El, cel de ieri

O priveşte iar, fără vreo intenţie imediată. Îi place să vină aici, doar s-o privească. Ea nu-şi aminteşte de el. Şi, ar zice el, e mai bine aşa. Azi e chiar frumoasă. Nu că în celelalte zile n-ar fi. Dar e mai frumoasă azi ca niciodată, aşa, cu părul dezordonat şi buzele roşii. E singură; aşa cum se întâmplă în visele care-au început să crească în el de la o vreme încoace. Azi oricum hotărâse să-i vorbească din nou:

- E vreo şansă să fie vreodată altfel?

Ea ridică absentă şi fără chef din umeri. Îi indică cu degetul oglinda din celălalt capăt al încăperii:

- Dacă vă place modelul, s-ar putea să fie şi pe negru.

Mai contează? E oricum frumoasă, aşa, cu părul dezordonat şi buzele roşii.

Roşu nocturn

Cum în camera care ţine liniştea captivă, orice formă de suspin a fost categoric interzisă, mă găsesc din nou, se pare, în postura nefastă de a încerca să-mi înec toate gândurile cu miros de toamnă. Mi-a trecut o clipă prin gând o idee destul de obraznică pentru solemnitatea cu care pereţii ăştia domneşti şi bătrâni au găsit cu cale să mă întâmpine. Brusc, rochia cu volane pe care am ales-o pentru astăzi nu-mi mai pare cea mai mare greşeală din viaţa mea. Singura tragedie ar putea fi că tocmai mi-am dat seama că abia îmi acoperă genunchii. Nicidecum nu poate fi dovadă de bună-cuviinţă cum sperasem. Cum aş mai râde acum, dacă ar fi cineva destul de bine-dispus încât să nu mă creadă nebună. Întrebarea e cum am ajuns aici, când îmi amintesc prea bine că pornisem cu doar câteva clipe în urmă la vânătoare de idei mai liniştite. Din nou îmi vine să râd nebuneşte. E ceva în toată povestea asta absurdă care să aibă sens cât de cât? Renunţ în cele din urmă la întrebare. Să calc desculţ peste toate gândurile astea ascuţite nu cred că are să facă lumina asta orbitoare mai uşor de suportat. Numai gândul că aş putea rămâne fără ultimele amintiri, mă face să tresar a deznădejde. Acum nu mă mai mir deloc că ţi-ai dorit mai mult să pleci decât să stai. M-aş fi mirat mai mult să te aud că-ţi pasă. De data asta nici nu-mi mai vine să râd. Şi fără veste, rochia roşie cu volane, pe care o port astăzi, devine totuşi cea mai proastă idee pe care am avut-o de cinci zile încoace. Pe locul doi se înscrie, fără nici o îndoială, licoarea aceea ciudată pe care am băut-o şi m-a lăsat cu senzaţie de gol în stomac. În restul cartierului încep să se aprindă luminile pe rând. La mine, pereţii ăştia bătrâni încep să facă plecăciuni pe jumătate. Nu-i prea târziu să te trezeşti singur aici?

Legea conservării la români

Îmi place de Adriana. Aşa de mult încât, de când am fost prima dată la ea la salon, nu m-am gândit că aş putea încerca şi altă cosmeticiană. Habar nu am câţi ani are Adriana, şi de multe ori m-am contrazis cu fetele pe tema asta. E exact genul de persoană căreia nu-i poţi estima vârsta. Uneori îmi zic că nu poate avea mai mult de 23 de ani, iar alte ori îmi pare de 33. Cert e că de fiecare dată când merg acolo, Adriana reuşeşte să mă binedispună. Asta s-a întâmplat şi săptămâna trecută când mi-a povestit o întâmplare care nu m-am îndurat s-o păstrez numai pentu mine.

Vine într-o zi o clientă disperată la ea. Zic disperată pentru că, sărmana fată trebuia să participe la o conferinţă, undeva înafara Clujului, şi s-a trezit în ultimul moment că, de fapt, ar avea nevoie de un machiaj profesionist. Cum Adriana nu poate refuza pe nimeni, oricât de aglomerată ar fi, i-a spus că bineînţeles că poate veni la ea. Vine respectiva, Adriana o machiază cum poate ea mai bine, şi pleacă mulţumită la conferinţă. Cum conferinţa era undeva înafara Clujului, Adriana s-a asigurat ca machiajul respectiv să fie cât mai consistent, motiv pentru care a ales un machiaj smokey eyes.

După o anumită perioadă de timp, domnişoara respectivă revine la salonul Adrianei, pentru o altă problemă. Din vorbă în vorbă, se ajunge şi la machiajul respectiv. Tipa, evident foarte mulţumită:

- Vai, Adriana, aşa mult mi-a plăcut machiajul pe care mi l-ai făcut atunci! Nu mai am nici un eveniment important în perioada următoare, dar tot o să vin eu într-o zi să mă mai machiezi o dată.

Adriana, oarecum surprinsă, ţinând cont că machiajul era destul de pretenţios pentru o ţinută de zi:

- Chiar?

- Daaaa! Şi mi-a plăcut că a fost aşa rezistent!

Adriana, din ce în ce mai încântată:

- Serios? Şi te-a ţinut până seara? Nu s-a întins deloc?

Tipa:

- Ce până seara?! Că m-a ţinut vreo trei zile!

Moment în care Adriana ridică numai din sprâncene, pentru că, ce altceva ar putea să spună?

Să sperăm doar că data viitoare machiajul domnişoarei o să reziste şi o săptămână:))

Thanksgiving post

Nu ştiu exact din ce motiv mă cam sperie gândul că e deja luna decembrie. E ciudat să mă gândesc că aproape a trecut anul, fără ca eu să bag de seamă. Nu-mi amintesc vreun an care să-mi fi părut aşa scurt ca cel de acum. Pe de o parte mi-am dorit să treacă mai repede, pentru că a fost un an plin din toate punctele de vedere. Şi am crezut la un moment dat că e mai mult decât pot eu duce. Până la urmă s-a dovedit că Dumnezeu chiar nu ne dă poveri mai mari decât putem duce. Şi iată-mă aproape de final. M-am gândit că, deşi nu-mi plac importurile de sărbători de la americani, nu ne-ar fi prins deloc rău să preluăm sărbătoarea recunoştinţei de la ei. Şi eu am atâtea motive pentru care să fiu recunoscătoare. Sunt doar câteva dintre ele:
- familia mea. Aici ar trebui să-i iau pe fiecare dintre ei la rând, dar mă tem că aş termina de scris postul mâine dimineaţă. Motiv pentru care voi încerca să fiu cât mai generală:
                - nunta fratelui meu în Italia - a fost probabil printre cele mai reuşite reuniuni de familie, reuniuni care, din păcate au loc extrem de rar, iar din păcate nici de data asta n-a fost completă.
                - tatăl meu - şi bineînţeles cea mai sumbră perioadă din istoria familiei noastre. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că până la urmă lucrurile s-au încheiat cu bine, iar tati a trecut cu bine prin operaţia pe cord deschis, care ne-a ţinut pe toţi timp de nouă ore în cea mai cumplită încordare psihică. O, nu trebuie să precizez că lucrurile au decurs atât de bine încât, deşi sunt numai trei luni de la operaţie, tati s-a încumetat să conducă timp de şase ore fără oprire, pentru a ne face o vizită. Asta da realizare!
                - toţi cei cinci fraţi ai mei, care deşi au reuşit de nenumărate ori să mă scoată din sărite, inclusiv anul ăsta, sunt acolo şi m-au făcut să învăţ să am răbdare, domeniu în care, trebuie să recunosc, n-am excelat niciodată. În special pentru J., cel care reuşeşte să-mi smulgă un zâmbet de fiecare dată când îi aud vocea.
                - sora mea - pentru prietenia ei necondiţionată, chiar şi în momentele când devin prea insuportabilă chiar pentru propria mea sănătate. Pentru toate gesturile mărunte şi pentru toate momentele când s-a certat cu alţii pentru mine. Pentru că ştiu că indiferent de ceea ce spun, ceea ce fac, întotdeauna are să fie acolo pentru mine. Pentru că e tot ceea ce eu nu sunt. Pentru că împreună putem fi orice ne-am dorit vreodată.
               - nepoţeii mei - pentru că mi-au făcut viaţa mai frumoasă, pentru zâmbetele şi mânuţele întinse; pentru cuvintele abia inteligibile, pentru zilele în care abia mai ştiam pe ce lume trăiesc; pentru dezordinea care rămânea în urmă după ce plecau, pentru toate amintirile bune cu îngheţată şi cărţi pentru copii. Pentru cel mai tânăr dintre el, care e numai pe drum, dar pe care îl sau o iubim deja. Dar sperăm să o iubim deja:))
              - mama mea - care în tot timpul ăsta a fost alături de noi, dar mai ales alături de tati; pentru sacrificiul imens şi puterea aproape supraomenească de care a dat dovadă în cele mai întunecate momente; pentru speranţa pe care a reuşit să ne-o dea, când poate nici ea nu mai avea speranţă. Pentru pătura şi pernele roz de pe patul meu:) Pentru că întotdeauna a reuşit să ne adune când era împrăştiaţi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Pentru că e stâlpul pe care se sprijină familia noastră.

- pentru R., cel care a fost lângă mine şi atunci când nimeni altcineva n-ar fi reuşit să mă suporte. Pentru că în fiecare zi mi-e aproape chiar şi când nu e vorba de aproape, fizic vorbind. Pentru că deşi mi-aş fi dorit să uit toată perioada asta, el m-a făcut să vreau să mi-o amintesc pentru totdeauna. Pentru că deşi a fost poate cel mai greu an, el l-a făcut cel mai frumos an. Pentru că dincolo de toate întristările şi zilele sumbre, el a fost zâmbetul meu în fiecare dimineaţă. Pentru că m-a făcut să cred că nu e nimic pe lume care să nu poată fi rezolvat.

Voi pentru ce aţi fi mulţumitori astăzi?

J. şi dilemele mele

E trecut bine de trei dimineaţa şi după cum bine se vede, eu nu dorm. Încă. Nu ştiu din ce motiv, în momentul când am deschis laptopul m-am simţit ca şi cum aş fi înşelat pe cineva. Am încercat s-o fac cât mai tăcut, şi m-am oprit chiar în mijlocul drumului spre pat, când A. s-a întors pe partea cealaltă, deranjată probabil de zgomot. Aş vrea să-mi spună cineva că a fi treaz la ora asta nu înseamnă neapărat trădare faţă de cineva, dar conştiinţa mea ţine cu orice preţ să mă acuze.

Îmi veni poftă să povestesc despre weekendul ăsta. Mai bine spus despre vizita alor mei din weekendul ăsta. Şi mai bine spus despre J., care mi-e din ce în ce mai drag. Are aproape 12 ani şi nu ştiu de ce, nu reuşesc nicicum să percep pe deplin însemnătatea cifrei ăsteia. Singurul lucru pe care l-am observat, şi pe care de altfel nu l-am putut ignora, e că 12 ani înseamnă mult mai înalt. Mult mai înalt decât a însemnat 14 ani la mine. Şi am crezut că asta e singura diferenţă. Apoi, sâmbătă dimineaţa, când ne pregăteam de plecare, J. a vrut să-şi aranjeze părul. Nimic ciudat în asta. Pentru el şi 7 ani a fost o vârstă potrivită pentru a vrea să-ţi aranjezi părul. Şi la părul lui blond şi frumos nu văd de ce nu ar vrea. Partea care m-a luat prin surprindere a fost alta. Ca o soră bună ce e, A. s-a oferit să se ocupe ea de styling-ul lui J. Şi aici urmează partea la care nu m-am aşteptat. Deloc. În loc să spună mulţumesc şi să se întoarcă înapoi la jocul de pe calculator ce pare-se că tocmai începuse să-l pasioneze, J. se priveşte nemulţumit în oglindă şi spune că nu-i place freza, pentru că, atenţie!, îl face să pară prea copil!! Ei bine, da! J. e nemulţmit de faptul că arată prea copil, iar A. îmi cere disperată ajutorul, din priviri. Eu bineînţeles sar ca arsă de unde stăteam: Dar eşti un copil! Şi da, asta e partea legată de 12 ani pe care încă nu pot să o vizualizez. Nu pot să o percep în totalitate. Şi nu pot să nu mă întreb acum: e ceva în neregulă cu mine? Sau chiar e ceva în neregulă cu J. la 12 ani, aşa cum bănuiesc?

