Nedumeriri nocturne

N-am nici cea mai vagă idee încotro se îndreaptă toate lucrurile. Şi partea cea mai ciudată e că nici nu cred că mi-aş dori să ştiu. La urma urmei avea sens ceea ce-mi spunea Adina astăzi despre tabloul avangardist căruia nu-i găsesc logica pe peretele galben de care se sprijină patul meu. Nu trebuie să aibă logică. E mult mai simplu aşa.
M-aş simţi mult mai bine să nu mai urmăresc şirul gândurilor ăstora cu miros de fum înecăcios. Să nu mai aud ţipetele astea asurzitoare care-mi provoacă insomnii nesfârşite. Să păstrez amintirile care le iubesc, iar peste restul linişte. Să transform durerea asta cumplită ce mă încearcă într-o cutie de scrisori. Iar la sfârşit să pot spune că am reuşit.
Habar n-am încotro am pornit-o iar.

The climb

Nu cred că mi-a plăcut vreodată Miley Cyrus. Nu cred că îmi place nici acum. Dar melodia asta nu mi-o pot scoate din cap nicicum.

Mă întreb

Mă întreb dacă în visele tale furtunile-s mai liniştite decât aici, printre noi, muritorii.
Mă întreb dacă de fiecare dată când clipeşti se stârnesc vijelii pe mare, aşa cum credeam că se întâmplă când îţi călcam pe urme.
Mă întreb dacă mai ştii să joci ascunselea şi dacă ea cunoaşte toate locurile în care m-am ascuns eu de teamă să nu te pierd.
Mă întreb dacă mai pictezi cu ochii închişi stâlpii prăbuşiţi de pe marginea drumurilor.
Mă întreb dacă ţi se-ntâmplă şi ţie vreodată viaţa, în atâtea forme şi culori, cum mi se întâmpla uneori mie când uitam cine sunt.
Mă întreb dacă mai auzi vocile care te chemau afară din lumea în care-mi ziceai că începe să-ţi placă.
Mă întreb cum e cerul dincolo de ochii tăi goi, în zilele de toamnă târzie.
Mă întreb dacă ţi-ai mai aminti de mine, dacă m-ai vedea pe drumul ăsta care nu se mai întoarce înapoi.
Mă întreb dacă tu te întrebi vreodată...

Flashback

Mă întreb în fiecare zi care e momentul în care am încetat să mai fiu eu; care e locul unde am pierdut şirul numărătorii. Şi încerc să-mi amintesc cum obişnuiam să fiu, cum îmi doream să fiu, dar totul e cufundat într-un întuneric adânc. Nici nu mai sunt sigură că a existat vreodată o variantă mai bună a mea. Poate doar îmi imaginez poveşti pe care nu le-am citit niciodată.
Nu mai ştiu cine sunt acum, dar nu reuşesc nicicum să-mi amintesc cum era să fiu altfel. Ca şi cum cineva ar fi adunat toate piesele şi le-a aranjat într-un fel în care nu mă mai pot regăsi. Apoi a rupt din carte toate paginile cu amintiri. Şi-mi pare că sunt acum doar imitaţia ieftină a unei persoane pe care n-am cunoscut-o niciodată.
Nu ştiu în ce cred, pentru că altcineva a găsit potrivit să scrie crezul pentru mine. Mă trezesc tresărind că recit mecanic nişte versuri fără conţinut, în faţa unor mulţimi care elogiază un sistem de valori care nici măcar nu-mi aparţine.
Nu am mai nimic, despre care să spun că e al meu, şi într-un mod ciudat, asta nu mă deranjează defel. Sunt atâţia oameni care s-au străduit ca eu să devin ceea ce sunt azi, încât mi-e imposibil să găsesc ceva care să-mi amintească de mine, cea reală. Sunt ceva din fiecare şi nimic din mine însămi. Nu ştiu ce cred, pentru că am lăsat pe alţii să aleagă pentru mine ceea ce cred. Nu ştiu exact ce trăiesc, pentru că într-un mod ciudat, viaţa mea o trăiesc alţii pentru mine.
Şi-mi place uneori să sper că undeva, ascuns adânc în mine, e ceva la care nimeni n-a ajuns. Ceva din ceea ce am fost cândva şi nu-mi mai amintesc acum.
Şi poate fi, la urma urmei, doar o închipuire pe care nu vreau s-o pierd pentru că mi-e aşa dragă, dar ori de câte ori mă uit la fotografia alb-negru de pe birou, mă încearcă un sentiment plăcut de linişte. Şi-mi vin în minte fragmente dezordonate dintr-o viaţă pe care-mi pare că am trăit-o cândva. Dar totul durează numai câteva secunde, pentru ca apoi totul să fie exact aşa cum a fost.
Şi totuşi secundele alea...Îmi pare că aduc în mine o persoană pe care am căutat-o şi care e reală. Îmi pare că simt valurile spărgându-se de mal în spatele meu şi mirosul de apă sărată care-mi face ochii să lăcrimeze. Pentru câteva clipe am sentimentul că eu sunt copilul încruntat şi ciufulit care mă priveşte neprietenos din rama de pe birou.
Apoi totul se pierde într-o ceaţă şi mai grea decât cea dintâi. Imaginea din ramă a venit probabil odată cu rama când am cumpărat-o. Eu cine ştie cum am ajuns aici...

