Legea conservării la români

Îmi place de Adriana. Aşa de mult încât, de când am fost prima dată la ea la salon, nu m-am gândit că aş putea încerca şi altă cosmeticiană. Habar nu am câţi ani are Adriana, şi de multe ori m-am contrazis cu fetele pe tema asta. E exact genul de persoană căreia nu-i poţi estima vârsta. Uneori îmi zic că nu poate avea mai mult de 23 de ani, iar alte ori îmi pare de 33. Cert e că de fiecare dată când merg acolo, Adriana reuşeşte să mă binedispună. Asta s-a întâmplat şi săptămâna trecută când mi-a povestit o întâmplare care nu m-am îndurat s-o păstrez numai pentu mine.

Vine într-o zi o clientă disperată la ea. Zic disperată pentru că, sărmana fată trebuia să participe la o conferinţă, undeva înafara Clujului, şi s-a trezit în ultimul moment că, de fapt, ar avea nevoie de un machiaj profesionist. Cum Adriana nu poate refuza pe nimeni, oricât de aglomerată ar fi, i-a spus că bineînţeles că poate veni la ea. Vine respectiva, Adriana o machiază cum poate ea mai bine, şi pleacă mulţumită la conferinţă. Cum conferinţa era undeva înafara Clujului, Adriana s-a asigurat ca machiajul respectiv să fie cât mai consistent, motiv pentru care a ales un machiaj smokey eyes.

După o anumită perioadă de timp, domnişoara respectivă revine la salonul Adrianei, pentru o altă problemă. Din vorbă în vorbă, se ajunge şi la machiajul respectiv. Tipa, evident foarte mulţumită:

- Vai, Adriana, aşa mult mi-a plăcut machiajul pe care mi l-ai făcut atunci! Nu mai am nici un eveniment important în perioada următoare, dar tot o să vin eu într-o zi să mă mai machiezi o dată.

Adriana, oarecum surprinsă, ţinând cont că machiajul era destul de pretenţios pentru o ţinută de zi:

- Chiar?

- Daaaa! Şi mi-a plăcut că a fost aşa rezistent!

Adriana, din ce în ce mai încântată:

- Serios? Şi te-a ţinut până seara? Nu s-a întins deloc?

Tipa:

- Ce până seara?! Că m-a ţinut vreo trei zile!

Moment în care Adriana ridică numai din sprâncene, pentru că, ce altceva ar putea să spună?

Să sperăm doar că data viitoare machiajul domnişoarei o să reziste şi o săptămână:))