Back in my life

M-am tot gândit ce motiv să inventez ca să îmi justific în vreun fel lipsa de pe blog din ultima perioadă. Şi nici n-aţi vrea şă ştiţi câte lucruri mi-au putut trece prin cap. Dar zilele trecute, în timp ce mă uitam la un film, mi-am dat seama că pur şi simplu nu are nici un rost. Deci nu, n-am făcut nimic altceva în tot timpul ăsta în care n-am mai scris nimic pe blog. Mi-am luat doat o lungă şi cu desăvârşire nemeritată vacantă de la toate responsabilităţile mele. Şi să nu îşi imagineze cineva acum că fac din asta vreun motiv de mândrie, pentru că afirmaţia ar fi cu siguranţă falsă. Nu, n-am salvat şi nici nu m-am chinuit să salvez lumea de când n-am mai scris. În schimb am văzut un film care m-a făcut să vreau să pot face lucrul ăsta. 2012. Eu am urât filmul, R. l-a găsit extraordinar.
Nu, nici n-am fost plecată în vreo călătorie de unde să nu am acces la internet sau la telefon, deşi dacă stau şi mă gândesc bine, mi-ar plăcea enorm să pot spune asta fără să mă mustre conştiinţa că mint. Nici măcar nu m-am implicat în vreun proiect pentru ajutorarea copiilor din Africa, sau cel puţin de prin nordul Moldovei.
În schimb am fost cumplit de răcită câteva zile, răceală care totuşi nu a avut nici o legătură cu virusul ăla care bagă oamenii în celula de izolare. Sau cel puţin aşa cred. Nu cred că aş mai scrie acum pe blog dacă ar fi fost AH1N1, nu? Ştiu că nu sunt deloc amuzantă. Şi al doilea lucru pe care l-am făcut aproape zilnic a fost să vorbesc la telefon cu nepoata mea, Kari, care la cei cinci ani pe care îi are, ştie deja mult prea multe lucruri despre utilizarea telefonului mobil pentru sănătatea mea psihică. Ştiu că nu înţelegeţi, dar toate la timpul lor.
Oh, şi ca să nu uit...I got my boots:) Probabil nici asta nu înţelegeţi prea bine, dar cu siguranţă R. ar putea să vă explice. E deja destul de familiarizat cu pasiunea mea pentru pantofi şi încălţăminte în general.
În rest încerc să-mi revin. La normal. Cu toate. Inclusiv cu plata chiriei de la apartament care e în categoria lucrurilor despre care nu-mi place niciodată să vorbesc. Important e că mi-am luat cizmele perfecte.

(di)speranţă

Uneori mi se pare că pot face mai mult decât atât. Închid ochii preţ de câteva clipe, şi chiar sunt convinsă că am reuşit să schimb locul obiectelor. Apoi îi deschid...şi toate sunt la locul lor, exact cum fuseseră cu câteva secunde în urmă. Nu ştiu ce mă face să vreau să merg mai departe. Nu ştiu care-i forţa care mă ţine în picioare, ori de câte ori îmi doresc cu disperare să mă prăbuşesc. E în mine sau e risipită undeva împrejurul meu.
N-am timp să mai caut răspunsuri. E mult prea scurt timpul pe care îl am, ca să-mi permit luxul ăsta. Nu-mi rămâne decât să las carnavalul să-şi continue jocul. Nu? Când nu te poţi împotrivi unui lucru, cel mai simplu e să pretinzi că nu există.
Şi eu chiar crezusem că vine.

Nedumeriri nocturne

N-am nici cea mai vagă idee încotro se îndreaptă toate lucrurile. Şi partea cea mai ciudată e că nici nu cred că mi-aş dori să ştiu. La urma urmei avea sens ceea ce-mi spunea Adina astăzi despre tabloul avangardist căruia nu-i găsesc logica pe peretele galben de care se sprijină patul meu. Nu trebuie să aibă logică. E mult mai simplu aşa.
M-aş simţi mult mai bine să nu mai urmăresc şirul gândurilor ăstora cu miros de fum înecăcios. Să nu mai aud ţipetele astea asurzitoare care-mi provoacă insomnii nesfârşite. Să păstrez amintirile care le iubesc, iar peste restul linişte. Să transform durerea asta cumplită ce mă încearcă într-o cutie de scrisori. Iar la sfârşit să pot spune că am reuşit.
Habar n-am încotro am pornit-o iar.

The climb

Nu cred că mi-a plăcut vreodată Miley Cyrus. Nu cred că îmi place nici acum. Dar melodia asta nu mi-o pot scoate din cap nicicum.

Mă întreb

Mă întreb dacă în visele tale furtunile-s mai liniştite decât aici, printre noi, muritorii.
Mă întreb dacă de fiecare dată când clipeşti se stârnesc vijelii pe mare, aşa cum credeam că se întâmplă când îţi călcam pe urme.
Mă întreb dacă mai ştii să joci ascunselea şi dacă ea cunoaşte toate locurile în care m-am ascuns eu de teamă să nu te pierd.
Mă întreb dacă mai pictezi cu ochii închişi stâlpii prăbuşiţi de pe marginea drumurilor.
Mă întreb dacă ţi se-ntâmplă şi ţie vreodată viaţa, în atâtea forme şi culori, cum mi se întâmpla uneori mie când uitam cine sunt.
Mă întreb dacă mai auzi vocile care te chemau afară din lumea în care-mi ziceai că începe să-ţi placă.
Mă întreb cum e cerul dincolo de ochii tăi goi, în zilele de toamnă târzie.
Mă întreb dacă ţi-ai mai aminti de mine, dacă m-ai vedea pe drumul ăsta care nu se mai întoarce înapoi.
Mă întreb dacă tu te întrebi vreodată...

Flashback

Mă întreb în fiecare zi care e momentul în care am încetat să mai fiu eu; care e locul unde am pierdut şirul numărătorii. Şi încerc să-mi amintesc cum obişnuiam să fiu, cum îmi doream să fiu, dar totul e cufundat într-un întuneric adânc. Nici nu mai sunt sigură că a existat vreodată o variantă mai bună a mea. Poate doar îmi imaginez poveşti pe care nu le-am citit niciodată.
Nu mai ştiu cine sunt acum, dar nu reuşesc nicicum să-mi amintesc cum era să fiu altfel. Ca şi cum cineva ar fi adunat toate piesele şi le-a aranjat într-un fel în care nu mă mai pot regăsi. Apoi a rupt din carte toate paginile cu amintiri. Şi-mi pare că sunt acum doar imitaţia ieftină a unei persoane pe care n-am cunoscut-o niciodată.
Nu ştiu în ce cred, pentru că altcineva a găsit potrivit să scrie crezul pentru mine. Mă trezesc tresărind că recit mecanic nişte versuri fără conţinut, în faţa unor mulţimi care elogiază un sistem de valori care nici măcar nu-mi aparţine.
Nu am mai nimic, despre care să spun că e al meu, şi într-un mod ciudat, asta nu mă deranjează defel. Sunt atâţia oameni care s-au străduit ca eu să devin ceea ce sunt azi, încât mi-e imposibil să găsesc ceva care să-mi amintească de mine, cea reală. Sunt ceva din fiecare şi nimic din mine însămi. Nu ştiu ce cred, pentru că am lăsat pe alţii să aleagă pentru mine ceea ce cred. Nu ştiu exact ce trăiesc, pentru că într-un mod ciudat, viaţa mea o trăiesc alţii pentru mine.
Şi-mi place uneori să sper că undeva, ascuns adânc în mine, e ceva la care nimeni n-a ajuns. Ceva din ceea ce am fost cândva şi nu-mi mai amintesc acum.
Şi poate fi, la urma urmei, doar o închipuire pe care nu vreau s-o pierd pentru că mi-e aşa dragă, dar ori de câte ori mă uit la fotografia alb-negru de pe birou, mă încearcă un sentiment plăcut de linişte. Şi-mi vin în minte fragmente dezordonate dintr-o viaţă pe care-mi pare că am trăit-o cândva. Dar totul durează numai câteva secunde, pentru ca apoi totul să fie exact aşa cum a fost.
Şi totuşi secundele alea...Îmi pare că aduc în mine o persoană pe care am căutat-o şi care e reală. Îmi pare că simt valurile spărgându-se de mal în spatele meu şi mirosul de apă sărată care-mi face ochii să lăcrimeze. Pentru câteva clipe am sentimentul că eu sunt copilul încruntat şi ciufulit care mă priveşte neprietenos din rama de pe birou.
Apoi totul se pierde într-o ceaţă şi mai grea decât cea dintâi. Imaginea din ramă a venit probabil odată cu rama când am cumpărat-o. Eu cine ştie cum am ajuns aici...

Bad movie, good point

Sunt puţine lucruri mai plăcute decât un film bun, o ceaşcă de ciocolată caldă albă şi o gaşcă de fete, într-o zi ploioasă de toamnă târzie. Sau cel puţin aşa gândeam înainte să se deschidă Cinema City şi Odeon în Cluj. Sau până să apară R. în peisaj. Ceea ce vreau să spun prin asta e că da, îmi plac filmele. Filmele bune în mod special. Şi nu mă întrebaţi dacă am văzut nu ştiu ce film. Pentru că răspunsul e cât se poate de evident: dacă e film bun, da, l-am văzut; dacă nu e, nu l-am văzut. Ok, recunosc, există şanse să-l fi văzut chiar dacă nu e bun.
Trece destul de rar o săptămână în care să nu merg la film. Iar dacă R. e în Cluj, atunci e aproape imposibil să se întâmple asta. Pentru că dacă e un lucru care să ne placă amândurora în aceeaşi măsură sunt filmele la cinema şi nachos la ODEON. Prin urmare, weekendul asta am văzut două filme. Dar ca niciodată, a fost o criză acută de filme bune la cinema. Aşa că am văzut două filme proaste. Unul mai prost decât celălalt. Singura satisfacţie a fost că cel ales de R. a fost şi mai prost decât cel ales de mine. De fapt a fost şi o a doua satisfacţie, când împotriva sfaturilor mele R. s-a înarmat cu două porţii de nachos, care au ajuns în cele din urmă aproape neatinse în coşul de gunoi de la ieşirea din sală.
Nu vă mai pun răbdarea la încercare: filmul ales de mine- The Rebound, cel ales de R.- Surogates. După ce a început filmul, cel de-al doiles, bineînţeles, mă întrebam dacă poate deveni mai rău decât începuse. Spre final m-am convins că, în mod inexplicabil, se poate şi mai rău. Şi cel mai mult mi-aş fi dorit să fie cineva care să-mi poată răspunde la întrebarea: la ce s-o fi gândit ăl' de-a făcut filmul ăsta când l-a trăznit întâia dată ideea asta năstruşnică a filmului? La ce s-o fi gândit Bruce Willis când a acceptat un rol în filmul ăsta?
Nu a fost nimeni atunci să-mi poată da un răspuns, aşa că a trebuit să-l găsesc de una singură. Pentru că azi numai la asta mi-a stat gândul. În cele din urmă chiar m-am luminat. Deşi încă suspin la gândul celor 84 de lei irosiţi iremediabil, trebuie să recunosc că undeva, destul de greu perceptibilă, destul de prost pusă în valoare, ideea filmului n-a fost chiar aberantă, cum crezusem iniţial. Bineînţeles că n-o să stau acum să povestesc filmul. Dar într-un fel, chiar aşa ni se întâmplă şi nouă. Să afişăm în faţa celorlalţi ceea ce de fapt ne-am dori să fim, nu neapărat ceea ce suntem. Şi nimeni să nu bănuiască ce suflete bătrâne ascundem în spatele măştilor.
Şi uite-aşa devii filosof după un film cu roboţi. So, bad movie, good point.

Gândul din al doisprezecelea ceas

Bătaia s-a oprit. Îmi ţin respiraţia şi îmi duc încet mâna la inimă. Ce-ar fi dacă bătaia care tocmai s-a oprit era chiar bătaia inimii mele? Abia îmi mai simt umărul şi braţul stâng de durere. Dar nu, nu era inima mea. Aproape că sunt dezamăgită. Nu, nu e nimic sumbru în asta. Doar că mi-am imaginat preţ de o secundă, cum ar fi lumea dacă inima mea ar fi încetat să bată. Aş fi vrut să mai stau? Aş fi vrut să mai alerg? Să mai privesc? Să mai ştiu?
Am lăsat gândurile astea. Poate e de vină ora asta târzie şi insomnia asta nebună care îmi tulbură nopţile de la o vreme încoace. Ştiu că are să mă certe mâine când o să mă privească în ochi şi-o să-mi vadă dansând în privire gândurile astea cenuşii. Ştiu că o să mă roage să închid ochii, când trist peste măsură n-o să mai poată schimba nimic. Eu am să-l ascult, pentru că ştiu că la urma urmei el n-are să plece niciodată. Şi poate mâine o să uit.

Lasă noaptea...

Îmi tot învârt privirea prin cameră, în speranţa că o să găsesc motivul pentru care sunt trează la ora asta. Aş fi vrut să fie mai simplu. Să mă pun în pat, să-mi trag pătura mea fermecată peste cap şi totul să dispară din mintea mea. Dar nu e şi asta mă face să-mi doresc să mai fiu încă o dată copil, deşi nu-mi amintesc mai nimic despre copilăria mea. Şi nu ştiu dacă e un şablon, o falsă amintire sau invenţie de-a mea, dar cred că atunci când eram copil obişnuiam să adorm instantaneu.
Douăzeci de minute m-am întors de pe o parte pe alta. Poate e de vină aşternutul în culori prea aprinse pentru liniştea mea. Sau poate filmul pe care l-am văzut aseară şi pe care nu mi-l mai pot scoate din cap. Sau alaltăseară. Între timp, am băgat de seamă că pe întuneric, oglinda mea arată lucrurile distorsionat. Poate doar mi se pare. Poate chiar aşa trebuie să fie.

