la socoteală şi restul distribuţiei, unde se regăseau actori ca Robin Williams sau Hillary Swank.
Nu-mi mai amintesc neapărat foarte multe detalii din film sau despre acţiunea în sine, dar îmi amintesc perfect drama trăită de personajul interpretat magnific de Al Pacino. La vremea respectivă am perceput filmul într-un mod destul de simplist, aş putea spune. Acum dacă l-aş mai vedea o dată, aş crede probabil că e colosal. Un detectiv care nu mai dormise de aproape o lună de zile, de când încerca să ascundă faptul că îşi împuşcase accidental partenerul, întâmplare care continuă să-l vâneze, ori de câte ori închide ochii.
Mi-a plăcut paradoxul dintre titlul, ideea filmului în sine şi numele personajului: Insomnia-Dormer. Dar şi mai mult decât asta, mi-a plăcut finalul filmulu. Înainte de a muri, după ce e împuşcat fatal, iar vine tipa lângă el să-i acorde primul ajutor, Dormer, care o aude strigând prea-mult-uzatul "Stai with me!" al americanilor, deschide pentru ultima dată ochii. O fixează cu privirea şi ea tace brusc. După câteva secunde, cu vocea absolut inconfundabilă a lui Al Pacino, îi spune aproape şoptit doar:
Let me sleep! Şi-aşa se termină totul.
Adoarme. Pentru totdeauna de data asta.

5:05. cred că acum o să adorm. În sfârşit.

marți, februarie 10, 2009

Vreme de tenişi. NU.

Pe lista mea de to-do pentru ziua de 10 februarie, era scris un singur lucru. Cu majuscule şi subliniat: de mers la bancă. Am tot stat şi m-am întrebat la ce anume mă referisem atunci când mi-am notat că azi, în 10 februarie trebuie să merg la bancă. Cum revelaţia supremă întârzia să mi se dezvăluie, m-am gândit că poate pur şi simplu greşisem nota. Sau greşisem data. De fapt, chiar nu voiam să-mi bat prea mult capul cu asta, pentru că dacă m-aş fi străduit puţin, cu siguranţă mi-aş fi amintit. De fapt, ca să fiu sinceră de-adevăratelea, ştiam de la început motivul pentru care trebuia să merg azi la bancă. Ok, recunosc: am minţit...Doar că mi-aş fi dorit tare mult chiar să fi uitat!
În condiţiile date, am tot încercat să găsesc lucruri de făcut, care chiar nu suportau amânarea. Mi-am făcut ordine la cărţi, la haine; am strâns prin cameră; apoi am mai aranjat încă o dată cărţile. Apoi mi-am amintit că D. mă rugase să-i pun nişte filme pe stick. Încă de dimineaţă! Şi plus de asta, nu îmi mai citisem mailurile de pe grup de săptămâni întregi. Cum activităţile mai sus menţionate n-au putut fi prelungite la nesfârşit, m-am trezit la ora 13 că pur şi simplu nu mai era nici o carte nearanjată şi nici un mail necitit. În alte cuvinte, chiar nu mai aveam nimic de făcut. Exceptând drumul la bancă, bineînţeles. Nu că intenţionam în vreun fel să mă sustrag de la datorie! Nuuuu! Cine? Eu?! Niciodată.
Prin urmare, am început să mă îmbrac, ce-i drept, cam fără tragere de inimă. M-am gândit prima dată că n-am ce blugi să-mi iau. Am deschis uşa dulapului unde stau de obicei pantalonii şi mi-aş fi dorit ca teancul de blugi de pe ultimul raft să se fi evaporat între timp. Ei bine, nu s-a întâmplat nimic. Erau toţi, aşezaţi unul peste altul, în cea mai perfectă ordine. Too bad for me. Am luat prima pereche care mi-a picat în mâini. Era o pereche de la Jack&Jones, care, dacă stau bine şi mă gândesc nici nu-s ai mei. Şi dacă mă gândesc şi mai bine, nici măcar nu mi-au intrat vreodată pe mine. Well, de data asta, cineva chiar mă voia la bancă, pentru că până şi blugii ăia care n-au intrat niciodată pe mine, azi îmi veneau perfect. Toate bune şi frumoase până când vreau să iau geaca pe mine. Arunc o privire peste compartimentul cu geci şi....HAAAA! Geaca nu e acolo! Vorbesc de geaca pe care voiam eu s-o iau, adică cea maro de piele. Nici nu avea rost să insist. Era cât se poate de evident că nu mai puteam merge la bancă. Soră-mea îmi luase iar geaca şi la cum eram eu îmbrăcată, chiar nu se potrivea alta.
Am lăsat uşile dulapului larg deschise şi m-am aşezat pe pat. Puteam să merg şi mâine la bancă, la urma urmei, nu? Nu. Trebuia să merg azi. Damn it! Dar pentru asta trebuia să-mi schimb iar toate hainele de pe mine. Când aproape m-am convins că n-are rost să mai merg niciunde, privirea mi se opreşte pe o pereche de tenişi. Hmmm...dacă mă gândesc bine, poate nu e chiar aşa rea ideea.
Deci pun mâna pe cei mai largi şi rupţi blugi din dulap, tenişii în picioare, două maieuri şi un tricou pe mine, geaca albă de la Aeropostale şi acum parcă îmi mai venea să ies din casă. Poate totuşi n-ar trebui să exagerez. Niciodată nu mi-a plăcut să port părul aşa cum l-am avut azi, dar dacă tot e de mers la bancă, poate nici n-ar trebui să-mi placă.
Când în cele din urmă am ieşit din casă, mi-am dat seama că îmi cam lipseşte stilul ăsta. Şi ştiu că tati n-ar fi deloc încântat să vadă aşa o apariţie, dar sunt o groază de lucruri care pe el nu-l încântă.
Mai departe nu prea mai sunt multe de povestit. Şi asta pentru că nici medalionul cu steaua lui David, pe care mi l-a adus R. când s-a întors din Israel şi pe care îl ador (e încă vorba de medalion), nici eşarfa roşie...tot din Israel, n-au putut să mă facă să uit măcar o secundă ce idee proastă am avut când m-am decis asupra blugilor rupţi, fără măcar să mă gândesc câte -100 de grade sunt afară!
Nici faptul că până la urmă drumul meu la bancă s-a dovedit a fi cu desăvârşire inutil nu mi-a smuls mai mult de un "damn it!"
La urma urmei am descoperit o combinaţie interesantă cu ocazia asta, care pare să funcţioneze: tenişi+blugi largi şi rupţi+un frig de -100 de grade+ orice altceva= tot cea mai proastă idee.
Dar dacă la adunarea de mai sus mai pui un + ultimul număr din revista ELLE, it might actually work. Şi n-am citit pe drum decât editorialul lui Dragoş Bucurenci - Ele merg mai departe. And I loved it.