Bad movie, good point

Sunt puţine lucruri mai plăcute decât un film bun, o ceaşcă de ciocolată caldă albă şi o gaşcă de fete, într-o zi ploioasă de toamnă târzie. Sau cel puţin aşa gândeam înainte să se deschidă Cinema City şi Odeon în Cluj. Sau până să apară R. în peisaj. Ceea ce vreau să spun prin asta e că da, îmi plac filmele. Filmele bune în mod special. Şi nu mă întrebaţi dacă am văzut nu ştiu ce film. Pentru că răspunsul e cât se poate de evident: dacă e film bun, da, l-am văzut; dacă nu e, nu l-am văzut. Ok, recunosc, există şanse să-l fi văzut chiar dacă nu e bun.
Trece destul de rar o săptămână în care să nu merg la film. Iar dacă R. e în Cluj, atunci e aproape imposibil să se întâmple asta. Pentru că dacă e un lucru care să ne placă amândurora în aceeaşi măsură sunt filmele la cinema şi nachos la ODEON. Prin urmare, weekendul asta am văzut două filme. Dar ca niciodată, a fost o criză acută de filme bune la cinema. Aşa că am văzut două filme proaste. Unul mai prost decât celălalt. Singura satisfacţie a fost că cel ales de R. a fost şi mai prost decât cel ales de mine. De fapt a fost şi o a doua satisfacţie, când împotriva sfaturilor mele R. s-a înarmat cu două porţii de nachos, care au ajuns în cele din urmă aproape neatinse în coşul de gunoi de la ieşirea din sală.
Nu vă mai pun răbdarea la încercare: filmul ales de mine- The Rebound, cel ales de R.- Surogates. După ce a început filmul, cel de-al doiles, bineînţeles, mă întrebam dacă poate deveni mai rău decât începuse. Spre final m-am convins că, în mod inexplicabil, se poate şi mai rău. Şi cel mai mult mi-aş fi dorit să fie cineva care să-mi poată răspunde la întrebarea: la ce s-o fi gândit ăl' de-a făcut filmul ăsta când l-a trăznit întâia dată ideea asta năstruşnică a filmului? La ce s-o fi gândit Bruce Willis când a acceptat un rol în filmul ăsta?
Nu a fost nimeni atunci să-mi poată da un răspuns, aşa că a trebuit să-l găsesc de una singură. Pentru că azi numai la asta mi-a stat gândul. În cele din urmă chiar m-am luminat. Deşi încă suspin la gândul celor 84 de lei irosiţi iremediabil, trebuie să recunosc că undeva, destul de greu perceptibilă, destul de prost pusă în valoare, ideea filmului n-a fost chiar aberantă, cum crezusem iniţial. Bineînţeles că n-o să stau acum să povestesc filmul. Dar într-un fel, chiar aşa ni se întâmplă şi nouă. Să afişăm în faţa celorlalţi ceea ce de fapt ne-am dori să fim, nu neapărat ceea ce suntem. Şi nimeni să nu bănuiască ce suflete bătrâne ascundem în spatele măştilor.
Şi uite-aşa devii filosof după un film cu roboţi. So, bad movie, good point.