Cum ziceam...prin pereţii ăştia subţiri se aude orice. În special gândurile mele trecute semnificativ de miezul nopţii.

P.S. Din nou, nu ştiu dacă doar mi-am închipuit, dar mi s-a părut că azi m-a urmărit peste tot fotografia unei tipe, pe care nu ştiu din ce motive n-o plac deloc. Mi-e teamă să mai intru pe site-uri de fotografie, pentru că mă încearcă un vag sentiment că o să am coşmaruri, dacă o mai văd încă o dată astăzi.

Aici stau eu

Se opreşte la doar câţiva paşi în faţa mea. Are o şosetă de o culoare şi una de altă culoare. Mă întreb dacă i s-a întâmplat şi lui cum mi se întâmplă mie uneori, să nu găsească două şosete la fel. Poartă două tricouri, unul peste celălalt, iar cel de deasupra e întors pe dos. Mă întreb dacă l-a luat anumit aşa, dar lui nu prea pare să-i pese de întrebările mele. Stă rezemat de tocul uşii, dar din cauza treptelor nu văd decât picioarele fetei. Are o pereche de şlapi asupra căror culoare nu mă pot decide încă. Ar putea fi roz. Aş spune mai degrabă că au fost roşii la început. Stă cu picioarele încrucişate. Ştiu că ar vrea să-l invite înăuntru, dar am auzit-o zilele trecute pe mama ei strigând la ea că numai cu golani umblă. Se aude orice mişcare prin pereţii ăştia subţiri. Mă fac că îmi caut ceva în poşetă. Nu ştiu ce-a fost în capul meu când mi-am luat poşeta asta. El îşi dă la o parte o şuviţă de păr care se încăpăţânează să-i cadă înapoi peste ochiul drept. Ea râde nervos. El pare mulţumit s-o vadă râzând, deşi ştiu că şi el ar vrea să fie invitat în casă. Mai urc două scări în speranţa că o să-i pot zări şi ei faţa. Poartă acelaşi maieu cu care era îmbrăcată ieri când ieşise trântind uşa în urma ei. Am crezut că dărâmă tot blocul. Are părul prins într-o coadă simplă, aşa cum îl poartă mai tot timpul. Şi exact atunci începe să-mi sune telefonul. Dau să-l scot repede din geantă. Sunt o neîndemânatică! Îl scap jos, dar continuă să sune. Amândoi se întorc brusc către mine. Cred că am roşit până în vârful urechilor. Dau să spun ceva, dar mă bâlbâi fără scăpare. Ei se uită unul la altul şi apoi din nou la mine. Mă aplec stânjenită să-mi ridic telefonul care tocmai a terminat de sunat. Încerc să-l pun în geantă, dar nimeresc lângă şi cu o bufnitură şi mai mare decât prima, cade din nou pe moyaicul murdar. Ei se uită iar unul la altul şi încep amândoi să râdă. Mă aplec pentru a doua oară să-l ridic şi mă întreb dacă situaţia poate deveni mai stânjenitoare de atât. Rămân ţintuită locului cu vaga senzaţie că reuşisem să întrerup cea mai bună parte a serii pentru ei doi. El îşi trece mâna prin părul blond şi mă priveşte întrebător.
"Eu..."
Mă priveşte în continuare fără să înţeleagă situaţia. Ea e cu un pas în spatele lui, cu aceeaşi privire nedumerită. Habar n-are cine sunt. Eu ştiu până şi ce muzică ascultă şi la ce oră îi bea cafeaua. Se aude tot prin pereţii ăştia subţiri.
Binevoiesc să mă mai apropii încă doi paşi, în speranţa că n-o să fiu nevoită să mai dau vreo explicaţie. El încă stă rezemat de tocul uşii. De tocul uşii mele, mai exact. Nu pare să aibă nici unul vreo idee ce intenţionez să fac.
"Vreau doar să intru în casă." Şi scutur cheile pe care le ţineam de ceva vreme în mână. În sfârşit se prinde. Îşi mişcă grăbit tenişii jerpeliţi de lângă uşa mea.
"Scuze. N-am ştiut că stai aici!"
Are o gaură în tricoul de deasupra. Mă întreb dacă ea a observat asta. Sau şosetele de culori diferite. Intru în casă şi îi aud bufnind în râs în urma mea: Vreau doar să intru în casă.
Poate până la urmă o să mă invite în casă, gândeşte el.
Poate o să-l pot convinge să nu mai poarte tricoul ăsta.

Se aude orice mişcare prin pereţii ăştia subţiri.

Care-mi mai sunt frustrările zilele astea...

Îmi amintesc perfect când R. mi-a pus întrebarea asta. Şi nu cred că am ezitat vreun moment înainte de a-i răspunde. Dacă ar fi să ai o super-putere, ce ti-ai dori cel mai mult sa poti face? Simplu: Mi-aş dori să pot vindeca oameni!
De câteva zile, e un gând care se încăpăţânează să-mi zburde prin minte. Nu că mi-aş fi schimbat opţiunea. Încă sunt convinsă că dacă ar fi să-mi pot alege o super-putere, mi-aş alege puterea de a vindeca oameni. Dar. Dar tot ma întreb cum ar fi să pot citi gândurile oamenilor. În alte cuvinte, cum ar fi să stau faţă în faţă cu o persoană şi să pot vedea exact ce gândeşte despre mine. Pentru că atunci când ziceam că mi-ar plăcea să citesc gânduri, mă refeream strict la gândurile care au legătură cu mine. La ce mi-ar folosi să ştiu gândurile celorlalţi când eu abia reuşesc să ţin pasul cu ale mele.
Nu ştiu dacă numai eu sunt aşa, dar aş da orice să ştiu ce gândeşte de fapt persoana cu care vorbesc, în momentul în care mă priveşte. Şi asta pentru că ştiu că de cele mai multe ori oamenii nu spun ceea ce gândesc de fapt, ci ceea ce cred că ar trebui spus în anumite momente. Şi mai ştiu că de multe ori am spus ce drăguţă panglică ai!, când primul lucru care mi-a venit în minte a fost oare asta a uitat să-şi schimbe pijamalele când a ieşit din casă?
Şi cu atât mai mult mi-aş fi dorit zilele trecute să pot ghici ce-i în mintea mamei lui R. când stăteam liniştită la poveşti cu ea, în camera de zi. Nu că n-ar fi fost prezentă în discuţii sau ceva de genul ăsta, doar că niciodată nu-mi pot da seama din felul în care se uită la mine dacă în momentul ăla dă din cap la ceea ce tocmai am spus despre aranjatul sălii la ultima nuntă la care am fost, sau e doar o modalitate de a-şi manifesta dezaprobarea la felul cum mi-am prins azi părul. Şi asta e de-a dreptul frustrant!

Mai lung îmi pare drumul acum la-ntors acasă:)

Am revenit în Cluj şi e cumplit de frig. La intrare în Cluj, am fost şocată să văd că pe acoperişul caselor se aşezase zăpadă în cantităţi impresionante pentru luna octombrie. De precizat că eu eram îmbrăcată doar cu bluza mea galbenă (genul de bluză perfectă pentru o seară răcoroasă de vară) dar imposibil de nepotrivită pentru ce-am avut de înfruntat pe drumul spre casă. M-am lăudat în gând pentru ideea inspirată de a-mi fi luat şi eşarfa galbenă cu gri la gât, pentru că, deşi nu foarte semnificativ, m-a ferit puţin de ploaia sau zăpada rece ca gheaţa. Am încercat să iuţesc pasul, dar geanta pe care o trăgeam după mine nu m-a prea ajutat. Între timp m-a sunat Adina să vadă pe unde sunt. E adevărat că nu mai aveam foarte mult până acasă, dar s-a grăbit să-mi iasă înainte cu geaca mea albă şi o umbrelă. Să nu mai amintesc faptul că în picioare aveam balerini, fără şosete, deci până am ajuns acasă înotam în ei. După cum bănuiţi, am ajuns în cele din urmă acasă şi am scăpat de hainele ude de pe mine. Am fost aşa impresionată de gestul Adinei, dar nu am ştiut nici cum să-i spun mulţumesc. Sper că nu e prea târziu.

În final, e bine să fiu din nou acasă.

Să le (ne) fie rușine!(?)

N-aș spune niciodată despre mine că mă pricep la fotbal. Nici măcar nu cred că îmi place sportul ăsta. Dar îmi place România și din cauza asta uneori mă uit la fotbal. Asta am făcut și sâmbătă, la fel ca alte mii de români, sperând că o să merite osteneala. Din păcate nu s-a meritat nici măcar efortul de a rămâne în casă sâmbătă seara, motiv pentru care la 2-0 m-a luat un somn grozav și suprimându-mi rușinos spiritul patriotic ce începuse a încolți în mine, m-am băgat în pat cu conștiința încărcată fiindcă nu simțisem nici un fel de remușcare. Ei bine, de ce vorbesc de fotbal, când nici măcar nu sunt vreo împătimită a fotbalului și pe lângă asta e și trecut de 1 a.m.? Pentru că deși e o oră destul de matinală, lista mea de mess e încă destul de populată. Și unul din prietenii mei buni are un status interesant Să le fie rușine! Bineînțeles că mânată de curiozitatea mea bolnavă, am vrut să știu cui trebuie să-i fie rușine, deci am dat click pe trimitere și am fost trimisă la blogul lui C. Tolontan. Editorialul nu conținea nimic interesant, fapt pentru care am citit mai mult printre rânduri. La sfârșit nu m-am putut abține să nu-mi pun o întrebare. Sau două: lor chiar le e rușine? nouă ar trebui să ne fie rușine? Pentru că la 5-0, mie și în somn mi-a fost rușine!

Bonusul(continuare postare anterioară)

3 Iulie 2007

Precizare off-topic: Îl ştiţi deja J., cel mai mic frate al meu. Fiind cu muuulţi ani mai mic decât mine, şi fiindcă eram acasă, eu mă ocupam de tot ceea ce însemna şcoală.pentru el . Nu ştiu dacă i-a plăcut asta sau nu, dar mai toţi colegii lui mă cunoşteau, iar fetele, mult mai puţine decât băieţii, tot timpul îmi săreau în braţe când mă vedeau. În special Doroteea, una dintre cele mai speciale fetiţe pe care le-am cunoscut vreodată. Încă am greutăţi în a înţelege de ce a făcut Dumnezeu lucrurile aşa, dar Doroteea a murit, aşa, brusc şi fără veste, într-un accident. Despre asta e vorba în rândurile care urmează.

A mai rămas doar o ramă goală. Ca o fereastră într-o casă întunecată şi singură. Ca o fereastră ce se deschide spre un loc mai întunecos decât primul. Aş putea băga mâna în ramă şi sunt sigură că nu m-aş mai întoarce înapoi. Aş dispărea aşa...ca un vapor într-o gaură neagră. Şi n-ar mai şti nimeni dacă am fost vreodată sau sunt doar o poveste.
A ieşit din ramă copilul pe care-l priveam în fiecare zi ca-ntr-o oglindă. A prins viaţă şi-a dispărut aşa, pe ascuns, când mi-am întors privirea să prind ultima secvenţă din moartea care tocmai se încheia lângă mine...
Unii mi-au zis că rama fusese dintotdeauna goală, pe colţul unei mese rotunde cu trei picioare. Dar eu ştiu că nu poate fi prea departe. Uneori, când reuşesc să-mi ţin respiraţia, întinsă pe spate, pe covorul murdar şi învechit de care îşi şterg încălţămintea toţi cerşetorii, aproape îi aud bătăile inimii. La început repezi , ca o ploaie torenţială poposind pe pervazul geamului meu, şi apoi din ce în ce mai rar. Până nu se mai aud deloc. Şi mai rămân întinsă preţ de câteva secunde ca să mă conving că n-a fost decât tic-tacul ceasului bătrân captiv sub genunchii mei zgâriaţi. Apoi pornesc iar să-l caut.
M-am întrebat dacă nu s-a pierdut cumva în adâncul din privirea lui înceţoşată şi împăienjenită de atâta cer. Dar chiar şi aşa, nu cred că-l pot ierta pentru fuga hoţească. Ar fi putut lăsa în urmă, măcar un colt de hârtie îngălbenită, cu urma unui sărut, în loc de cuvinte. Aş fi ştiut atunci că-şi găsise un loc mai bun, într-o altă ramă, c-o altă străină mângâindu-i privirea în fiecare dimineaţă înnorată.
A dispărut copilul din rama mea preferată. Şi-l caut de atunci prin icoanele tulburate de pe zidurile unor încăperi goale. Şi plâng sau plouă ori de câte ori văd paşi de copii rătăciţi printre rândurile sacadate de copaci nebuni.
Nu ştiu unde am ajuns acum. Poate-am intrat în întunericul din rama goală, dar dacă-l vede cineva pe copilul care poartă întotdeauna un porumbel alb pe umăr, nu mă strigaţi. Chemaţi-l înapoi acasă.
P.S. Livin' this stupid life of mine, makes me wanna catch the rain with empty hands.
-nu-l mai căutaţi. Copilul a murit anul trecut într-un accident de autobuz. Încă mai moare când mă gândesc la el/ea.