Insomnia. Partea 2.

E spre cinci dimineata. Dacă stau să număr nopţile de când n-am mai dormit, ar fi probabil a cinsprezecea. Nici măcar nu ştiu dacă e ceva în neregulă cu mine sau pur şi simplu fac asta în mod conştient. Mi-e cumplit de cald şi sete. Ca un drum care nu mai ajunge niciunde. Şi eu am ajuns mai departe decât drumul, mai departe decât mă ţin puterile. Tot ce-aş vrea acum e să mă întind în mijlocul drumului care duce spre nicăieri şi să nu văd decât cerul albastru deasupra mea. Apoi brusc să înceapă o ploaie de toamnă. Eu să rămân nemişcată şi să prind imaginea asta în ritmul bătăilor inimii mele, cu ochii larg deschişi, cu trupul frânt. S-o închid apoi în mine, ca într-o fotografie veche alb-negru. Nu ştiu dacă aş vrea să mă mai ridic. Nu în momentul ăsta. Nu ştiu dacă aş vrea să mai văd cerul albastru. Poate mâine. Poate niciodată. În secunda asta aş vrea doar să mă agăţ de marginile unor nori întunecaţi şi să-mi imaginez că, într-o zi, povestea în care sunt captivă de-atâta vreme, o să plouă peste pământ. Aş vrea apoi să opresc universul în loc pentru o clipă şi-aşa să strâng toată ploaia în cenuşiul din privirile mele.
Întocmai ca într-o fotografie veche alb-negru...
Culoarea o să ardă în mine.