Gândul din al doisprezecelea ceas

Bătaia s-a oprit. Îmi ţin respiraţia şi îmi duc încet mâna la inimă. Ce-ar fi dacă bătaia care tocmai s-a oprit era chiar bătaia inimii mele? Abia îmi mai simt umărul şi braţul stâng de durere. Dar nu, nu era inima mea. Aproape că sunt dezamăgită. Nu, nu e nimic sumbru în asta. Doar că mi-am imaginat preţ de o secundă, cum ar fi lumea dacă inima mea ar fi încetat să bată. Aş fi vrut să mai stau? Aş fi vrut să mai alerg? Să mai privesc? Să mai ştiu?
Am lăsat gândurile astea. Poate e de vină ora asta târzie şi insomnia asta nebună care îmi tulbură nopţile de la o vreme încoace. Ştiu că are să mă certe mâine când o să mă privească în ochi şi-o să-mi vadă dansând în privire gândurile astea cenuşii. Ştiu că o să mă roage să închid ochii, când trist peste măsură n-o să mai poată schimba nimic. Eu am să-l ascult, pentru că ştiu că la urma urmei el n-are să plece niciodată. Şi poate mâine o să uit.

Lasă noaptea...

Îmi tot învârt privirea prin cameră, în speranţa că o să găsesc motivul pentru care sunt trează la ora asta. Aş fi vrut să fie mai simplu. Să mă pun în pat, să-mi trag pătura mea fermecată peste cap şi totul să dispară din mintea mea. Dar nu e şi asta mă face să-mi doresc să mai fiu încă o dată copil, deşi nu-mi amintesc mai nimic despre copilăria mea. Şi nu ştiu dacă e un şablon, o falsă amintire sau invenţie de-a mea, dar cred că atunci când eram copil obişnuiam să adorm instantaneu.
Douăzeci de minute m-am întors de pe o parte pe alta. Poate e de vină aşternutul în culori prea aprinse pentru liniştea mea. Sau poate filmul pe care l-am văzut aseară şi pe care nu mi-l mai pot scoate din cap. Sau alaltăseară. Între timp, am băgat de seamă că pe întuneric, oglinda mea arată lucrurile distorsionat. Poate doar mi se pare. Poate chiar aşa trebuie să fie.

Cum ziceam...prin pereţii ăştia subţiri se aude orice. În special gândurile mele trecute semnificativ de miezul nopţii.

P.S. Din nou, nu ştiu dacă doar mi-am închipuit, dar mi s-a părut că azi m-a urmărit peste tot fotografia unei tipe, pe care nu ştiu din ce motive n-o plac deloc. Mi-e teamă să mai intru pe site-uri de fotografie, pentru că mă încearcă un vag sentiment că o să am coşmaruri, dacă o mai văd încă o dată astăzi.