Postare+bonus

Cum de la o vreme, în mintea mea, nici un gând n-a fost la locul lui, m-am gândit că decât să plictisesc pe cineva cu posturi fără conţinut, să mă apuc să caut blogurile altor persoane, pe care am renunţat să le citesc din motive personale. Şi de la un blog la altul, am ajuns într-un final la jurnalul meu. Nu, ăla nu e postat niciunde pe internet. Stă frumos pe birou, pierdut între alte zeci de cărţi şi foi. Evident, nu m-am putut abţine să nu întorc câteva pagini şi trebuie să recunosc că o dată la câteva luni astta e activitatea mea preferată.
Îmi imaginez cum au zâmbit unii când au auzit de jurnal. Ştiu. Mulţi dintre voi aţi avut aşa ceva când aveaţi 13-14 ani şi eraţi îndrăgostiţi de colegul/colega de bancă, iar apoi mama a avut neinspirata idee să dea peste el şi să-l citească şi acesta fu finalul jurnalului. La mine n-a fost tocmai aşa.
Eu eram în clasa a zecea când am început să scriu. Aveam o profă de română la care cu greu reuşeam să ţin ochii deschişi la ore. Era bătrână şi, nu glumesc!, nu mai auzea bine! Deci vă puteţi imagina cam ce era la ora ei. Nu mi-a plăcut niciodată de ea, dar e un lucru pentru care o să mi-o amintesc mereu. Pentru că, da, datorită ei am început să scriu. În general. Inclusiv în jurnal. Ne-a spus într-una din ore că cel mai interesant fapt în a ţine un jurnal e că te ajută enorm să-ţi urmăreşti evoluţia. Nu ştiu dacă neapărat dorinţa de a-mi măsura evoluţia sau mai curând faptul că mă plictiseam cumplit în orele de română, dar am început să scriu în jurnal. Şi nu m-am mai oprit de atunci. E adevărat că au fost perioade în care am renunţat la obiceiul ăsta, dar de fiecare dată am revenit. Şi e una din activităţile la care mi-ar fi aproape imposibil să renunţ. Şi fiindcă azi am o zi bună şi e soare afară, m-am gândit că ar fi interesant să vă faceţi o idee cam cum arată jurnalul meu. So, enjoy!(următorul post)

Ghicitoare

Chiar...ştie cineva un loc în mall, unde să-mi pot scoate pantofii fără să se uite toată lumea speriată la mine? Eu ştiu! Eu ştiu! Pe holuri la Odeon într-o duminică la prânz. E aproape gol.


Şi apropo...nici una dintre noi n-a fost niciodată în vizită la psihiatru...Serios!

Do you know him?

Nu ştiu câţi dintre voi îl cunoaşteţi pe J. Probabil foarte puţini. Pentru toţi ceilalţi, J. e motivul pentru care am început, în primă instanţă, să scriu pe blog. Vara asta am petrecut ceva mai mult timp împreună şi el a fost cel mai afectat de plecarea mea. Nu-mi vine să cred cât de mare e acum. Şi când amintesc că trebuia să-l legăn pe picioare ca să adoarmă:) acum mai are puţin şi mă ajunge...

A doua fotografie e una din preferatele mele. Tati era în spital, iar eu cu J. ne furişasem în salon înafara orelor de vizită. Pentru că îi lipsea aşa de mult tati de acasă, n-am putut să nu imortalizez momentul. Oare doar mie mi se par perfecţi?:)

De pe pământ în cer

Dacă într-o zi, ploaia nu s-ar mai opri şi ar ploua, ar ploua, Doamne, cu lacrimile mele...
Ce frig s-ar face pe pământ!

Dacă în altă zi, soarele ar uita să apună şi ar rămâne agăţat acolo, pe cerul inimii mele,
Doamne, câtă lumină ar fi în lume după mine!

Şi dacă într-o zi, Doamne, nu Ţi-ai mai lua ochii de la mine şi am rămâne aşa, nemişcaţi, preţ de un veac...
Câtă ploaie şi cât soare mi-ar picura de pe pâmânt în cer...
Da, Doamne, în cerul din ochii mei închişi!

B-day girl sau maid of honour

M-am trezit târziu şi obosită. Pe lângă toate şi cu o durere cumplită de cap. Aşa se întâmplă întotdeauna când dorm prea mult. În cameră e dezordine şi n-am nici un chef să încep să strâng. Sunt haine împrăştiate peste tot şi aproape că nu-mi amintesc de ce am le-am scos din dulap aseară. (întotdeauna mi-am închipuit că aşa trebuie să fi arătat camera Otiliei din Enigma Otiliei) Aaaa, am ieşit la restaurantul ăla chinezesc. (Arăta foarte mişto, dar preţurile mi s-au părut cam mari.) Tot nu e o explicaţie foarte logică. Dar nu-mi mai bat capul cu asta. Şi pantofii sunt aruncaţi în faţa uşii. Mă întreb dacă ar putea cineva deschide uşa la cameră. Nici asta n-are nici o importanţă.
Ideea e că nu despre dezordinea din camera mea am vrut să vorbesc. Habar nu am despre ce am vrut să vorbesc. Stai, e 25 septembrie! Despre asta voiam să vorbesc! De fapt nu despre asta. Am inteţionat doar să scriu ultimul post de 22 de ani. Urăsc numărul 22 şi e oarecum plăcut să ştiu că de mâine o să pot spune că am 23 de ani. 23 e un număr bun. Cel puţin asta ar spune Adina.
Azi plec acasă la Suceava. Merg sâmbătă la nunta vărului meu. Nuntă de ziua mea, asta trebuie să fie interesant. It's pure coincidence, cousin, ar spune F.
-D., ziua ta e toamna?
Încerc să zâmbesc...Nu-mi iese chiar cum aş fi vrut:
-Toamna e ziua mea. Toamna e viaţa mea...De la un capăt la celălalt.

Viaţa merge totuşi mai departe

E o după-amiază liniştită de început de toamnă. E septembrie şi eu abia îmi amintesc cum au trecut lunile de vară, fără să am timp să bag de seamă când au început să cadă frunzele. E o lună de când tati s-a întors acasă şi mai bine de o lună de la operaţie. E o lună de când nu trece o zi fără ca cineva să vină să-l viziteze. E mai bine de o lună de când am început să realizez că sunt poate sute de oameni care au văzut în tati lucrurile pe care doar eu credeam că le văd. O lună de când mă trezesc în fiecare zi cu gândul să cobor repede în camera lui să văd cum se simte. O lună cu zile bune şi zâmbete şi zile mai puţin bune, când mi-am simţit inima paralizată de teamă.
Acum e început toamna şi, spre nenorocul meu, J. a început din nou şcoala, ceea ce înseamnă că mai toată ziua sunt singură cu tati acasă. E septembrie şi la interfaţa mea de la blogspot îmi apare un birthday cake de fiecare dată când accesez pagina. Mă întreb dacă e pentru mine sau pentru ei. Nici nu cred că mai are vreo importanţă. Important e că e luna septembrie şi viaţa merge mai departe.

He makes all things new.

Pesemne că...

Din colţul din care privesc eu lumea, e de la un timp vreme ploioasă. Nu mai disting oamenii de umbrelele lor cenuşii, iar uneori îmi pare că-s doar umbrelele rătăcind aiurea prin ploaie. Mă întreb cum ar fi dacă lucrurile astea nu s-ar petrece doar în imaginaţia mea. Dacă din oamenii pe care îi văd traversând strada îngustă din faţa blocului unde locuiesc, ar rămâne doar umbrelele lor cenuşii.
Pesemne că vremea asta de afară mă face aşa sumbră. Sau pesemne că de aici de unde privesc eu lumea, încă nu am dat la o parte perdelele de noapte. Pesemne că nici nu plouă. Pesemne că umbrelele din ploaie prind viaţă doar în mintea mea.
Pesemne că din colţul în care privesc eu lumea, nimic nu e ceea ce pare a fi.

Închipuiri de lună plină

E-n mine destulă tăcere cât să acopăr luna plină de afară. Nu te mai caut ca să-ţi cer să pui capăt nebuniei ce-şi face în fiecare dimineaţă cuib în gândurile mele. M-am obişnuit să nu mai pun întrebări, ori de câte ori îmi scrântesc glezna. Astă seară nici nu încape vorba de aşa ceva. Mă întrebam doar dacă Tu-ţi aminteşti ce lucru ţi-am cerut ultima oară. Nici eu nu-mi amintesc. Şi azi când aş fi vrut să Te am pe aproape, am încercat să-mi aduc aminte ce-am făcut să Te-alung din nou. Şi nu e drept, dar abia mai ştiu azi ce înseamnă dreptatea. Acum vreau mai mult decât să arunc cu sentimente închipuite de mine. Vreau ceva mai mult decât să inventez o poveste şi-apoi s-o ascult numai eu. Vreau mai mult decât să ascult o muzică pe care mă prefac de-atâta vreme că o înţeleg. Nici nu ştiu dacă vreau să-ţi cer ceva în seara asta. Dar mi-e cerul prea întunecat şi pustiu deasupra inimii şi stă luna gata să cadă peste toamna sub care mă ascund. Locul Tău e încă gol pe fotoliu de unde m-ai privit ultima dată. Dar chiar dacă nu te pot atinge, simt miros de primăvară în camera cu petunii la geam. Nu Te văd, dar mă împiedic de prezenţa Ta la tot pasul. Eşti peste tot şi abia dacă mai ştiu ce voiam să-ţi spun.
Aşa că nu-mi vorbi, dar lasă-mă, în noaptea asta, să împrăştii stelele pe cer în locul Tău şi-apoi fă-mă să uit că am îndraznit vreodată să-ţi cer aşa un lucru.

Ce a fost şi ce-mi rămâi

lui R., al doilea motiv

Partea de pat pe care dorm eu, e locul unde ajunge soarele prima dată dimineaţa. Şi-mi place uneori să-mi închipui că sunt primul om din partea asta de lume care vede răsăritul. Oricum nu poate nimeni să-mi demonstreze că nu e aşa. Îmi place tăcerea care se reazămă cald pe bătăile inimii mele. E fără doar şi poate aşa cum mi-ai promis că are să fie: tu ascuns în zâmbetul meu, iar toate zâmbetele noastre sculptate în inima Lui. Nici nu-i greu de crezut. Pentru că într-un mod inexplicabil, când eu mă pierd, tu eşti întotdeauna cel care găseşte drumul spre mine. Tu mă ai pe mine şi faci din asta o poveste de dragoste. Eu ne am pe amândoi şi e copleşitor.
Când se lasă seara e ceva mai înnorat. Dacă nu mi-ar plăcea aşa mult dimineaţa, m-aş pune să dorm pe cealaltă parte de pat. Mă sufocă sutele de kilometri dintre noi, dar vocea ta, înainte să adorm, e aer cât să mai respir o veşnicie. Într-un fel e liniştitor şi-aici. Când închid ochii, tu te ascunzi încă în zâmbetul meu. Tu eşti şi întrebarea, eşti şi răspunsul. Nu mă laşi nicicum să uit. Eşti inima mea. Şi după împărţirea la doi, inima mea e perfectă.