5 a.m. tic-tac tic-tac. şi la urmă tăcere.

luni, februarie 09, 2009

Serenity


There's something about this picture that makes me miss those days. I don't even remember what kind of days were those, but it just looks so peaceful, so reposeful. Actually, that's the thing I long for right now, it's more about a feeling...
I'm taking the risk posting this picture here, cuz I know I'm going to hate it, after another week like this one. But I don't think it can get any worse than already is.

Getting worse, but I can't help it...

E luni dimineaţă. De fapt, să fiu sinceră, prima propoziţie ar trebui să sune cam aşa: E luni, muuuult prea dimineaţă pentru un om normal, aşa cum încerc eu să fiu în ultima vreme. Nu, nu-mi reuşeşte nicicum.
După cum spuneam e luni, mult prea dimineaţă ca să fiu în faţa laptopului, mult prea dimineaţă ca să am încă pe mine blugii rupţi pe care i-am tras pe mine aseară, când am coborât până la magazin, mult prea dimineaţă ca să fiu în stare să leg mai mult de trei propoziţii coerente, muuuult mult prea dimineaţă. E 04:17 a.m. şi da, eu îndeplinesc toate condiţiile pe care le-am enumerat mai sus. Şi totuşi sunt trează încă. Cât despre laptop, se comportă exemplar pentru cât l-am chinuit zilele astea. De blugi nu sunt neapărat mândră, pentru că de fiecare dată când îmi îndoi genunchiul, ruptura din genunchi devine si mai mare. Nici nu ştiu ce m-a apucat să iau pe mine blugii ăştia pe care nu i-am mai îmbrăcat de mai bine de-un an. De fapt ştiu. Nu, n-o s-o spun cu voce tare.
Cât despre coerenţa exprimării mele la o oră aşa matinală...i'll figure it out mâine, când o să revin asupra postului.
Ok, recunosc că la început mi s-a părut chiar funny să stau trează până spre dimineaţă. Într-un fel sau altul aveam şi explicaţii pentru insomniile mele. Şi am avut câteva explicaţii destul de bune. După două săptămâni...însă, începe să nu mai fie amuzant! Deloc amuzant. Şi azi se împlinesc exact două săptămâni de când orarul meu pentru somn a ieşit pur şi simplu de sub control. Până aseară mi-am zis că pur şi simplu, nu trebuie decât să mă întind la 12 în pat şi cu siguranţă toate problemele astea o să dispară. Nu m-am pus chiar la 12, ci mai mult pe la 2...şi surpriza a fost că mi-a luat încă o oră jumătate să adorm. Şi da, am binevoit să mă trezesc la 7:30 şi să merg şi la biserică.
A mai auzit cineva vreodată de expresia "zombie walk"? Nici măcar nu ştiu dacă există sau am inventat-o eu, dar descrie perfect mersul meu, dimineaţa. Cred că aş putea, la fel de bine, veni şi cu "zombie face" şi sunt sigură că nimeni n-ar îndrăzni să mă contrazică, dacă m-ar vedea când mă trezesc. Încă încerc să iau totul ca pe o glumă, dar felul în care stau pantalonii ăştia pe mine acum, mă face să mă întreb cam cât de departe poate duce gluma asta. Şi chiar dacă aş râde acum la orice replică seacă, e cât se poate de evident că e doar reacţia mea naturală la oboseală.
Două săptămâni şi e din ce în ce mai rău. Joi spre vineri a fost probabil cea mai proastă noapte, pentru că până la 7.30 dimineaţa n-am reuşit nicicum să mă ridic de pe fotoliu şi să mă întind în pat. Când am făcut-o în cele din urmă, m-am simţit paralizată. Chiar dacă n-am habar cum se simte asta. Dacă situaţia asta o să mai continue pentru încă o săptămână, sunt convinsă că o să ajung să scriu că m-am simţit moartă, oricât de ciudat a suna asta. Hopefuly, it won't!
La urma urmei, azi ar trebui să fie o zi bună. Se împlinesc exact şase luni de la un eveniment anume din viaţa mea (la ora asta n-aş putea lega o frază coerentă despre momentul respectiv, aşa că mai bine îl mai păstrez o vreme în umbră) şi e şi ziua lui Ovi S., unul dintre cei mai...(habar n-am cum să-i spun)...cred că cei mai dragi oameni mie. E probabil vorba despre perioada şi modul în care l-am cunoscut. Cred că exagerez puţin când îl număr pe Ovi S. în categoria aia, dar măcar atât o să-mi permit să fac pentru el de ziua lui. Deci Happy Birthday, Ov!O să am grijă ca în sms-ul pe care o să i-l trimit, să scriu Ovi şi nu Ov, dacă nu vreau să aud din nou spunându-mi-se cumva cum nu mi-aş dori nicicum.
E deja 5 şi azi n-o să pot dormi mai târziu de ora 10.
-Ce poate fi însă şi mai trist decât să-mi aud ceasul sunând deşteptarea la 8?
-Să-mi sune la 6!
Poate-ar trebui să merg la somn, în final. Poate...

