Să nu mă uiți, să nu te uit...

Sunt tot aici unde m-ai uitat ultima oară. Sub aceeași povară de gânduri nedeslușite. Cu inima chircită sub greutatea unor întrebări la care nu cunosc răspunsuri. La fel, dar cu inima mai puțin întreagă. Nu au învățat nici până acum ochii mei să te privească, mâinile mele să te atingă fără teamă. Pentru că ești doar ca să te faci nevăzut în clipa următoare. A obosit sufletul meu să tânjească după liniștea brațelor tale, iar acum își caută odihna în amintirea ultimelor noastre întâlniri. Nu mai pot spune de ești aproape sau doar o închipuire. Fiindcă atunci când îmi pare că-ți zăresc umbra atingându-mi rece pleoapele, mereu mă trezesc din același vis absurd. Dacă te am sau nu te am e doar altă chestiune de viață și de moarte. Și din nou mă chinuie un sentiment acut de neputință când știu că faci toate lucrurile la timpul potrivit. Dar potrivit cu incapacitatea mea de a te pătrunde. Și-n toată geometria asta, unde tu te ascunzi iar eu încerc să te găsesc, simt mirosul unui anotimp pe care nu l-am mai trăit. Un anotimp în care mi-e inima lipită de a ta ca roua de cer în zilele de vară. 

Și dacă aici unde m-ai uitat de-atâta vreme, mai pot să sper, știu sigur că într-o zi te vei întoarce să-mi vorbești.

Give me what I want, I want sunshine

Dacă aș fi binevoit să mă ridic din pat azi și să ies din casă, probabil m-aș fi gândit că e o zi destul de bună. Mi-a fost dor de primăvară și de soare. Deși sunt convinsă că e oarecum prematur să încep să mă bucur de anotimpul ăsta. Dar soarele ăsta curat și rece m-a făcut să mă gândesc la cât de mult mi-a lipsit scrisul în ultima vreme. Nu cred că am vreun motiv pentru care am renunțat la modul ăsta de exprimare, deși mă întreb uneori dacă n-ar fi mai înțelept din partea mea să mă decid ce anume m-a determinat să încep să scriu în primă instanță. Oricum ar fi, singurul lucru care-mi vine în minte acum e că azi e o zi bună, iar melodia asta nu mi-o pot scoate din cap .

Adie-When It's Over

Moarte spre viață

E ciudat cum încă moartea mă mai surprinde. Cum încă nu pot să cred că oamenii mor; că oameni dragi pleacă, iar noi ceilalți rămânem cu speranța că într-o zi îi vom revedea. Mi-e așa greu să asimilez moartea în complexitatea ei. Sau mai curând, mi-e așa teamă s-o fac. Pentru că nimic nu mă sperie mai mult decât întrebările la care știu că nu am răspuns. Prefer să nu conștientizez pe deplin ceea ce înseamnă moartea decât să încep să-mi pun întrebări legate de ea.
Știu că e greu de crezut, dar am trăit o perioadă din viața mea când nu mă temeam de moarte. Sau cel puțin așa am crezut. Și dacă stau bine să mă gândesc, oamenii în general nu cred că se tem de moarte în sine, cât se tem de necunoscut, de ceea ce înseamnă moartea. E așa liniștitor să știi, să cunoști, să atingi, să plănuiești, încât numai gândul unei lumi despre care nu ai nici o cunoștință e de-a dreptul înspăimântător. Mă întreb cum pot trăi oamenii care nu cred în rai și iad. Mai mult decât atât, mă întreb cum pot muri oamenii ăștia. Fiindcă pentru mine, numai gândul că asta ar putea fi tot, că într-un mod ciudat, după moarte n-o să mai fiu, îmi provoacă greață, la propriu. Cum poți să trăiești gândindu-te că poate într-o zi, un an sau zece, o să te evapori pur și simplu, ca și cum n-ai fi fost niciodată? Că ceea ce ești acum nu e doar o fază a vieții, ci e tot ceea ce va fi vreodată? Cum să te bucuri de ceva știind că oricum nimic nu are o însemnătate mai mare decât cea materială?
Și e drept, uneori mă sperie gândul că n-o să mai fiu aici, în lumea asta despre care cunosc așa de multe. Dar dincolo de teama de necunoscut, am convingerea că atunci când voi pleca de aici, voi merge mai departe, într-un loc unde voi cunoaște în mod desăvârșit toate lucrurile, unde voi experimenta bucuria deplină. Am certitudinea că atunci când nu voi mai fi aici, voi fi totuși undeva unde moartea nu e decât o poartă spre adevărata viață.
R.I.P  M. Chibici