Eu şi lipsa nejustificată

Pentru că tot m-am hotărât să revin la unul din vechile mele obiceiuri, scrisul pe blog, şi într-o oarecare măsură timpul îmi permite, m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi justific absenţa îndelungată. În mare, e vorba de două motive mai importante. Primul are legătură cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea, iar al doilea are legătura tot cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea.
Well, în ultimele două luni lumea mea liniştită s-a zguduit puternic de câteva ori şi mă întrebam uneori dacă are să mai fie vreodată la fel cum a fost. Celor care au mai citit din posturile anterioare, nu cred că le e foarte greu să ghicească despre cine vorbesc ca fiind unul din cei mai dragi oameni mie. Oricum, pentru cei care nu ştiu, e vorba de tati. Şi în ultima vreme, lumea mea şi a familiei mele s-a învârtit în jurul lui. Nici acum nu e foarte diferit. În urmă cu aproape o lună, tati a fost supus unei intervenţii chirurgicale pe cord deschis, operaţie care a durat aproape nouă ore. Au fost nouă ore de coşmar, dar am ştiut tot timpul că Dumnezeu a fost prezent acolo. Totul s-a întâmplat brusc şi neaşteptat, fără ca el să fi avut vreodată vreun fel de antecedente. Abia am avut timp să ne mirăm că a şi fost internat de urgenţă la Tg. Mureş. Şi în felul ăsta, ultimele două luni din viaţa mea se pot traduce uşor în drumuri interminabile şi ore de condus între Cluj, Tg. Mureş şi Suceava.
Aş vrea să pot spune că oricum ce-a fost mai greu a trecut, dar tati e încă ţintuit la pat şi perioada de recuperare e aproape mai chinuitoare decât cea precedentă, dar ştiu că nimic nu e imposibil pentru Cel care a făcut toate lucrurile. Tot ce-mi doresc mai mult acum e să-l văd zâmbind aşa cum o făcea înainte; fără ca în spatele zâmbetului lui să-i pot citi durerea, chinul nopţilor nedormite, povara disperării, când crezi că nu mai poţi face un pas mai departe.
Al doilea motiv despre care spuneam e unul mai senin, dar despre asta o să povestesc probabil next time:)

Eu şi cele ce-au să vină

Aproape niciodată nu mi-e teamă de lucrurile care-au să vină. Ştiu că oricât m-aş îngrijora, nu pot schimba nimic. Mi-e frică uneori de lucrurile care-au trecut. Şi în ultima vreme în viaţa mea s-au întâmplat prea multe lucruri de care să-mi fie teamă. Acum sunt acasă. Aici, în camera în care, în urmă cu un an n-aveam nici un motiv de îngrijorare. Azi totul e diferit. Şi port pe umeri povara unor săptămâni şi luni care încă mă fac să tresar, ori de câte ori îmi amintesc de ele.
Dar e târziu şi J. aproape a adormit. Am vrut doar să spun că de lucrurile care-au să vină nu mi-e teamă. La urma urmei, n-am nici o siguranţă că ziua de mâine o să mă găsească tot aici.

Tot mai complicat:)

E greu să mă hotărăsc. Ca niciodată, sunt cu inima suspendată undeva între Cluj şi Suceava. Şi nu prea mai ştiu unde e acasă pentru mine. Până acum balanţa pare să atârne greu spre Suceava, deşi mi-e drag Clujul. Dar cum aş putea să nu iubesc Suceava când ei, cei care îmi umplu viaţa de zâmbete sunt acolo? E aşa incredibil de simplu să-i iubesc pe ei...

în ordinea apariţiei: Jonathan, Davide şi Emi:)

Here I come, home

E mult prea dimineaţă ca să fiu deja în faţa laptopului. Mai e şi înnorat afară, motiv pentru care aş fi vrut să mai pot dormi puţin. Din păcate când Adina pleacă la serviciu, e aproape imposibil să mai poţi dormi. Oricum trebuia să mă trezesc mai devreme azi, pentru că am o mulţime de lucruri pe care trebuie să le rezolv până plec. Unde plec? Acasă! Şi ar trebui să fiu chiar fericită, dar gândul drumului de şapte ore cu trenul îmi răpeşte toată bucuria. Nu ştiu cât stau acasă, nu ştiu dacă o să mai pun ceva pe blog, da ştiu că o să-l văd pe Jonathan. And it feels kinda' nice:)

Paint a smile on her face

Nu ştiu cum o să fie mâine. Nu ştiu cum o să fie peste un an. Dar ştiu că dragostea Lui a pictat zâmbetul în inima mea pentru totdeauna.

Albastru cenuşiu

Timp rătăcind printre gânduri închise. Aştept cu respiraţia întretăiată să se facă dimineaţa, dar în loc de lumină, tot mai mult întuneric se-adună. Mi-am spus că azi n-o să port culori din curcubeu şi nici panglica cu fluturi. Calendarul de pe peretele scrijelit îmi arată de la o vreme încoace numai a şaptea zi din săptămână. Am unghiile roase până la sânge de când am încercat să-mi sap în zid numele în formă de fereastră. Când mă uit la gratiile din cealaltă parte a lumii mele, tot timpul îmi vine să strig după ajutor. Nu înţeleg cum au crescut iar umbrele astea pe ziduri, când ultima dată când am plâns toate-au fugit. Tăcerea cu care jurasem să trăiesc până la sfârşit, n-a mai suportat greutatea gândurilor mele şi m-a părăsit şi ea, tocmai când sperasem c-o să-mi sărbătoresc prima zi de libertate.
Dincolo e îmbulzeală ca înainte de război. Peste colivia cu păsări mai mult moarte decât prizoniere, stau ceruri sinistre gata să cadă. Îmi rotesc privirile goale peste câmpurile uscate, căutând un vers de care să mă agăţ. Acolo e timpul mai leneş; acolo aş vrea să mă pierd, să trăiesc. Deocamdată îmi picură în gânduri albastru cenuşiu. Nu ştiu dacă Dumnezeu a inventat culoarea asta când a stors de culoare cerul în ochii mei, dar nu am nici o îndoială că nimeni altcineva n-a gustat-o.
Lângă patul de scânduri în care stau întinsă de o vreme încoace, văd moartea reflectându-se în cioburile din oglinda pe care am spart-o aseară. Dacă le-aş fi numărat, aş fi ştiut se pare câţi ani au trecut de când m-au închis aici. Am vrut să ascund cioburile, dar el mi-a spus c-aş putea construi din ele trepte. Apoi să evadez. Am încercat, şi ăsta-i motivul pentru care mi-s picioarele însângerate acum. Când l-am căutat să-l întreb ce am greşit de sunt încă aici, nu mai ştiu dacă l-am mai găsit. Ştiu că l-am auzit vorbind de undeva de aproape. Mi-a spus râzând c-am reuşit, fiindcă la capătul fiecărei scări e doar o altă închisoare.

Nedumerire

M-am trezit dimineață într-un pat care nu era al meu, într-o cameră care nu era a mea, într-o casă despre care nu știu mare lucru și cu niște gânduri destul de sumbre. Mi-am tras pătura peste cap, încercând să mă ascund de lumina puternică ce pătrundea prin geamul fără perdele. M-am gândit că dacă reușesc să mai adorm încă o dată, a doua oară când mă trezesc, o să mă trezesc în casa mea, în camera mea, în patul meu cu așternuturi colorate. Din păcate nu s-a întâmplat așa, iar eu acum scriu de la un laptop care nu e al meu, așezată pe o canapea care nu e a mea, în aceeași casă despre care nu știu nimic. Singură.

Friends Experience

Ei bine, trebuie să recunosc că mă plictiseam cumplit. Vremea nu m-a ajutat nici ea prea mult azi, aşa că dimineaţă mi-a fost îngrozitor de greu să mă trezesc să merg la alergat. I-am zis Adinei că aş da orice să nu merg. Ea m-a privit ciudat şi mi-a răspuns sec: Ok. Atunci de ce mergi? Şi sincer nici eu nu prea ştiam de ce mă duc. Trecând peste partea asta, revin la prima parte, partea în care ziceam că azi m-am plictisit cumplit. Şi din întâmplare am dat pe laptop de seria 2 din Friends. Nu ştiu câţi dintre voi aţi urmărit serialul, dar eu îl găsesc unul dintre cele mai reuşite seriale ever. E aproape imposibil să nu ştiţi despre ce vorbesc. Sunt sigură că măcar o dată aţi dat întâmplător pe postul care difuza la noi Friends (chiar nu-mi amintesc exact care era ăla). Aşa am văzut şi eu primul episod şi recunosc că nu l-am găsit foarte interesant.
Apoi, acum vreo doi ani în urmă, când Raul era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, mi-a zis că nici nu ştiu ce pierd dacă nu văd toate zece seriile din Friends. Nu mi-a surâs prea mult ideea, mai cu seama că mai văzusem câteva secvenţe şi nu l-am găsit tocmai pe gustul meu. Raul a insistat totuşi să încep cu primul episod şi dacă tot mi-a făcut şi dvd-uri, am zis...de ce nu? Şi într-o seară, le-am luat pe fete şi am încercat. Nu mai spun că a doua zi dimineaţă noi eram încă în faţa calculatorului abia ţinându-ne ochii deschişi. Şi evident am terminat de văzut toate 10 seriile. Nu numai o dată.
Şi de atunci, ori de câte ori am o stare aşa mai aiurea, nu trebuie decât să mă uit la un episod din Friends şi îmi revin pe loc. Deci puteţi să-mi mulţumiţi pentru sfat, pentru că Friends e probabil cea mai bună comedie ever. Şi nu mă refer neaparat la acţiunea comediei, pentru că practic nu prea există acţiune. Dar e o comedie de replici pur şi simplu formidabilă, iar scenaristul trebuie să fie un tip cel puţin inteligent.
În concluzie, dacă aveţi într-o zi chef de umor inteligent, atunci să fie cu Friends!

De ce unii oameni n-ar trebui să se căsătorească

Când îmi povesteşte despre prietenul lui, R. îmi spune întotdeauna că e exemplul desăvârşit al categoriei de barbaţi care n-ar trebui să se însoare niciodată. Din nefericire, Cătă s-a însurat şi s-a însurat mult prea devreme ca să aibă timp să-şi conştientizeze apartenenţa la categoria de care vorbeam mai sus. Cel puţin asta e părerea lui R. Nu l-am contrazis niciodată, dar nu pot să spun că am fost întotdeauna convinsă că sunt oameni care nu ar trebui să se căsătorească. Şi apropo, dacă există un om pe care mi-aş dori să-l văd însurat, fericit şi cu copii, ăla ar fi George Clooney, aparent cel mai neînsurabil burlac de la Hollywood.
Unde vreau să ajung cu postul ăsta? Simplu. Azi am ajuns la convingerea că într-adevăr există persoane care n-ar trebui să se căsătorească. Cel puţin nu până la 30 de ani. Povestea e simplă. F. e unul dintre cei mai funny, good-looking, şarmanţi tipi pe care i-am întâlnit. Are 24 de ani, planuri de căsătorie pentru la anul, un apartament plătit jumătate de el şi jumătate de logodnica lui şi o iubită care habar nu are cu cine urmează să se căsătorească. Ca să nu mai spun că şi-a petrecut mai bine de un an încercând să o recucerească pe tipa asta, care nu ştiu din ce motiv l-a părăsit în prima istanţă. Pare-se că efortul s-a meritat, dată fiind situaţia prezentă, despre care vorbeam mai sus.
Eu totuşi susţin că F. nu e genul de om care ar trebui să se căsătorească încă şi după cum am remarcat azi, el împărtăşeşte aceeaşi părere cu mine. Cum noi am fost întotdeauna foarte apropiaţi, spre disperarea iubitei lui, uneori îmi mai spune lucruri pe care nu le-ar admite în faţa nimănui. Azi m-a sunat să vină până la mine, dar din motive etice i-am respins auto-invitaţia. După o conversaţie tipică nouă, adică cu 15 glume pe metrul pătrat, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că se întreabă uneori de ce s-a grăbit cu însuratul. Eu ştiam răspunsul, dar am preferat să îl păstrez pentru mine, pentru că bănuiesc că nu i-ar fi plăcut neapărat să mă audă spunându-i că era disperat după tipă şi a vrut să se asigure că nu-i scapă printre degete şi a doua oară.
Apoi chiar mi-a părut rău pentru el. E prins într-o situaţie pe care a creat-o singur, iar acum trebuie să continue pe drumul ăsta. Şi mai apoi mi-a părut şi mai rău pentru ea, pentru că habar nu are cam ce-i trece lui prin minte când ea îi vorbeşte despre rochia de mireasă sau despre culoarea şerveţelelor şi a lumânărilor.
Iar eu, fără să vreau, a trebuit să ader la teoria lui R. care susţine că unii oameni pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru căsătorie. Cel puţin nu până la 40 de ani. Ştiu, am ridicat ştafeta cu încă 10 ani.
Deci, de ce unii oamenii n-ar trebui să se căsătorească? Astăzi din cauza lui F.

Heal the wound, but leave the scar...

M-am întrebat de multe ori de ce nu e posibil să uit pur şi simplu întâmplările sau momentele când m-am simţit rănită. Să pot apăsa un buton, şi toate amintirile dureroase să dispară ca prin farmec, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Să nu mai pot asocia răni cu persoane, iar în felul ăsta să nu pot niciodată să-mi doresc să nu mai văd niciodată chipul respectiv.
Ştiu că unii ar spune poate că ar trebui să mă familiarizez cu conceptul de iertare înainte de a continua să scriu, dar uneori mi se pare că nu funcţionează. Şi mă simt vinovată pe toate nivelele când mă trezesc de multe ori gândindu-mă că iertarea e mai degrabă un proces abstract şi nerealizabil în final în accepţiunea pe care creştinismul o promovează.
Nu înţeleg de-aşa multe ori de ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa cum sunt şi uneori obosesc încercând să găsesc răspunsuri la întrebări. Dar uneori El are şi răspunsuri pentru mine. Aşa cum s-a întâmplat în dimineaţa asta când am ascultat în timp ce alergam o melodie care nu ştiu cum a ajuns pel iPod-ul meu. Şi toată ziua mi-au răsunat în minte versurile respective. Şi am simţit nevoia să spun şi altora despre asta. Poate avem impresia că Dumnezeu nu mai vindecă rănile, pentru că de atâtea ori, numai amintirea unor anumite momente ne face să resimţim anumite trăiri dureroase. Adevarul e ca nu timpul vindecă rănile, ci Dumnezeu o face. Şi El nu s-a schimbat, chiar dacă uneori nouă ni se pare că rănile noastre nu se mai închid. Şi dacă şi tu ţi-ai dorit uneori, la fel ca şi mine, să poţi uita întâmplări care te-au făcut să suferi, să te trezeşti într-o dimineaţă şi să nu-mi mai aminteşti nimic, dă-mi voie să-ţi spun că Dumnezeu a avut un alt plan când a făcut lucrurile aşa cum le-a făcut. Şi dacă ţi se pare că El încă nu a vindecat rănile, doar pentru că amintirea lor încă doare, s-ar putea să greşeşti. Dumnezeu vindecă rănile, dar lasă cicatricile, pentru ca noi niciodată să nu uităm îndurarea Lui.