vineri, februarie 06, 2009

În inima Ta bate inima mea

Împrăştie ceaţa ce-mi tulbură lumina în priviri.
Azi o să-mi sap în palmă, o poveste în forma inimii Tale,
Întocmai cum porţi Tu,
în rana din piept dăltuit,
dorul uitat al inimii mele.

Să creşti apoi infinit mai adânc, oceanul iertărilor Tale în mine.
Nestăvilit să mi Te reverşi orbitor peste gând,
Tu să fii zâmbetul meu, eu doar un copil
născut în umbra viselor Tale.

Gândul meu - rob gândului Tău, şi voia Ta stăpână în mine.
În viaţă-mpreună şi-n văile umbrelor morţii, la fel:
Tu - răsărind mai nesfârşit în pieptul meu,
Eu tot mai mult pierzându-mă-n Tine.

Atunci, din două inimi, să rămână-ntreagă numai una;
Inima Ta să bată-n piepturi pentru amândoi.
Eu tot mai stins să ard, s-apun în Tine pentru totdeauna,
Tu-n mine să Te-aprinzi
mistuitor tot mai înalt.

De-ar fi să se-aştearnă-ntr-o zi, peste gânduri, tăcerea,
Să uit cum din lacrima Ta, cândva m-am născut,
Frânge-mă-n cioburi, în genunchi, la Golgota,
Unde în palma Ta, Tu m-ai săpat mai întâi.

Azi dar, în palmele mele deschise-am să scriu o poveste;
şi-n poveste-o să torn desăvârşită inima Ta.
În forma inimii Tale, o să-mi astâmpăr dorul
Şi-n dor după Tine să bată inima mea.

Apoi, până-n zori, în cer să pictăm galaxie de vise.
Şi-n fiece vis, s-aprindem din scrum câte-o stea.
Inima Ta bătând infinit pentru mine,
Şi-n palmele mele-nflorind, nevăzută,
Povestea Ta.

Oraş rob rătăcirilor mele

Mi se topesc cuvintele sub greutatea şi amarul unui foc ce-mi mistuie plămânii de-atâta vreme. Căutam dragoste pe drumuri unde credeam c-am s-o găsesc de cumpărat la orice tarabă. Şi-am găsit de vânzare toate visele celor ce trecuseră înaintea mea pe-acolo. Atâta lumină bolnavă închisă în cutii ruginite de fier şi atâtea dorinţe neîmplinite captive coliviilor grele . Nimeni nu mai zâmbeşte pe drumul ăsta. Toţi îşi poartă în spate, cu ultima pâlpâire de speranţă, poverile viselor lor frânte. Au uitat cum e să poarte pe chip bucuria zilelor în care învăţau să construiască cetăţi pentru o viaţă de nemuritor. Au uitat ce-adânc şi senin răsăreau atunci ceruri noi sub urmele paşilor lor neîntinaţi. În ochi le dansează disperarea un dans al morţii, care le-a furat ultimul zâmbet ce-l ţineau ascuns, tremurând, în buzunarul hainelor rupte.

Şi ani de zile de când trec pe lângă ei, am stat mereu liniştită la gândul că eu sunt altfel. Altfel decât urlă privirea lor dispreţuitoare când le ies în cale şi-ncearcă fără izbândă să mă ocolească. Azi, după ultima tentativă eşuată de evadare, plec numai capul şi trec mai departe. Ce rost mai are-acum să caut ieşirea, când am aflat că sunt unul de-al lor, sclav plecat sub aceeaşi furtună nebună. La fel ca ei, trăiesc aşa, minţind cerşetorii că mă grăbesc să iau drumul afară dintr-un labirint în care am intrat intenţionat. Nu sunt altceva decât sărutul rece al unui străin ce nu m-a mai căutat de-o veşnicie-ntreagă. Şi eu, cel mai străin dintre pământeni, caut dragostea în locuri în care se vând doar scheletele unor vieţi irosite pe frânturi de iluzii.