Aici stau eu

Se opreşte la doar câţiva paşi în faţa mea. Are o şosetă de o culoare şi una de altă culoare. Mă întreb dacă i s-a întâmplat şi lui cum mi se întâmplă mie uneori, să nu găsească două şosete la fel. Poartă două tricouri, unul peste celălalt, iar cel de deasupra e întors pe dos. Mă întreb dacă l-a luat anumit aşa, dar lui nu prea pare să-i pese de întrebările mele. Stă rezemat de tocul uşii, dar din cauza treptelor nu văd decât picioarele fetei. Are o pereche de şlapi asupra căror culoare nu mă pot decide încă. Ar putea fi roz. Aş spune mai degrabă că au fost roşii la început. Stă cu picioarele încrucişate. Ştiu că ar vrea să-l invite înăuntru, dar am auzit-o zilele trecute pe mama ei strigând la ea că numai cu golani umblă. Se aude orice mişcare prin pereţii ăştia subţiri. Mă fac că îmi caut ceva în poşetă. Nu ştiu ce-a fost în capul meu când mi-am luat poşeta asta. El îşi dă la o parte o şuviţă de păr care se încăpăţânează să-i cadă înapoi peste ochiul drept. Ea râde nervos. El pare mulţumit s-o vadă râzând, deşi ştiu că şi el ar vrea să fie invitat în casă. Mai urc două scări în speranţa că o să-i pot zări şi ei faţa. Poartă acelaşi maieu cu care era îmbrăcată ieri când ieşise trântind uşa în urma ei. Am crezut că dărâmă tot blocul. Are părul prins într-o coadă simplă, aşa cum îl poartă mai tot timpul. Şi exact atunci începe să-mi sune telefonul. Dau să-l scot repede din geantă. Sunt o neîndemânatică! Îl scap jos, dar continuă să sune. Amândoi se întorc brusc către mine. Cred că am roşit până în vârful urechilor. Dau să spun ceva, dar mă bâlbâi fără scăpare. Ei se uită unul la altul şi apoi din nou la mine. Mă aplec stânjenită să-mi ridic telefonul care tocmai a terminat de sunat. Încerc să-l pun în geantă, dar nimeresc lângă şi cu o bufnitură şi mai mare decât prima, cade din nou pe moyaicul murdar. Ei se uită iar unul la altul şi încep amândoi să râdă. Mă aplec pentru a doua oară să-l ridic şi mă întreb dacă situaţia poate deveni mai stânjenitoare de atât. Rămân ţintuită locului cu vaga senzaţie că reuşisem să întrerup cea mai bună parte a serii pentru ei doi. El îşi trece mâna prin părul blond şi mă priveşte întrebător.
"Eu..."
Mă priveşte în continuare fără să înţeleagă situaţia. Ea e cu un pas în spatele lui, cu aceeaşi privire nedumerită. Habar n-are cine sunt. Eu ştiu până şi ce muzică ascultă şi la ce oră îi bea cafeaua. Se aude tot prin pereţii ăştia subţiri.
Binevoiesc să mă mai apropii încă doi paşi, în speranţa că n-o să fiu nevoită să mai dau vreo explicaţie. El încă stă rezemat de tocul uşii. De tocul uşii mele, mai exact. Nu pare să aibă nici unul vreo idee ce intenţionez să fac.
"Vreau doar să intru în casă." Şi scutur cheile pe care le ţineam de ceva vreme în mână. În sfârşit se prinde. Îşi mişcă grăbit tenişii jerpeliţi de lângă uşa mea.
"Scuze. N-am ştiut că stai aici!"
Are o gaură în tricoul de deasupra. Mă întreb dacă ea a observat asta. Sau şosetele de culori diferite. Intru în casă şi îi aud bufnind în râs în urma mea: Vreau doar să intru în casă.
Poate până la urmă o să mă invite în casă, gândeşte el.
Poate o să-l pot convinge să nu mai poarte tricoul ăsta.

Se aude orice mişcare prin pereţii ăştia subţiri.

Care-mi mai sunt frustrările zilele astea...

Îmi amintesc perfect când R. mi-a pus întrebarea asta. Şi nu cred că am ezitat vreun moment înainte de a-i răspunde. Dacă ar fi să ai o super-putere, ce ti-ai dori cel mai mult sa poti face? Simplu: Mi-aş dori să pot vindeca oameni!
De câteva zile, e un gând care se încăpăţânează să-mi zburde prin minte. Nu că mi-aş fi schimbat opţiunea. Încă sunt convinsă că dacă ar fi să-mi pot alege o super-putere, mi-aş alege puterea de a vindeca oameni. Dar. Dar tot ma întreb cum ar fi să pot citi gândurile oamenilor. În alte cuvinte, cum ar fi să stau faţă în faţă cu o persoană şi să pot vedea exact ce gândeşte despre mine. Pentru că atunci când ziceam că mi-ar plăcea să citesc gânduri, mă refeream strict la gândurile care au legătură cu mine. La ce mi-ar folosi să ştiu gândurile celorlalţi când eu abia reuşesc să ţin pasul cu ale mele.
Nu ştiu dacă numai eu sunt aşa, dar aş da orice să ştiu ce gândeşte de fapt persoana cu care vorbesc, în momentul în care mă priveşte. Şi asta pentru că ştiu că de cele mai multe ori oamenii nu spun ceea ce gândesc de fapt, ci ceea ce cred că ar trebui spus în anumite momente. Şi mai ştiu că de multe ori am spus ce drăguţă panglică ai!, când primul lucru care mi-a venit în minte a fost oare asta a uitat să-şi schimbe pijamalele când a ieşit din casă?
Şi cu atât mai mult mi-aş fi dorit zilele trecute să pot ghici ce-i în mintea mamei lui R. când stăteam liniştită la poveşti cu ea, în camera de zi. Nu că n-ar fi fost prezentă în discuţii sau ceva de genul ăsta, doar că niciodată nu-mi pot da seama din felul în care se uită la mine dacă în momentul ăla dă din cap la ceea ce tocmai am spus despre aranjatul sălii la ultima nuntă la care am fost, sau e doar o modalitate de a-şi manifesta dezaprobarea la felul cum mi-am prins azi părul. Şi asta e de-a dreptul frustrant!