Heal the wound but leave the scar
A reminder of how merciful You are
I am broken, torn apart
Take the pieces of this heart
And heal the wound but leave the scar

2xHappy Birthday

În familie la noi, ziua de azi era de obicei o zi specială. Nu mai ştiu cum e acum, dar pe vremea când eram eu la şcoală, 15 iunie era întotdeauna înconjurată cu marker-ul în toate calendarele din casă. Nu ştiu cum era pentru părinţii mei, ţinând cont că aveau de cumpărat câte şase buchete de flori pentru festivitatea de încheiere a anului, dar pentru noi, trebuie să spun, era o adevărată sărbătoare. Îmi amintesc că doamna U., vecina de la 3, soţia celui mai amabil avocat pe care l-am întâlnit în viaţa mea(deşi era şeful baroului de avocaţi din oraş), se gândea întotdeauna la efortul pe care părinţii mei trebuiau să-l facă în aşa o zi. Şi cum era învăţătoare, totdeauna venea şi lăsa în faţa uşii un braţ imens de buchete de flori; bătea la uşă, apoi dispărea înainte ca cineva să-i deschidă. Nu cred că m-am gândit la gestul ei în felul ăsta până acum, fiindcă întotdeauna îmi imaginam că pur şi simplu e plictisită de câte flori primeşte şi încearcă să scape cumva de ele.
Ei bine, când spuneam că 15 iunie era zi de sărbătoare la noi, nu mă gândeam doar la faptul că era ziua în care intram oficial în vacanţă. Mai mult decât la asta, mă gândeam de fapt că era ziua în care totul se dubla. Şi asta începând de prin '82, când eu nici măcar nu existam în plan. Atunci s-au născut gemenii, Adi şi Augu, şi i-au lipsit în felul ăsta pe părinţii mei de şansa de a afla vreodată cum e să ai numai doi copii. Ok, exagerez. Au ştiut cum e să ai doi copii şi altul pe drum, timp de jumătate de oră, cât a durat ca Augu să apară.
Deci de atunci 15 iunie înseamnă dublu pentru toate. Înseamnă în primul rând doi copii; înseamnă două cărucioare(sau unul dublu), înseamnă două perechi de haine tot timpul, două perechi de pantofi, două abecedare, două examene de BAC în aceeaşi zi; înseamnă doi fraţi extraordinari, în loc de unul.
Şi nu, nu înseamnă în mod neapărat aceeaşi ochi, acelaşi zâmbet, aceeaşi faţă. Adi şi Augu, de fapt nu seamănă deloc. În plus, sunt atât de diferiţi, încât uneori greu îţi poţi imagina că sunt fraţi. Nu arată la fel, nu vorbesc la fel, nu merg la fel, nu au aceleaşi gusturi. Unul e calm şi liniştit, celălalt e agitat şi irascibil. Unul manifestă o înclinaţie evidentă spre artă, în special pictură, celălalt e captat de tot ce înseamnă electrică, fire şi muzică. Ceea ce au însă în comun e dragostea ce şi-o poartă unul altuia. E între ei o conexiune cum foarte mulţi n-ar putea să-şi explice.
Adi şi Augu sunt mari acum, aşa mari încât uneori nu-mi vine să cred că e vorba de ei atunci când îi povestesc lui Jonathan, mezinul familiei, ce trăznăi mai făceam când eram toţi mici. Fiecare are acum familia lui, Adi chiar şi copiii lui şi ziua de 15 iunie nu mai înseamnă nici pe departe pentru mine ce însemna acum 15 ani. Acum sunt aşa departe de mine, şi aşa departe unul de altul. Mă întreb cum trece pentru ei 15 iunie, când se gândesc că la mii de kilometri distanţă şi celălalt îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Mă întreb din cei 27 de ani câţi împlinesc, câte zile de naştere le-au petrecut departe unul de altul.
Şi aş vrea să fie iar 10 ani în urmă, ca în poza la care mă uit acum, să fim toţi în apartamentul cu trei camere în care am crescut, să fie două torturi, două cadouri, două dorinţe, două zâmbete largi...În schimb o să fie numai două mesaje de la mulţi ani. Unul trimis la 300 de km distantă; altul la 3000.

Căutări 2

Nu ştiu care e logica tuturor lucrurilor care se întâmplă în viaţă. Nu ştiu nici măcar dacă există o logică. Ştiu doar că uneori adorm chinuindu-mă să găsesc un singur motiv pentru care Dumnezeu ar putea gândi că merit şi ziua de mâine. De cele mai multe ori nu ajung la nici un rezultat. Şi trec poate săptămâni întregi în care nimic nu pare să fie acolo unde ar trebui să fie. Nu-mi găsesc rostul în nimic din ceea ce fac, nu mă împlineşte nimic din ce mă împlinea înainte, nu mai ştiu cine sunt sau cine vreau să fiu. Şi de fiecare dată, vine o dimineaţă în care mă trezesc gândindu-mă la El. Nu-mi aduc aminte când şi unde ne-am văzut ultima oară, nu mai ştiu ce culoare au ochii Lui sau cum arată când zâmbeşte, dar îmi amintesc perfect cum se simte să-L am în preajmă. E luminos şi cald, e pace ca o mare liniştită într-un apus limpede de soare, e cer senin ca după zile lungi de furtună crâncenă. E tot ce am nevoie ca să pot s-o iau încă o dată de la capăt. Dar a trecut atâta vreme de când nu L-am mai căutat, de când I-am spus să mă aştepte pentru că sunt atâtea lucruri în viaţa mea care nu suportă amânare, de când am fost prea ocupată să apreciez lucrurile mărunte pe care le făcea pentru mine în fiecare dimineaţă, încercând să-mi amintească cât de dragă îi sunt, încât mi-e cumplit de greu să cred că mai am vreo şansă să-L găsesc. Şi în momente ca astea mi-aş dori să iau totul înapoi; să închid ochii şi să derulez timpul până la ziua în care I-am spus ultima dată că-L iubesc. Şi de-acolo să schimb toată povestea. Să nu treacă zi fără să-L caut, fără să-I spun cât de recunoscătoare Îi sunt pentru tot ce-a făcut şi face pentru mine. Să ştie că în final, la sfârşitul unei zile, singurul lucru care contează e ca El să fie acolo, lângă mine. Să ştie că fără El, nici un drum nu are capăt.
Dar deschid ochii şi sunt tot aici unde eram şi ieri, şi alaltăieri, şi de multă vreme încoace. Şi El tot nu apare de nicăieri...

Oraşul cu drumuri care duc niciunde

E linişte. Nu e încă noapte, dar e o oră când nimeni nu mai iese din casă în faţa blocurilor triste şi cenuşii. Din camera mea cu pereţi galbeni încărcaţi cu o muzică aşa cunoscută mie, mai aud din timp în timp glasul unui copil care îşi caută disperat prin tufişuri căţelul, de care uitase în vreme ce admira bicicleta nouă a camaradului de joacă. În rest, oamenii din oraş se pregătesc să se pună în paturile lor reci şi neprimitoare, dar singurele care-i aşteaptă mereu cu braţele deschise. Nimeni nu încearcă să-şi amintească lucrurile care s-au întâmplat în ziua care stă gata să intre obosită în şirul nesfârşit al zilelor de ieri. Pentru că în oraşul în care trăim noi nimic nu se întâmplă. Trecem unii pe lângă ceilalţi în fiecare dimineaţă, dar nimeni nu-şi aminteşte de nimeni niciodată. Uneori ne deschidem unii altora uşile, ne dăm bineţe şi chiar schimbăm zâmbete false. Dar nimeni nu-şi aminteşte nimic a doua zi.
Abia dacă ştim pentru ce trăim şi uneori ne consolăm cu ideea că oricum nu ar folosi la nimic să ştim. Căutăm lucruri imposibil de găsit şi ajungem să realizăm asta doar când suntem prea bătrâni pentru a mai căuta ceva. Nu visăm, nu sperăm, nu punem întrebări. Pentru noi viaţa e oraşul cu chip de închisoare unde deschidem ochii în fiecare dimineaţă, fără să ştim de ce. Pentru mine viaţa e doar un oraş cu drumuri care nu duc nicăieri.

Dumnezeul răspunsurilor

De nenumărate ori m-am întrebat de ce Dumnezeu nu răspunde întrebărilor sau cererilor noastre imediat. De parcă rugăciunile noastre ajung tot timpul cu întârziere la El. De parcă înainte să le audă El, trec prin faţa staff-ului, iar ei hotărăsc dacă merită sau nu să ajungă înaintea Lui. Personal mi s-a întâmplat de prea multe ori să-mi doresc cu disperare un răspuns şi el pur şi simplu să refuze să vină. Ăsta e motivul pentru care multă vreme L-am văzut pe Dumnezeu, un Dumnezeu al răspunsurilor întârziate.
În dimineaţa asta însă, m-am găsit nevoită să-mi plec capul şi să recunosc că uneori sunt doar un copil; că Îl cunosc de atâta timp şi de fapt nu ştiu nimic despre El; că oricât s-a străduit să mă înveţe, încă nu am habar la ce foloseşte răbdarea. Şi azi mi-a răspuns. Chiar dacă, spre ruşinea mea, n-a fost El primul căruia I-am cerut părerea. Mi-a răspuns atât de promt şi de limpede, încât prima reacţie a fost să-mi spun că e doar imaginaţia mea. N-a fost răspunsul pe care l-aş fi vrut eu, dar undeva în mintea mea, am ştiut de la început răspunsul. Doar că mi-aş fi dorit ca de data asta Dumnezeu să nu fie aşa tranşant.
Uneori Dumnezeu ne lasă să aşteptăm răspunsurile. Pentru unele răspunsuri va trebui poate să aşteptăm o veşnicie. Uneori răspunsurile pe care le primim nu sunt cele pe care ne-am fi dorit să le auzim. Dar indiferent de viteza Lui de reacţie, El are un răspuns pentru toate. El e răspunsul la toate.

Căutări

Se întâmplă uneori să nu ştiu unde să-L găsesc. Îmi pare că L-am lăsat undeva la o răscruce de drumuri şi nu ştiu să mă întorc înapoi. Pe de altă parte, nu am nici o siguranţă că întorcându-mă înapoi, El o să fie tot acolo. Nu ştiu unde încep temerile şi unde se termină. Nu ştiu cum brusc, o lume întreagă încetează să mai aibă sens pentru mine. Nu ştiu cum la sfârşitul zilei o să mai cred că toate lucrurile vor fi bine. Nu vreau să cred că totul o să fie cumva bine, pentru că acum nimic nu e bine. Şi n-am pe cine să dau vina pentru asta. Nu vreau să-mi spună nimeni cum o s-o scot la capăt până la urmă. Vreau pe cineva care să o ducă împreună cu mine, chiar dacă nici unul din noi n-ar şti dacă o să fie sau nu bine la sfâşit. Vreau să cred că El încă se lasă găsit, chiar şi atunci când nu i-am dat nici un motiv s-o facă. Dar mai mult ca orice, vreau să-i dau un motiv pentru care să vrea să se lase găsit.

Joi

E joi. Asta înseamnă că mâine e vineri. Asta înseamnă că mâine plec la Bucureşti. Asta înseamnă că o să conduc pe autostradă. Asta înseamnă că o să mă întâlnesc cu Diana, care stă chiar la ieşire de pe autostradă. Asta înseamnă că apoi o să mergem două zile la mare. Asta înseamnă că am scăpat de şeful meu trei zile. Asta înseamnă că deocamdată încă sunt în preajma şefului. Asta înseamnă că sunt încă la lucru. Asta înseamnă că e abia joi. Damn it!