Şi nu mi-aş dori nimic mai mult acum, decât să mă ascund în praful de pe marginea asta de cer şi-acolo să mă găsesc plângând mai pierdut decât am făcut-o vreodată. Să uit de anii robiei mele de pe strada cu tarabe, să uit de oameni ce-şi cară istoviţi trecutul în spate, să uit că l-am iubit, că mă iubesc, că voi iubi întotdeauna umbra unui anotimp pe care nu l-am trăit niciodată. Să plâng un râu, din care să răsară apoi o lume nouă, în care nimic din ce-am trăit până acum să nu mă mai cheme înapoi şi nimic din ce-am căutat până acum să nu mai sper să găsesc.

Dar nu-mi amintesc nicidecum versurile cântecului de jale care mi-a tulburat visul din noaptea când pe pământ s-a auzit numai plânsul meu singur. Şi mă strecor în continuare, nebăgată în seamă, printre amintiri care mă urmăresc necontenit. Şi-ntr-un final recunosc că am obosit să mai fug de ele. Dacă mă iubeşte cineva în oraşul ăsta, în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni, aş putea să învăţ iarăşi să plâng. Acum nu mai vreau să mai ştiu nici măcar care-i ieşirea din labirint, când la urma urmei, aici trăim noi, nebunii care gonim în văzul tuturor, fantomele unui trecut pe care-am vrea să-l uităm.

Nu ne place nimic aici, în oraşul în care trăim ca şi cum nimic din ce-am făcut odată, n-a rupt din noi liniştea şi nădejdea . Nu ştim să plângem sau să râdem şi n-avem nevoie de nimeni să ne-asculte poveştile. Din când în când ne mai punem poverile jos să ne odihnim gândurile sălbatice, dar niciodată nu schimbăm direcţia.

Tot ce-am vrut să ştiu când ţi-am scris rândurile astea, e dacă ieri când te-ai apropiat de mine, te-ai întristat şi tu peste măsură...

joi, februarie 05, 2009

For you is that home at the end of the world, C.

Child of silent serene mornings. We're still waiting for that heavy door to open. Don't you know who took the key? Does anybody know?
They came the other day to tell your mommy she has to let you go. They said there is a way you have to walk alone. But she doesn't know gone without goodbye. She doesn't know how to make it through this night, without holding your hand. She doesn't understand how could she watch the sun rising again every day, but not having you there, even just for another second. And the days feel like years since you walked away through that dark and endless storm.
Every moment I wonder when will this journey be over. Because till now, our life without you, it's like a road. A road that has no end. A road that gives no hope.
Do you even remember our names, beautiful child? Do you ever listen to our midnight prayers, when we cry ourselves to sleep? When we think we can't take it anymore?
Do you ever miss us, like we do miss you every single second? Are you ever trying to find the strength to carry on as we're struggling to, every morning?
Will these wounds that kill us inside, ever heal? Will we ever forget that look in your eyes when you were begging us to help you? Will we ever forgive ourselves for not being able to do anything when you told us you want to live? Will your last words ever stop resounding in our heads? Will it ever be less painful to remember you? Will we ever learn to smile again?Will we...?

At least, child of silent serene mornings, will we ever get to see your home from the end of the world?