Decembrie în inimă

E greu de explicat cum se simte luna decembrie în inima mea. Cu mult mai greu anul ăsta, decât în oricare alt an. Şi asta pentru că luna decembrie pentru mine echivala în cea mai mare măsură cu reuniunile de familie. Da, da, seri friguroase, drumuri înzăpezite, sunet de colinde şi multă aglomeraţie în casa părinţilor mei. Mă întreb cum o să mă pot obişnui acum cu decembrie fără ei. Cum pot reinventa luna asta în inima mea, fără s-o pentrec dorindu-mi să fiu acolo, între nepoţeii mei neastâmpăraţi, lângă tati şi mami, lângă toţi cei mai dragi ai mei. E aproape deprimant să mă gândesc la asta, dar mai mult decât gândurile mele sumbre, decembrie e şi rămâne luna bucuriei în inima mea. Chiar dacă sunt departe de ei, ştiu că e un început din care va trebui să scot ce-i mai bun. Şi deşi nu vreau şi nu pot suprima dorul, n-o să las asta să-mi răpească bucuria. O să am de'acum un decembrie doar al meu.

Despre relaţii

A fost o vreme, în viaţa mea, când credeam că pot face faţă oricărui tip de persoană. Atâta vreme cât e vorba de o relaţie unu-la-unu. Pentru că în relaţiile de grup, deci la faza de integrare, probabil nu exista grad de handicap care să mă descrie. De ceva vreme, însă, am ajuns la concluzia că nu-mi plac oamenii. Încă nu sunt hotărâtă dacă nu-mi plac oamenii în general, sau nu-mi plac oamenii care încearcă să facă parte din viaţa mea cu tot dinadinsul. Sunt sigură că o să ajung curând la o concluzie. Revenind la ideea principală, cea legată de capacitatea mea de relaţionare cu oamenii, nu ştiu de ce am crezut vreodată că pot sau că vreau să fac asta, când e cât se poate de evident că nu. Nu e aşa. Am puţini oameni în viaţa mea care-mi plac şi sfera se restrânge în mare parte în jurul termenului de familie. Foarte puţin mai departe. Cine a zis că familia nu o poţi alege, mă gândesc că a zis-o în sens peiorativ. Totuşi când vine vorba de familia mea, uneori mi se pare că i-am ales personal pe fiecare dintre ei. Toţi sunt exact aşa cum i-aş fi vrut să fie. Adică cei mai mulţi dintre ei, departe. A  nu se interpreta greşit. Îmi iubesc familia tocmai pentru asta. Că sunt departe din multe puncte de vedere, iar asta înseamnă că întotdeauna am avut spaţiul necesar pentru a deveni ceea ce am vrut să fiu, independent de fiecare dintre ei. Nu ştiu dacă din respect pentru mine, sau dintr-o trăsătură comună de caracter, nici unul dintre noi nu calcă invaziv teritoriul celuilalt. Şi asta e ce iubesc mai mult şi mai mult în oameni. Conştientizarea graniţelor în relaţii. Şi dacă mă gândesc bine, familia mea e un model aproape desăvârşit în privinţa asta. Bineînţeles, ca fiecare sistem, are şi ea scăpările ei, dar nu semnificative. Vorbim rar şi puţin, dar asta nu îngrijorează pe nimeni. Fiecare avem lumea noastră, independent de lumile celorlalţi. Timpul, dinstanţa şi tăcerea sunt de fapt farmecul revederilor în familia noastră.
Şi poate ăsta e motivul pentru care nu înţeleg nicicum oamenii care încearcă pe toate căile să se caţere în viaţa mea. Sau oamenii care ţin cu disperare să încerce să repare o relaţie care nu mai poate fi reparată. Sau pur şi simplu nu am nici un motiv să vreau să fie reparată. Şi aici apare dilema: faptul că nu găsesc o prietenie oarecare, folositoare în vreun fel, ba dimpotriva obositoare şi nesănătoasă, mă face automat o persoană rea? Sau egoistă? Pentru că dacă e aşa, nu-mi rămâne decât să trăiesc cu păcatul ăsta, fiindcă deşi marele avantaj cu prietenii e că poţi să ţi-i alegi, realitatea îmi demonstrează că eu nu mă pricep deloc la jocul ăsta. Şi culmea, îmi prefer familia.