Thanksgiving post

Nu ştiu exact din ce motiv mă cam sperie gândul că e deja luna decembrie. E ciudat să mă gândesc că aproape a trecut anul, fără ca eu să bag de seamă. Nu-mi amintesc vreun an care să-mi fi părut aşa scurt ca cel de acum. Pe de o parte mi-am dorit să treacă mai repede, pentru că a fost un an plin din toate punctele de vedere. Şi am crezut la un moment dat că e mai mult decât pot eu duce. Până la urmă s-a dovedit că Dumnezeu chiar nu ne dă poveri mai mari decât putem duce. Şi iată-mă aproape de final. M-am gândit că, deşi nu-mi plac importurile de sărbători de la americani, nu ne-ar fi prins deloc rău să preluăm sărbătoarea recunoştinţei de la ei. Şi eu am atâtea motive pentru care să fiu recunoscătoare. Sunt doar câteva dintre ele:
- familia mea. Aici ar trebui să-i iau pe fiecare dintre ei la rând, dar mă tem că aş termina de scris postul mâine dimineaţă. Motiv pentru care voi încerca să fiu cât mai generală:
                - nunta fratelui meu în Italia - a fost probabil printre cele mai reuşite reuniuni de familie, reuniuni care, din păcate au loc extrem de rar, iar din păcate nici de data asta n-a fost completă.
                - tatăl meu - şi bineînţeles cea mai sumbră perioadă din istoria familiei noastre. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că până la urmă lucrurile s-au încheiat cu bine, iar tati a trecut cu bine prin operaţia pe cord deschis, care ne-a ţinut pe toţi timp de nouă ore în cea mai cumplită încordare psihică. O, nu trebuie să precizez că lucrurile au decurs atât de bine încât, deşi sunt numai trei luni de la operaţie, tati s-a încumetat să conducă timp de şase ore fără oprire, pentru a ne face o vizită. Asta da realizare!
                - toţi cei cinci fraţi ai mei, care deşi au reuşit de nenumărate ori să mă scoată din sărite, inclusiv anul ăsta, sunt acolo şi m-au făcut să învăţ să am răbdare, domeniu în care, trebuie să recunosc, n-am excelat niciodată. În special pentru J., cel care reuşeşte să-mi smulgă un zâmbet de fiecare dată când îi aud vocea.
                - sora mea - pentru prietenia ei necondiţionată, chiar şi în momentele când devin prea insuportabilă chiar pentru propria mea sănătate. Pentru toate gesturile mărunte şi pentru toate momentele când s-a certat cu alţii pentru mine. Pentru că ştiu că indiferent de ceea ce spun, ceea ce fac, întotdeauna are să fie acolo pentru mine. Pentru că e tot ceea ce eu nu sunt. Pentru că împreună putem fi orice ne-am dorit vreodată.
               - nepoţeii mei - pentru că mi-au făcut viaţa mai frumoasă, pentru zâmbetele şi mânuţele întinse; pentru cuvintele abia inteligibile, pentru zilele în care abia mai ştiam pe ce lume trăiesc; pentru dezordinea care rămânea în urmă după ce plecau, pentru toate amintirile bune cu îngheţată şi cărţi pentru copii. Pentru cel mai tânăr dintre el, care e numai pe drum, dar pe care îl sau o iubim deja. Dar sperăm să o iubim deja:))
              - mama mea - care în tot timpul ăsta a fost alături de noi, dar mai ales alături de tati; pentru sacrificiul imens şi puterea aproape supraomenească de care a dat dovadă în cele mai întunecate momente; pentru speranţa pe care a reuşit să ne-o dea, când poate nici ea nu mai avea speranţă. Pentru pătura şi pernele roz de pe patul meu:) Pentru că întotdeauna a reuşit să ne adune când era împrăştiaţi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Pentru că e stâlpul pe care se sprijină familia noastră.

- pentru R., cel care a fost lângă mine şi atunci când nimeni altcineva n-ar fi reuşit să mă suporte. Pentru că în fiecare zi mi-e aproape chiar şi când nu e vorba de aproape, fizic vorbind. Pentru că deşi mi-aş fi dorit să uit toată perioada asta, el m-a făcut să vreau să mi-o amintesc pentru totdeauna. Pentru că deşi a fost poate cel mai greu an, el l-a făcut cel mai frumos an. Pentru că dincolo de toate întristările şi zilele sumbre, el a fost zâmbetul meu în fiecare dimineaţă. Pentru că m-a făcut să cred că nu e nimic pe lume care să nu poată fi rezolvat.

Voi pentru ce aţi fi mulţumitori astăzi?

J. şi dilemele mele

E trecut bine de trei dimineaţa şi după cum bine se vede, eu nu dorm. Încă. Nu ştiu din ce motiv, în momentul când am deschis laptopul m-am simţit ca şi cum aş fi înşelat pe cineva. Am încercat s-o fac cât mai tăcut, şi m-am oprit chiar în mijlocul drumului spre pat, când A. s-a întors pe partea cealaltă, deranjată probabil de zgomot. Aş vrea să-mi spună cineva că a fi treaz la ora asta nu înseamnă neapărat trădare faţă de cineva, dar conştiinţa mea ţine cu orice preţ să mă acuze.

Îmi veni poftă să povestesc despre weekendul ăsta. Mai bine spus despre vizita alor mei din weekendul ăsta. Şi mai bine spus despre J., care mi-e din ce în ce mai drag. Are aproape 12 ani şi nu ştiu de ce, nu reuşesc nicicum să percep pe deplin însemnătatea cifrei ăsteia. Singurul lucru pe care l-am observat, şi pe care de altfel nu l-am putut ignora, e că 12 ani înseamnă mult mai înalt. Mult mai înalt decât a însemnat 14 ani la mine. Şi am crezut că asta e singura diferenţă. Apoi, sâmbătă dimineaţa, când ne pregăteam de plecare, J. a vrut să-şi aranjeze părul. Nimic ciudat în asta. Pentru el şi 7 ani a fost o vârstă potrivită pentru a vrea să-ţi aranjezi părul. Şi la părul lui blond şi frumos nu văd de ce nu ar vrea. Partea care m-a luat prin surprindere a fost alta. Ca o soră bună ce e, A. s-a oferit să se ocupe ea de styling-ul lui J. Şi aici urmează partea la care nu m-am aşteptat. Deloc. În loc să spună mulţumesc şi să se întoarcă înapoi la jocul de pe calculator ce pare-se că tocmai începuse să-l pasioneze, J. se priveşte nemulţumit în oglindă şi spune că nu-i place freza, pentru că, atenţie!, îl face să pară prea copil!! Ei bine, da! J. e nemulţmit de faptul că arată prea copil, iar A. îmi cere disperată ajutorul, din priviri. Eu bineînţeles sar ca arsă de unde stăteam: Dar eşti un copil! Şi da, asta e partea legată de 12 ani pe care încă nu pot să o vizualizez. Nu pot să o percep în totalitate. Şi nu pot să nu mă întreb acum: e ceva în neregulă cu mine? Sau chiar e ceva în neregulă cu J. la 12 ani, aşa cum bănuiesc?