10 motive pentru care azi trebuie să văd un film bun

1. De mai bine de o săptămâna nu reuşesc să adorm mai devreme de 3 a.m. Noaptea trecută a fost şi mai rău. Abia la 6 dimineaţă m-am băgat în pat.
2. La 8 mi-a sunat alarma la telefon. Timp de 5 minute. Nu-mi mai amintesc dacă m-am mai ridicat din pat să-mi iau pastila.
3. Puţin după ora 9 mi-a sunat telefonul. De 4 ori. Incredibil sau nu, dar am rezistat tentaţiei de a-l arunca în perete. Nici măcar nu l-am înjurat pe Remus pentru asta.
4. Pe la 10.30 mi-am luat gândul că mai pot adormi. Între timp telefonul a mai sunat de 5 ori şi am primit două mesaje. În cele din urmă mi-a venit brilianta idee de a-l comuta pe silent.
5. Am aţipit iar, dar minunea a ţinut doar până la 11. Am pierdut din vedere faptul că există persoane care au şi celălalt număr de telefon al meu. Am pierdut din vedere faptul că celălalt telefon era chiar lângă capul meu.
6. R. mi-a sugerat în mod indirect că mă fac vinovată de durerea cumplită de cap care-l încearcă de noaptea trecută. Vrăjitoare insensibilă ce sunt!
7. Soră-mea mi-a luat iar geaca şi eşarfa roşie fără măcar să se obosească să mă mai întrebe dacă îi dau voie. Un sfert din parfumul meu chanel e deja consumat, deşi îl am numai de sâmbătă şi l-am folosit o singură dată. If you know what I mean.
8. Când m-am trezit am avut neinspirata idee de a mânca înainte de toate două cuburi din ciocolata albă schogetten de care aproape uitasem. Acum nici să vreau nu mai pot mânca altceva.
9. Mi-am amintit că am omis să-i urez ieri la mulţi ani lui Chris. I broke the rule that says never forget about your friends birthday. Meaning I am a terrible friend, indeed. As they always told me.
10. E aproape ora 14 şi eu n-am făcut nici unul din cele o sută de lucruri pe care trebuia să le fac azi. Today is not one of my best days. Definitely not.

Şi în plus, urăsc să mă uit singură la filme.