Zile

Uneori e simplu. Atât de simplu încât nu găsesc nici un motiv pentru care să nu-mi doresc să merg mai departe. Nu e în ochii mei nici urmă de nori şi de umbre şi fiecare pas mă poartă chiar înspre locul unde vreau să ajung. Atunci nu-mi amintesc de ce în unele dimineţi mi-am dorit să nu trebuiască să mă mai ridic din pat; nu-mi amintesc de ce îmi vine uneori să închid ochii şi s-o fac pentru totdeauna. În zilele în care totul e simplu, n-am întrebări de pus, nici oameni de mulţumit. Sunt doar eu, în cea mai liniştitoare formă a mea. Nu strig, nu caut, nu vreau, nu-mi pasă.
Apoi sunt celelalte zile. Cum e azi. Zile în care totul e complicat. Când dimineaţa mă trezesc pentru că trebuie, nu pentru că mi-aş dori asta; când ies din casă pentru că e joi şi e încă zi de lucru, nu pentru că sper că se poate întâmpla ceva bun azi. Zile când mi-aş dori să nu se oprească niciodată ploaia, şi, Doamne, cum iubesc să mă uit pe geam cum plouă! Şi n-am nevoie de umbrelă, pentru că ştiu că-n zile ca astea, tristeţea mi-e scut împotriva ploii, chiar dacă nu-mi fereşte hainele să mi se ude. Nu vreau să văd pe nimeni, să ascult pe nimeni. Vreau să nu-mi vorbească nimeni. Când merg pe stradă, nimeni să nu mă vadă, ca şi cum m-ar ascunde o manta invizibilă. Să nu văd cer senin, să nu spun nimănui că-l iubesc. Să nu fiu pur şi simplu.
Şi dacă vreau să plâng, să fie numai treaba mea!

Nelinişte I

Trăiesc în mine două lumi diferite. Nu e între ele nici o bariera şi ăsta e motivul pentru care de multe ori mi-e greu să o deosebesc pe una de cealaltă. Mă trezesc uneori cu soarele orbitor deasupra mea şi nu-mi dau seama în care dintre lumi sunt. Aş fi vrut azi să pot să fac una din lumi să dispară. Să nu mai ştiu de unde am venit şi care sunt lucrurile care m-au adus aici. Să dispară lumea care trăieşte în mine între weekenduri paralele şi toate gândurile nebune care îmi înceţoşează privirile în dimineţile de luni.
Nu mai ştiu unde să mă ascund de furtuna asta care stă gata să cadă peste mine. De-aş putea numai să uit de toate....

Şi totuşi...

Poate ar fi o idee mai bună să încetez să mă mai gândesc la asta. Poate în final, cu cât ma gândesc mai puţin la lucrurile ciudate care se întamplă, cu atât se vor întâmpla mai puţin. Poate îmi fac doar iluzii.
Mi-e tot mai greu să găsesc vreun sens în întâmplările care-mi lovesc ca meteoriţii lumea mea liniştită. Am dat o vreme vina pe simţul umorului ce-L încearcă uneori pe Dumnezeu. Azi mi-e teamă că nu mai pot găsi justificare în asta, pentru că L-aş acuza în mod indirect de un simţ al umorului de-a dreptul macabru.
A fost una din cele mai nereuşite zile din ultimele săptămâni. Nimic n-a părut să vrea să meargă aşa cum ar fi fost normal să se întâmple. E sfarşitul zilei acum şi mă întreb dacă e vreun lucru de azi de care să-mi amintesc cu bucurie. Încă nu am găsit unul, dar dacă îmi amintesc pe parcurs, o să am grijă să apară şi aici. În schimb aş putea începe să povestesc toate lucrurile neplăcute care mi-au întunecat ziua. Mă tem că n-ar avea nimeni răbdare să citească până la capăt însă.
În topul clasamentului e fără îndoială, scena în care m-am găsit oarecum obligată să fac servicii iubitei fostului meu prieten. Şi când spun fost prieten mă refer la personajul acela care apare în viaţa ta, întoarce totul pe dos şi apoi îşi scutură liniştit praful de pe haine şi îşi vede în continuare impasibil de drum; ca şi cum n-ar fi trecut niciodată pe-acolo. Eh, o să fii bine. Sunt sigur că într-o zi o să găseşti persoana potrivită. Eu sigur nu sunt ăla. Şi chiar nu era.
Nu-i vorba neapărat de resentimente, daca cineva ar crede asta. E vorba doar că aparţine unei lumi în care nu ţi-ai dori să te mai întorci nici măcar în vizită. Şi când vine momentul să-i faci favoruri actualei iubite, uneori stai pe gânduri înainte de a accepta. La mine a fost nevoie de multe gânduri, dar circumstanţele m-au forţat oarecum să nu pot refuza.
Şi acum întrebarea asta nu-mi dă nicicum pace: de ce ar face Dumnezeu genul ăsta de glume sinistre?

Trei motive pentru care s-a meritat

Până acasă fac şase ore jumătate cu trenul. Asta în cazul fericit în care trenul nu are întârziere. Drept pentru care e aproape lipsit de sens să merg acasă pentru un weekend. Uneori se întâmplă totuşi să mă văd nevoită să fac asta, chiar dacă mersul cu trenul acasă a devenit pentru mine o adevărată tortură.
Ei bine, de aşa distracţie am avut parte şi weekend-ul ăsta, când în "interes de serviciu" a trebuit să merg până în oraşul unde am crescut. După o noapte chinuitoare pe drum, am ajuns în cele din urmă şi acasă şi primul lucru pe care l-am făcut dimineaţa a fost să iau o pastilă pentru durerea cumplită de cap care mă încerca de ceva vreme. Fiindcă problema pentru care venisem nu solicita mai mult de jumătate de oră, vineri mai spre seară, am făcut-o pe sora mai mare şi mătuşa de treabă şi mi-am scos copiii la McDonald's. Ieşirea s-a cam prelungit şi ca timp, şi ca preţ, la sfârşitul serii am băgat de seamă că în portofel nu mai aveam mai mult de 15 lei. Nu le-am refuzat nici o plăcere, pentru că ei oricum n-aveau de unde să ştie că toate lucrurile pe care le voiau costau banii pe care eu nu-i aveam, şi oricum asta n-are nici o importanţă.
Acum m-am întors înapoi aici, şi oboseala de care n-am reuşit să mai scap, mă face să-mi zic că detest drumurile astea. Apoi am găsit pe telefon nişte fotografii şi nişte filmuleţe care m-au făcut să mă răzgândesc. La urma urmei am întotdeauna cel puţin trei motive pentru care se merită să merg acasă fie şi numai pentru un weekend. Trei motive cu mutrişoare de copii răsfăţaţi, cu ochi frumoşi şi nume sonore. So, meet Jonathan, Amos & Karina.

Întrebare matinală

Nu-mi amintesc unde şi când. A fost poate aici şi acum. Dar la sfârşitul fiecărei zile, încă mai pun aceeaşi întrebare lipsită de sens. El nici nu mă mai priveşte. Unde şi când s-au întâmplat toate, nu pare să mai aibă vreo importanţă. Ştie doar că într-una din zilele pe care le aşteaptă, toate gândurile mele o să se-mpletească în forme ciudate şi n-o să mai caut răspunsuri pe care nimeni nu le are.
Până una alta, aseară la o oră deloc rezonabilă, am ştiut că cea mai însemnată dezamăgire a mea sunt eu. Şi a altora la fel. Ei spun să nu-mi fac griji, pentru că ştiu că sunt greşeala lor. Întrebarea sub care-am deschis ochii de dimineaţă e, la urma urmei, a cui greşeală sunt eu?

Recapitulare

Fie că îmi convine, fie că nu, lucrurile nu decurg întotdeauna aşa cum mi-aş dori. Azi e una din zilele în care nimic nu pare să se-ntâmple aşa cum speram ieri c-o să se întâmple. Şi mă străduiesc, pe cât posibil, să nu las ca dezamăgirea pricinuită de cursul întâmplărilor să-mi strice întreaga zi. E weekend la urma urmei! Şi toată săptămâna am aşteptat să vină ziua de sâmbătă.
N-a fost neapărat cea mai reuşită săptămână din viaţa mea, dar dacă aş vrea, aş găsi cu siguranţă câteva întâmplări demne de ţinut minte.
1. Am petrecut aproximativ patru zile pe "şantier", supraveghind muncitorii, ocazie cu care am învăţat şi cum se montează parchetul:)) (ştiu că sună cumplit, dar să văd cum ia contur noul meu birou, a meritat toată osteneala; it's gonna be awsome)
2. Şeful mi-a dat "mână liberă" să-mi pun în practică toate ideile legate de design-ul biroului. Nu ştiu de ce, când a văzut rezultatul, a părut să se îndoiască de faptul că a luat cea mai bună decizie atunci când mi-a acordat această libertate.
3. Ieri, după întâmplarea cu design-ul biroului, şeful a avut totuşi încredere să-mi dea pe mână BMW-ul lui seria 5, deşi îi spusesem că n-am mai condus niciodată prin oraş. Şi asta a fost probabil cea mai bună parte din întreaga săptămână.

Rătăcire

Uneori mă întreb dacă e vreun scop în lucrurile pe care le fac sau în cele pe care nu le fac. Mă întreb dacă, la urma urmei, ţine cineva cont de alegerile pe care le fac, sau se rezumă totul la iluzia libertăţii în alegere. Poate e vorba numai de impresia greşită pe care o avem noi că putem face în viaţă alegeri aşa cum ne dorim, iar în realitate altcineva are autoritatea de a lua deciziile în locul nostru. E destin? E întâmplare? E voinţă? E Dumnezeu?
Şi tocmai mă hotărâsem că azi n-o să pun întrebări. O să stau doar liniştită în braţele Tale şi pentru prima oară, n-o să aştept nici un răspuns. Am vrut doar să Te privesc, aşa cum m-ai privit Tu în dimineaţa asta, când am deschis ochii şi Ţi-am spus că pur şi simplu nu are nici un sens. Şi aş fi vrut să pot să tac acum, aşa cum ai tăcut Tu când Ţi-am spus că am atâta nevoie să Te aud.
Nu pot să rămân tăcută. Dar încă mă mai mint că aud paşii Tăi intrând pe poarta din capătul grădinii. Şi tresar la fiecare zgomot, sperând că poate azi Ţi-ai amintit drumul spre inima mea.

Incertitudini cu iz de primăvară

Într-un fel e linişte în lumea mea. Toate sunt la locul lor, aşa cum mi-am imaginat întotdeauna că ar trebui să fie. Fotografia alb-negru despre care nu-mi amintesc nimic stă nemişcată acolo unde am aşezat-o ultima dată. Masca din Venezzia pe care am primit-o cadou, pietrele albe pe care A. le-a strâns nu ştiu de unde, teancurile de cărţi aranjate la linie, broşa verde în formă de fluture, reviste de modă deschise aruncate aiurea; nimic din toate lucrurile pe lângă care trec în fiecare zi nu pare să se fi schimbat de-o vreme. Şi mie nu-mi plac schimbările pentru că lucrurile stabile îmi dau în general siguranţă. Şi mi-e bine să ştiu că ori de câte ori mă întorc acasă, o să găsesc toate aşa cum le-am lăsat. Şi într-un fel, asta e liniştea din lumea mea.
Pe de altă parte , în mine, schimbările se succed ameţitor, iar eu ţin cu orice preţ să păstrez totul în jur neschimbat. Şi aşa se-ntâmplă că în fiecare zi mă trezesc spunând lucruri în care nu mai cred demult, făcând lucruri pe care aş vrea să nu le mai fac, visând vise care nu mai înseamnă nimic, trăind o viaţă care nu mai simt că e a mea. Şi mi-e teamă să vreau să schimb ceva, pentru că n-am nici o siguranţă că schimbarea o să aducă ceva mai bun decât am acum şi aici. Să merg apoi mai departe pe un drum care nu ştiu încotro duce, gândindu-mă că n-am să aflu niciodată unde-ar fi ajuns drumul celălalt. Să schimb siguranţa pe care o am acum, pe o uşă despre care nu ştiu în care parte se deschide.
Mă întreba cineva odată dacă eu sunt vreodată fericită, dacă ştiu cum e să sari în sus de bucurie şi să simţi că eşti atât de împlinit încât să nu mai poţi scoate nici un cuvânt. Dar pentru mine fericirea înseamnă linişte. Înseamnă să mă trezesc dimineaţa, să mă uit în jur şi să văd că toate sunt la locul lor, dar mai mult decât orice, în mine, acolo unde se naşte în fiecare secundă o altă furtună, toate să fie aranjate la linie, precum cărţile din biblioteca mea.
Şi într-un fel, e linişte în lumea mea, pentru că adevăratele furtuni se dezlănţuie numai în mine.

A treia zi de 13

Nimeni nu-şi aminteşte de ce azi trebuie să purtăm negru. Şi cum şi-ar aminti când viaţa lor merge mai departe, exact aşa cum mergea şi acum o săptămână, o lună, un an în urmă...Când soarele răsare în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră şi apune în acelaşi ritm monoton, aşa cum dintotdeauna a fost. Nimic nu s-a schimbat şi pentru mulţi azi nu e decât o altă zi de 13. Pentru cei care l-au cunoscut pe C., e ziua în care îşi amintesc mai adânc ca-n oricare altă zi cât de cumplit dor zilele care trec fără el.
Nu mai ştie nimeni să le răspundă la întrebări. Toţi ridică neputincioşi din umeri şi-apoi îşi văd mai departe de drum. Dar pentru ei, cei care l-au iubit pe C., drumul duce în fiecare zi în acelaşi loc, unde copilul dimineţilor senine a-nchis pentru totdeauna bucuria în privirile lui calde.
Azi e 13 şi nimic nu se schimbă. E a treia lună şi timpul şi-a pierdut se pare puterea de a vindeca răni, aşa cum credeam că se-ntâmplă. Trece vremea şi nimic nu devine mai simplu. În inimile lor, e doar a treia lună de disperare crescândă, de dor, de tristeţe, de moarte...

