Tristeţe cu gust de ceai verde

Cine mai ştie cum am ajuns aici, când toate urmele de paşi din inima mea s-au făcut nevăzute. Oamenii au plecat de-acolo, de prea mult frig şi furtună şi nu-mi mai amintesc încotro a apucat-o fiecare. E-un vânt a pustiu, care din vreme în vreme mai izbeşte puternic ferestrele uitate deschise de ultimii vizitatori. În rest e tăcere; o tăcere cu gust de ceai verde. Niciodată n-am ştiut dacă urăsc sau îmi place gustul ăsta. Acum tind să cred că nici n-am băut vreodată ceai verde. Şi-n toată liniştea asta absurdă şi nefirească eu încă mă mai mint că aud paşi apropiindu-se. Aş jura că nu mă înşel, apoi îmi amintesc că-n cerul şi-n pământul meu, juruinţele au fost interzise sub semne de sânge. În cele din urmă, încerc să mă obişnuiesc cu ideea; dintre cei care-au plecat, nu e unul care să-mi lipsească; iar cei ce s-au întors au făcut-o de bună voie. Dilema e doar cu cei care au rămas şi pe care uneori nu-i găsesc. Azi e una din zilele alea. Şi-aş vrea doar să fie totul aşa simplu cum era când aveam cinci ani. Atunci nimeni nu pleca şi nimeni nu venea. Erau doar cei care au crescut dintotdeauna în inima mea.

Made by Claudia Veja

Ştiu că în ultima vreme scriu rar sau deloc...Şi nu ştiu de ce, sunt mereu tentată să mă scuz. Ultima perioadă a fost ceva mai plină pentru mine, iar mai departe o să devină din ce în ce mai rău. Motiv pentru care o să mă rezum la câteva fotografii, pentru că, după cum spune unul sau altul, o imagine face cât o mie de cuvinte:) Iar dacă imaginile sunt surprinse de un fotograf aşa talentat cum e Claudia Veja, atunci o imagine spune o poveste întreagă.

Mulţumiri lui R., pentru că, deşi ştiu că a fost un chin pentru el să stea la fotografii, a facut din nou asta de dragul meu; şi mai ales pentru că întotdeauna ştie să mă facă să zâmbesc! Uneori exact când nu trebuie:)); Claudiei Veja, fotograful (sau fotografa) meu preferat, pentru timpul, dedicarea şi prietenia ei; şi nu în ultimul rând, mulţumiri lui Ami Căpuşan pentru pasiunea ei pentru make-up, deci implicit pentru opera de arta de la photo shooting.

Anotimp

Mă crezi sau nu, dar azi, mai mult ca oricând îmi pare că noaptea e doar un alt anotimp. Nu ştiu de unde am scos-o pe asta, dar cu nici un chip n-am putut să-mi alung din minte gândul ăsta. Nici nu mă aştept să mă aprobi sau să mă contrazici. Nici măcar nu aştept să mă crezi, dar îţi spun, cu mâna pe inimă, că anotimp mai frumos decât noaptea nu e. Pentru că dincolo de întuneric, noaptea e anotimpul viselor împlinite; anotimpul cântecelor şi poveştilor de dragoste; al dorinţelor nerostite; e anotimpul liniştii mele.
Ştiu că tocmai am spus că nu e important să mă crezi sau nu, dar noaptea chiar e un anotimp. Şi dincolo de lucrurile pe care le vezi sau ţi le spun, noaptea mi-e anotimp credincios sufletului meu neluminat de stele.