miercuri, februarie 04, 2009

The boys in my life. 1

Cred că e a zecea oară când mă hotărăsc să scriu despre subiectul ăsta. Nu vreau să mă gândesc de câte ori chiar am început să scriu...Nu ştiu de ce niciodată nu am reuşit să duc la bun sfârşit povestea. Azi e o zi mai specială. Oricât de banal şi ridicol o să mi se pară postul ăsta după ce o să-l termin de scris, promit solemn că o să-l public oricum.
Toată ziua am amânat momentul ăsta. Mă gândeam chiar să mă prefac la un moment dat că am uitat. Mâine oricum n-aş mai fi văzut rostul poveştii ăsteia şi conştiinţa mea ar fi fost chiar liniştită. Întâmplarea a făcut ca, înainte să închid grăbită laptopul şi să ma bag în pat, să mi se oprească privirile pe o fotografie de-a lui. Damn it! Nici că se putea mai rău. Am deci două variante. Pot pur şi simplu să îmi urmez planul (partea cu închide laptopul şi bagă-te în pat) pretinzând că pur şi simplu n-am băgat de seamă fotografia, prea absorbită fiind de noul meu wallpaper de care m-am îndrăgostit instantaneu saaaau...sau să îmi aduc aminte că azi e 4 februarie, deci no matter what, I have to do this. I want to do this. Nu cred că mai e nevoie să spun care variantă am ales-o în final.
11 ani. Atâţia ani sunt de când 4 februarie a devenit probabil cea mai specială zi din viaţa mea. Ştiu că acum aţi revenit miraţi asupra titlului. Da, e aproape amuzant să-ţi imaginezi că, la 11 ani câţi aveam eu acum tot atâţia ani în urmă, aş fi putut să mă gândesc măcar la ceva care să poarte mai târziu titlul boys in my life. Bănuiesc că toată lumea înţelege ce vreau să spun. Aaa şi nu exagerez deloc când fac afirmaţii aşa îndrăzneţe. Ştiu că unii ar putea să-mi spună că primul prieten, respectiv prima prietenă, l-au avut sau au avut-o în clasa I. Dar eu aici nu vorbesc de prieteni imaginari. Cât despre mine, la 11 ani încă mi se scurgeau ochii după Barbie şi Ken de pe rafturile din raionul cu jucării din magazinul universal Bucovina. Nu intram întotdeauna pentru că trebuia să verific de fiecare dată care vânzătoare e în ziua respectivă. Dacă era aia bătrână cu ochelarii cât roţile de la carul cu boi a lui Grigorescu (da, ştiu că nici măcar nu se văd roţile în pictura aia, dar come on!, nu-mi trebuie decât puţină imaginaţie), preferam să mă uit numai prin geam decât s-o simt suflându-mi în ceafă la fiecare pas.
Să revin totuşi la ce povesteam. Da, când aveam eu 11 ani jucam urmărire cu băieţii, jucam pac-pac şi nu spunea nimeni, atunci când ne adunam în faţa blocului să jucăm fotbal, cu ele fiţi mai blânzi că-s fete. Când ploua afară torenţial şi noi făceam concurs să vedem cine face înconjurul blocului în cel mai scurt timp, cine ajungea ultimul tot cel mai prost era, că şi ce dacă eşti fată. Ce conta că eu făceam aprindere de plămâni de 3 ori pe an, atâta vreme cât aveam satisfacţia că măcar nu-s cel mai prost copil din bloc. În rest, Dumnezeu cu mila, că doar n-o să se lase ei prinşi de baba de la care furam corcoduşe vara, ca să ne ajute pe noi, fetele, să sărim primele gardul, doar pentru că aveam ghinionul de a fi fete.
Bun, acum că am lămurit partea asta, să revin la motivul pentru care am început să scriu. La 11 ani a intrat în viaţa mea persoana care e şi acum cea mai importantă persoană din viaţa mea. Cu riscul de a stârni mila cuiva, de a fi patetică and so on, îndrăznesc să zic chiar, cel mai important băiat. Au trecut 11 ani de atunci, dar încă îmi amintesc fiecare expresie de pe faţa lui tati în ziua aia, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Era miercuri, întocmai ca şi azi, 4 februarie 1998. Acum mă tot străduiesc să-mi amintesc care era raţionamentul după care relaţionam mai târziu anul 1998 cu anul meu de naştere, 1986, şi vedeam o legătură aproape mistică între cifrele astea. Bineînţeles că am păstrat secretul numai pt mine, ca să nu deconspir vreun plan misterios al destinului. Trebuie să recunosc că Jonathan(tradus din ebraică e darul lui Dumnezeu pentru noi-funny sau nu semnificaţia numelui am aflat-o mult mai târziu, era deci absolut explicabilă încredinţarea mea că e vorba de o forţă mai presus de puterea mea de percepere) a cam dat buzna în viaţa mea. A venit total neanunţat, şi când spun asta mă refer la genul ăla de musafir nepoftit care te lasă fără cuvinte când apare în cadrul uşii. Pe lângă toate te mai anunţă că rămâne şi peste noapte. Apoi îţi dai seama că de fapt nu intenţionează să mai plece vreodată.