Ploaie din soare

Dacă într-o zi ploaia nu s-ar mai opri şi ar ploua, Doamne, ar ploua cu lacrimile mele...ce frig s-ar face pe pământ!

Dacă în altă zi, soarele ar uita să mai apună și ar rămâne agățat acolo, pe cerul inimii mele, Doamne, câtă lumină ar fi în lume după mine!

Și dacă într-o zi, Doamne, nu Ți-ai mai lua ochii de la mine, și am rămâne așa, nemișcați, preț de un veac, câtă ploaie și cât soare mi-ar picura de pe pământ în cer...da, Doamne, în cerul din ochii mei închiși...

Rugăciune

Caută-mi inima acolo unde visele nu cunosc dimineaţa. Acolo unde toţi se prefac că nu ştiu, iar eu sunt singura care nu vrea să ştie. Caută-mi inima, iar apoi lasă-mă să mă odihnesc pe genunchii Tăi. Aşa cum m-ai învăţat când Te-am cunoscut. Doar caută-mi inima, iar când o găseşti, nu mă mai lăsa vreodată să plec de lângă Tine!

Wake me up when September ends

A fost prima zi când a plouat. Fără oprire. Peste oraşul ăsta cenuşiu şi înecat în ruine şi peste inima asta prevestind a toamnă. Am crezut că anul ăsta, cel puţin, am să pot sări peste partea asta. Peste luna asta. Nu ştiu de ce, am sperat ca pentru prima oară, să pot închide ochii vara şi să mă trezesc exact înainte de Crăciun. Ei bine, cumva toate se întorc împotriva mea. Pentru că, îmi place sau nu să recunosc, toamna şi ploaia mi-s mai dragi acum ca niciodată. Nu mai pot nicicum să le-alung din privirea-mi mai cenuşiu înnorată decât cerul ăsta teatral de septembrie. Mi-e teamă uneori să mă apropii de fereastră. Aşa vrăjită sunt de ploaia asta ce nu încetează să danseze pe trotuarul din faţa casei, încât mă sperie gândul că, uitându-mă pe fereastră o să-mi văd sufletul picurând ritmic, pierdut şi dezolant. Şi cum o să mai pot atunci zâmbi vreodată pentru toţi care iubesc zâmbetul în mine?
Şi e adevărat: iubesc ploaia; dar întrebarea e, iubeşte cineva toamna în mine?

Zâmbet pierdut

Nu-mi mai amintesc din ce motiv, astăzi mi-am pierdut în mare unul dintre ultimele două zâmbete pe care le-am păstrat pentru partea asta a anului. Se înnorase şi bătea un vânt destul de puternic şi fără să bag de seamă au început să-mi lăcrimeze ochii. M-am simţit destul de vinovată că n-am avut mai mare grijă de zambetul pe care îl pierdusem. Dar a trecut repede şi m-am gândit că din toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat, când a pictat apusul la malul mării s-a întrecut pe Sine Însuşi. Şi nu cred că e ceva mai frumos decât asta. Aproape că nici nu mai contează că am rămas cu un singur zâmbet stingher pentru tot restul săptămânii.

Anyway

E diferit când priveşti spectacolul de pe margine. Nu doare şi e aproape inofensiv. Şi într-un mod ciudat, chiar am impresia că pun suflet în toate gesturile mai mult sau mai puţin teatrale. Adevărul e însă că inima-mi rămâne intactă. Iau totul înapoi, pentru că ar fi ciudat să-mi rămână sufletul incomplet. Dacă la fiecare pas, aş pierde câte un ciob din suflet, mă întreb câţi paşi ar trebui să fac până să rămân fără...Sau sufletul se regenerează? Şi dacă ar fi aşa? Şi dacă cu cât împarţi mai mult din el, cu atât creşte mai frumos şi mai necuprins? Şi dacă privind spectacolul de pe margine, crezând că în felul ăsta n-am nimic de pierdut, sufletul meu se stinge, chircindu-se sub greutatea atâtor rugăciuni nerostite?