Back in my life

M-am tot gândit ce motiv să inventez ca să îmi justific în vreun fel lipsa de pe blog din ultima perioadă. Şi nici n-aţi vrea şă ştiţi câte lucruri mi-au putut trece prin cap. Dar zilele trecute, în timp ce mă uitam la un film, mi-am dat seama că pur şi simplu nu are nici un rost. Deci nu, n-am făcut nimic altceva în tot timpul ăsta în care n-am mai scris nimic pe blog. Mi-am luat doat o lungă şi cu desăvârşire nemeritată vacantă de la toate responsabilităţile mele. Şi să nu îşi imagineze cineva acum că fac din asta vreun motiv de mândrie, pentru că afirmaţia ar fi cu siguranţă falsă. Nu, n-am salvat şi nici nu m-am chinuit să salvez lumea de când n-am mai scris. În schimb am văzut un film care m-a făcut să vreau să pot face lucrul ăsta. 2012. Eu am urât filmul, R. l-a găsit extraordinar.
Nu, nici n-am fost plecată în vreo călătorie de unde să nu am acces la internet sau la telefon, deşi dacă stau şi mă gândesc bine, mi-ar plăcea enorm să pot spune asta fără să mă mustre conştiinţa că mint. Nici măcar nu m-am implicat în vreun proiect pentru ajutorarea copiilor din Africa, sau cel puţin de prin nordul Moldovei.
În schimb am fost cumplit de răcită câteva zile, răceală care totuşi nu a avut nici o legătură cu virusul ăla care bagă oamenii în celula de izolare. Sau cel puţin aşa cred. Nu cred că aş mai scrie acum pe blog dacă ar fi fost AH1N1, nu? Ştiu că nu sunt deloc amuzantă. Şi al doilea lucru pe care l-am făcut aproape zilnic a fost să vorbesc la telefon cu nepoata mea, Kari, care la cei cinci ani pe care îi are, ştie deja mult prea multe lucruri despre utilizarea telefonului mobil pentru sănătatea mea psihică. Ştiu că nu înţelegeţi, dar toate la timpul lor.
Oh, şi ca să nu uit...I got my boots:) Probabil nici asta nu înţelegeţi prea bine, dar cu siguranţă R. ar putea să vă explice. E deja destul de familiarizat cu pasiunea mea pentru pantofi şi încălţăminte în general.
În rest încerc să-mi revin. La normal. Cu toate. Inclusiv cu plata chiriei de la apartament care e în categoria lucrurilor despre care nu-mi place niciodată să vorbesc. Important e că mi-am luat cizmele perfecte.

(di)speranţă

Uneori mi se pare că pot face mai mult decât atât. Închid ochii preţ de câteva clipe, şi chiar sunt convinsă că am reuşit să schimb locul obiectelor. Apoi îi deschid...şi toate sunt la locul lor, exact cum fuseseră cu câteva secunde în urmă. Nu ştiu ce mă face să vreau să merg mai departe. Nu ştiu care-i forţa care mă ţine în picioare, ori de câte ori îmi doresc cu disperare să mă prăbuşesc. E în mine sau e risipită undeva împrejurul meu.
N-am timp să mai caut răspunsuri. E mult prea scurt timpul pe care îl am, ca să-mi permit luxul ăsta. Nu-mi rămâne decât să las carnavalul să-şi continue jocul. Nu? Când nu te poţi împotrivi unui lucru, cel mai simplu e să pretinzi că nu există.
Şi eu chiar crezusem că vine.