Cu Jonathan a fost chiar şi mai şocant, asta de vreme ce eu aşteptam cu nerăbdare o surioară pe care urma s-o cheme Aida Lavinia şi pe care intenţionam să o îmbrac cu cele mai drăguţe rochiţe pe care le admiram deja în fiecare zi. Jonathan a avut grijă să-mi strice toate visele pe care le-am strâns în braţe timp de două luni înainte să merg zâmbind la culcare noapte de noapte. Nu mai spun că a trebuit să mă mut din camera mea, să dau uitării toate hăinuţele roz pentru care făcusem chiar loc în dulapul meu, toate planurile cu păpuşi Barbie cumpărate din banii mei pentru ziua Aidei. Şi acum o să mărturisesc şi asta, chiar dacă mai bine de 10 ani am susţinut că nu-i nicicum adevărat. În seara aia, 4 februarie 1998, când am aflat că de fapt Aida o să fie de fapt un bebe căruia i s-ar potrivi mai curând numele de Jonathan şi culoarea albastră, iar soră-mea sărea în sus de fericire şi striga satisfăcută Ha! Ti-am zis eu! Ti-am zis eu!, eu m-am dus în baie, am încuiat uşa şi chiar am plâns. Nu, Jonathan n-ar trebui să citească niciodată partea asta!
Well, ar fi bine să mă opreacă cineva acum, pentru că altfel n-o să mai termin niciodată. Ce s-a întâmplat mai departe e deja istorie. E istoria mea, e istoria noastră ca familie. E de fapt altă istorie, pentru că Jonathan ne-a schimbat orice domeniu din viaţa noastră de până atunci. A trebuit până la urmă să ne facă orar cine şi când îl ia în braţe, ca să nu ne mai certăm în fiecare zi când ne întorceam de la şcoală. A trebuit să vină mama şi să-mi explice că la trei luni nu poţi să înveţi un copil să meargă. A trebuit să ne înfrunte mutra acră a şase dintre noi când au zis că e vară şi trebuie să-l tundă, chiar dacă ştiau şi ei că părul ăla blond auriu îl făcea să arate de-a dreptul angelic. A trebuit să îi corectez de fiecare dată pe vecinii care nu mai conteneau să-mi spună ce surioară frumoasă am. A trebuit să renunţ la timpul meu de joacă şi să nu-mi pară rău că nu pot merge cu Diana cu bicicleta, pentru că trebuia să am grijă de el. A trebuit să-l văd uitându-se cu ochii lui mari şi albaştri la mine ca să îmi dau seama că nu e nimic pe lume să-i pot refuza. Ne-a trebuit numai puţin ca să ne prindem că atunci când mami sau tati erau supăraţi pe noi din cine ştie ce motiv, nu era nevoie de nimic mai mult decât să-l băgăm pe J. în faţă. A trebuit să înveţe el să meargă în picioare la şapte luni ca să ne adunăm toţi în sufragerie, să ne aşezăm pe jos, în cerc, şi să simţim ce familie extraordinară eram. A trebuit să vină el să ne înveţe ce înseamnă să fim o familie.
Au trecut 11 ani de când J. a dat buzna în vieţile noastre. Mai mult decât fratele nostru, a fost şi este minunea din viaţa noastră. Minunea din viaţa mea. Dragostea pentru el e probabil singurul lucru pe care îl avem în comun toţi, fără excepţie. Azi n-am fost acolo ca să-i pot spune ce aş fi vrut să-i spun. Îmi vine să zâmbesc când mă gândesc că acum mi-aş fi permis să-i cumpăr păpuşa Barbie pe care mi-o dorisem eu. Dar ştiu că de fapt mi-aş fi îndeplinit un vis al meu, mai curând decât al copilului. Aşa că i-am cumpărat un lego, ca să-l adauge la colecţia aproape impresionantă pe care o păstrează cu grijă departe de privirile şi mânuţele întinse ale nepoţeilor de care are uneori grijă. E cu siguranţă mult mai matur decât am fost eu la vârsta lui. Poate puţin prea matur. Dar nu văd cum ar putea fi altfel când a crescut înconjurat de 6 adolescenţi rebeli şi încăpăţânaţi. E alarmant de protectiv în preajma celor 4 nepoţei care-l iubesc mai mult decât pe oricare dintre noi. Şi nu pot să-mi abţin un zâmbet când îi corectează cu mândrie pe "ignoranţii" care îl întreabă dacă toţi sunt frăţiorii lui. "De fapt sunt nepoţii mei." "Ei, poate vrei să spui verişorii tăi", insistă ignorantul. Şi aici e momentul în care eu intervin de obicei în discuţie să confirm spusele lui J.: "Nu, nu. A spus bine. Sunt nepoţeii lui." Ignorantul ridică încurcat din umeri şi ştiu că pe mine trebuie să mă creadă. J. îmi mulţumeşte din priviri pentru ajutor. Nu-i mai adresează nici o vorbă individului, dar între noi unele gânduri nici nu mai e nevoie să fie verbalizate: Haha! Who's the moron now, dumb-dumb?
E mai deştept decât am fost eu la vârsta lui şi a primit primul telefon mobil la 9 ani, când eu am învăţat jocul ăla, telefonul fără fir. De ziua lui a avut party în toată regula, cu tort, cadouri şi o grămadă de invitaţi. Tot de ziua lui, mami şi tati i-au făcut cadou paşaportul, pentru luna viitoare când o să meargă în Italia. Nu mai e cazul să spun că mie mi-a luat 20 de ani ca să-i conving că sunt destul de mare ca să am paşaport şi să ies din ţară.
De J. nu mă satur niciodată şi de fiecare dată mă pune să-i promit că îl trezesc când ajung acasă, chiar dacă e spre dimineaţă. Nu deschide ochii, dar ştie că sunt eu şi întinde mâinile să mă îmbrăţişeze. Zâmbeşte şi apoi se întoarce liniştit pe partea cealaltă şi-mi spune prin somn că mai vorbim mâine. Mă sună mai des decât oricare dintre fraţii mei şi nu închide niciodată înainte să-mi spună Te iubesc şi mi-e dor de tine.
And you know what? That's the Boy in my life!