miercuri, iunie 11, 2014

Celui care parcă nu a fost

Am uitat cum e să ai inima întreagă. Am uitat cum e să treacă veșnicie după veșnicie fără ca eu să mai am ceva de spus. Am învățat tăcere și am învățat pustiu. În inimă, în special. Am învățat să-mi ascult inima frângându-se în explozii asurzitoare și în fiecare zi mai tăcut decât în ziua de dinainte. Am învățat să-mi ucid amintirile, uitându-le. Am învățat și știu cum e să visez numai la zgomotul unor pași pe care nu-i voi auzi vreodată alergând pe podea. Am învățat să-mi oprim dragostea asta dezolantă și fără destinatar. Și, Doamne, cât mi-aș fi dorit să nu trebuiască să învăț toate astea.

E liniște și nu știu dacă e înainte sau după furtună. Pentru că-mi pare că nu are sfârșit. Gândurile mele bătrâne și nebune încearcă mereu să evadeze din lumea în care le țin prizoniere. Și în tot zgomotul asta enervant de liniștitor, mă întreb dacă mă mai aude cineva. Dacă mă mai vede cineva, când a-nceput așa de greu să-mi placă să fiu invizibilă. Și-n hainele astea pictate în culori stridente, pe care le port, e-așa ușor să mă pierd în mulțime. Să mă fac nevăzută.

Uneori, tot ce-aș vrea e să mă las să-mi plâng de milă. O dată pentru totdeauna. Și-apoi s-o pot lua de la capăt fără să-mi mai amintesc nimic. Cum îmi place să visez! Cum îmi place să fac pe-a nebuna! Și am tot dreptul! Dar urmele de mâini de pe geamurile murdare, pe care n-o să mă obosesc niciodată se le șterg, nu mă lasă să uit nimic. Și-n fiecare zi, îi dau voie inimii să se frângă câte-un pic. Și dacă n-o să-nceteze niciodată să doară, cel puțin nimeni altcineva n-o să știe. Pentru că în fiecare zi de după tine, eu o să mă tot învăț să trăiesc fără să te fi cunoscut vreodată. Fără să te fi strâns vreodată-n brațe.