Dar "Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!"

Povestea cu prietenii de duminică

sau de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc

Nu e nici o greşeală. Exact aşa am vrut să scriu. Mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi la prima vedere, afirmaţia asta pare într-adevăr un non-sens. O să mă întrebaţi probabil de ce mi-ar fi dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi ca să fie cu atât mai greu de înţeles, o să completez propoziţia şi-o să spun că mai dragi şi mai dragi mi-s oamenii care mă dezamăgesc în mod constant.
Raţionamentul care stă la baza principiului e cât se poate de simplu şi de logic. Cel puţin pentru mine. Dar ca să nu mai lungesc povestea, lucrurile stau cam aşa:
Privind dintr-o perspectivă cât de cât obiectivă situaţia, mă văd nevoită să recunosc că nu sunt neapărat o persoană foarte sociabilă. Şi când afirm asta, vreau de fapt să spun în cuvinte mai frumoase că uneori pot fi de-a dreptul nesuferită. Adică genul ăla de persoană pe care uiţi intenţionat s-o treci pe lista de invitaţi la petrecerea de ziua ta. Sunt arogantă, răutăcioasă şi cumplit de capricioasă. Nu sunt o prezenţă tocmai agreabilă şi integrarea în grup e una din cele mai crunte torturi la care mă poate supune cineva. Nu-mi plac oamenii deschişi, motiv pentru care îmi pot număra prietenii pe degetele de la o mână şi tot mai rămân două locuri neocupate. În facultate, din 300 de studenţi câţi am fost la secţia mea, mă salutam cu cel mult zece dintre ei. Îmi aduc aminte că în ultimul an, o colegă de grupă m-a întrebat dacă sunt în anul III, pentru că nu-şi aminteşte să mă fi văzut vreodată.
Sunt sumbră şi negativistă, dar mai am uneori scăpări. În general îmi place liniştea şi singurătatea, iar de multe ori mi-s dragi oamenii care par să facă parte din aceeaşi lume cu mine. După cum spuneam mai devreme, nu-mi fac uşor prieteni, dar când totuşi se întâmplă asta, am prostul obicei de mă ataşa de cele mai ciudate personaje. Îmi lipseşte cu desăvârşire orice abilitate de a intui caracterul oamenilor, motiv pentru care mă trezesc de multe ori că acord credit unor indivizi a căror singură preocupare e propria lor persoană, în vreme ce ignor în mod deliberat oameni de caracter. Şi uite-aşa se face că "prietenii" mei, pe care-i apreciasem mai mult decât era cazul, sunt loviţi brusc de o amnezie psihogenă în momentul în care vreo "briză din vest" începe să le şuiere a pustiu în cutia goală, care în mod normal ar trebui să le adăpostească cele două emisfere ale creierului.
Se-ntâmplă aşadar, de multe ori, ca aceste mândre exemplare ale insuficienţei craniene la specia umană, după ce cu două luni în urmă mă flatau cu tot soiul de afirmaţii cu iz de poezie, să treacă acum pe lângă mine, fără a da măcar un semn că ar recunoaşte trăsăturile-mi banale şi comune.
F., de pildă, se număra până mai azi în rândul puţinilor oameni pe care-i admiram pentru sinceritatea lor aproape copilărească. Astăzi însă, aproape am început să mă îngrijorez pentru sănătatea lui, când am băgat de seamă că mergea cu gâtul sucit la 90 de grade, încercând cu disperare să-mi sugereze că nu mă observase.
Aş minţi dacă aş spune că atitudinea sus-numitului nu m-a deranjat, mai cu seamă în condiţiile în care nu i-am găsit nici o justificare. E drept că la braţul mândrului mascul plutea aproape ireal o minunăţie de domniţă cu pletele în vânt, dar n-am reuşit nicicum să înţeleg cum îi afecta acest fapt zona din creier responsabilă cu recunoaşterea unor chipuri familiare.
Şi acum de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc? Pentru că mi-e aşa drag să-mi dau seama cât de patetică şi nostimă sunt atunci când creez tot felul de personaje fantastice cu calităţi excepţionale şi apoi încredinţez rolurile unor actori penibili de mâna a treia.
Şi F. e doar unul dintre ei.

Un Dumnezeu cu simţul umorului

Am fost tentată multă vreme să cred că destinul se face vinovat uneori de anumite scăpări. E ca şi cum totul se înregistrează pe o bandă, iar la un moment dat banda se termină şi se cere schimbată. Şi în felul ăsta există câteva momente, pierdute între schimbul de benzi, de care nimeni nu se face responsabil. Sunt genul ăla de întâmplări asupra cărora destinul pare să fi pierdut controlul. Noi le numim pur şi simplu coincidenţe, după ce încercările noastre de a le găsi o explicaţie eşuează în toate direcţiile. De multe ori nici nu mai încercăm să înţelegem raţionamentul unor evenimente ciudate, pentru că a crede în coincidenţe înseamnă a crede în "potriveli întâmplătoare a lucrurilor". Şi adevărul e că totul se simplifică dacă ne reducem la a crede în coincidenţe. La ce bun să întorci o întâmplare banală pe toate părţile, că doar-doar o să-i găseşti logica? La urma urmei e pur şi simplu o coincidenţă.
Ei bine, eu nu mai cred în coincidenţe. De fapt nici nu ştiu dacă am crezut vreodată că lucrurile se petrec uneori, aşa, la nimereală. Dar recunosc că era o modalitate mult mai simplă de a da uitării anumite întâmplări care nu-mi dădeau pace. Dar nu, coincidenţele nu există. Şi poate acum vă aşteptaţi să spun că am avut o revelaţie care să dea un cu totul alt înţeles acelor întâmplări accidentale pe care le trăim uneori şi pentru care nu găsim explicaţii. Cu riscul de a dezamăgi pe cineva, trebuie să recunosc că nu, n-am avut nici un fel de revelaţie. Concluzia la care am ajuns acum câteva zile e cât se poate de simplistă. Nu cred în coincidenţe, dar cred într-un Dumnezeu cu simţul umorului. Da da, ati citit bine. Dumnezeul în care cred eu, e un Tip cu simţul umorului. Şi ştiu că pentru unii afirmaţia mea suna de-a dreptul tupeist, dar îmi place să cred că mai mult decât un stăpân drept în toate, El e prietenul meu. Şi are un umor atât de fin, încât uneori nici nu-I înţeleg glumele. Şi cât de ingenios trebuie să fii ca să te gândeşti la aşa glume. Să zicem de exemplu că trebuie să mergi la o nuntă cu prietenul tău. Şi, previzibil sau nu, mama prietenului tău nu te place neapărat, iar sentimentul e cât se poate de reciproc. Trecând peste toate detaliile, ajungi la respectiva nuntă, unde evident e prezentă şi mama prietenului tău. După analize amănunţite a tutror ţinutelor din garderobă, te decizi asupra uneia care, speri tu, nu o să stârnească nici un fel de nemulţumire. Să nu mai luăm în considerare faptul că rochia e cumpărată dintr-un magazin care nu aduce decât un model din fiecare. Care e partea în care Dumnezeu îşi exersează simţul umorului? Simplu. Cum ţi se pare să ajungi la nuntă şi să realizezi că mama prietenului tău (cea care nu te simpatizează şi nu o simpatizezi în mod necesar) are o ţinută izbitor de asemănătoate cu a ta? Şi nu zic de culori asemănătoare. Cum ar fi dacă rochia ta unicată nu e de fapt aşa unicată cum credeai. Sau cel puţin materialul din care e făcută nu e. Şi cum e să li se pară tuturor că femeia şi-a cumpărat material pentru sacou, iar din ce-a rămas, ţi-ai făcut tu o rochie? Ca să nu mai zic că încerci cu tot posibilul să eviţi să fiţi văzute una lângă alta, în speranţa că poate totuşi nu-şi mai dă seama şi altcineva, iar la un moment dat, exact când sunt mai mulţi adunaţi, dumneaei vine şi foarte mândră, le spune tuturor ce fază tare! Adică să fim serioşi: ce şansă la milion ar fi existat ca aşa ceva să se întâmple pur şi simplu?
Sau, să spunem, de exemplu, că te-ai angajat recent şi (de ce să nu recunoaştem, în perioada asta e o adevărată realizare să faci asta) chiar eşti foarte încântată de perspective. Cum ar fi totuşi să-ţi descoperi după foarte puţină vreme că şeful tău e una şi aceeaşi persoană cu tipul imposibil de enervant cu care ai ieşit anul trecut la film şi apoi ai uitat să-i mai răspunzi la cele 15 telefoane cu care te-a stresat două săptămâni.
Şi nu sunt neapărat un fan al farselor, dar Dumnezeu le face pe cele mai reuşite. Şi-mi place că dincolo de imaginea pe care vor oamenii să I-o construiască, Dumnezeul în care cred eu nu e numai întruchiparea dreptăţii şi-a perfecţiunii, a judecăţii fără părtinire, ci e înainte de toate un Dumnezeul al bucuriei împărtăşite. E Prietenul care plânge cu mine, dar ştie ca nimeni altul să mă facă să zâmbesc.

Din seria "Poveşti cu Jimm"

M-am gândit că aş putea lăsa să treacă şi ziua de azi fără să-ţi vorbesc. Dar liniştea asta ţipă de o săptămână între noi, iar eu abia mai simt frigul. Să nu mă-ntrebi de ce-am tăcut atâta vreme şi nici prin ce lumi paralele mi-au rătăcit gândurile. Să nu mă-ntrebi nimic.
Te rog să nu-mi arunci nici privirea aceea dojenitoare! Am lipsit o vreme, dar uite, m-am întors înapoi acum. Sunt iar aici cu poveştile mele lungi şi plictisitoare. Fă-te comod. S-ar putea să-ţi vorbesc până spre dimineaţă. Vreau doar să taci şi să m-asculţi, chiar dacă n-am să-ţi spun nimic.
Mă întreb dacă ai şti să-mi răspunzi la întrebările pe care-mi place câteodată să le pun. Sau ai face şi tu la fel ca toţi dinaintea ta. Ţi-ai ţintui privirile-n pământ, încercând să-ţi aminteşti motivul pentru care încă ne zâmbim când trecem unul pe lângă celălalt. Dar nu, nu te gândi la asta acum. Aveam nevoie de cineva care să nu închidă speriat ochii ori de câte ori încerc să-l iau de mână. Aş fi vrut pur şi simplu să ştii să-mi răspunzi la întrebări. Să ştii să-mi spui unde e primul loc pe pământ unde-o să răsară mâine soarele. La ce-mi ajută să ştiu asta? Nu ştiu...vreau doar să văd unde mi-aş dori mai mult şi mai mult să fiu acum. Soarele nu răsare la cuvântul meu. Mă găseşte întotdeauna acolo unde m-a lăsat ultima dată.
Gata? Te pregăteşti de plecare? Ba înţeleg! Întotdeauna te-am înţeles când ai vrut să pleci. M-ar fi mirat dacă-ai fi vrut să rămâi. Poate-ar trebui să plec eu de data asta. Nu pentru că asta m-ar face să mă simt mai bine. Pur şi simplu pentru spectacol.
Văd că încă păstrezi fotografia aia. Eu aş fi ascuns-o în locul tău. Ştiu că nu înţelegi. Cine-ar înţelege ceva, oricum?
N-am venit aici să-ţi spun nimic. Eram doar în trecere, cu dorul după nişte oameni de care n-ar fi drept să-mi fie dor vreodată.
Tristă? Poate...De ce n-aş fi tristă? E destulă frumuseţe în tristeţea asta de toamnă. Nu-ncurcă pe nimeni tristeţea mea şi în plus, oamenii care-mi iubeau zâmbetul s-au pierdut demult în zâmbetele altor iubiri. Azi nu am pentru cine să zâmbesc. Stau aici doar ca să-i văd plecând. La ce bun să-ncerc să-i opresc? Sunt doar oameni care vin şi pleacă. Vin cu mâinile goale şi-apoi pleacă cu zâmbetele mele. De-acum mă pot lipsi de ei. Nu mai am vreme de zâmbete frânte din poveşti cu zâne. Aici se termină toate. Am rămas fără zâmbete de împrumutat străinilor.
La sfârşitul zilei, vreau doar să mă uit la tine şi să te întreb: În braţele cui răsare dimineaţa prima dată soarele? Pentru că e singurul loc pe pământ unde aş vrea să mă trezesc zâmbind...