Mai lung îmi pare drumul acum la-ntors acasă:)

Am revenit în Cluj şi e cumplit de frig. La intrare în Cluj, am fost şocată să văd că pe acoperişul caselor se aşezase zăpadă în cantităţi impresionante pentru luna octombrie. De precizat că eu eram îmbrăcată doar cu bluza mea galbenă (genul de bluză perfectă pentru o seară răcoroasă de vară) dar imposibil de nepotrivită pentru ce-am avut de înfruntat pe drumul spre casă. M-am lăudat în gând pentru ideea inspirată de a-mi fi luat şi eşarfa galbenă cu gri la gât, pentru că, deşi nu foarte semnificativ, m-a ferit puţin de ploaia sau zăpada rece ca gheaţa. Am încercat să iuţesc pasul, dar geanta pe care o trăgeam după mine nu m-a prea ajutat. Între timp m-a sunat Adina să vadă pe unde sunt. E adevărat că nu mai aveam foarte mult până acasă, dar s-a grăbit să-mi iasă înainte cu geaca mea albă şi o umbrelă. Să nu mai amintesc faptul că în picioare aveam balerini, fără şosete, deci până am ajuns acasă înotam în ei. După cum bănuiţi, am ajuns în cele din urmă acasă şi am scăpat de hainele ude de pe mine. Am fost aşa impresionată de gestul Adinei, dar nu am ştiut nici cum să-i spun mulţumesc. Sper că nu e prea târziu.

În final, e bine să fiu din nou acasă.

Să le (ne) fie rușine!(?)

N-aș spune niciodată despre mine că mă pricep la fotbal. Nici măcar nu cred că îmi place sportul ăsta. Dar îmi place România și din cauza asta uneori mă uit la fotbal. Asta am făcut și sâmbătă, la fel ca alte mii de români, sperând că o să merite osteneala. Din păcate nu s-a meritat nici măcar efortul de a rămâne în casă sâmbătă seara, motiv pentru care la 2-0 m-a luat un somn grozav și suprimându-mi rușinos spiritul patriotic ce începuse a încolți în mine, m-am băgat în pat cu conștiința încărcată fiindcă nu simțisem nici un fel de remușcare. Ei bine, de ce vorbesc de fotbal, când nici măcar nu sunt vreo împătimită a fotbalului și pe lângă asta e și trecut de 1 a.m.? Pentru că deși e o oră destul de matinală, lista mea de mess e încă destul de populată. Și unul din prietenii mei buni are un status interesant Să le fie rușine! Bineînțeles că mânată de curiozitatea mea bolnavă, am vrut să știu cui trebuie să-i fie rușine, deci am dat click pe trimitere și am fost trimisă la blogul lui C. Tolontan. Editorialul nu conținea nimic interesant, fapt pentru care am citit mai mult printre rânduri. La sfârșit nu m-am putut abține să nu-mi pun o întrebare. Sau două: lor chiar le e rușine? nouă ar trebui să ne fie rușine? Pentru că la 5-0, mie și în somn mi-a fost rușine!

Bonusul(continuare postare anterioară)

3 Iulie 2007

Precizare off-topic: Îl ştiţi deja J., cel mai mic frate al meu. Fiind cu muuulţi ani mai mic decât mine, şi fiindcă eram acasă, eu mă ocupam de tot ceea ce însemna şcoală.pentru el . Nu ştiu dacă i-a plăcut asta sau nu, dar mai toţi colegii lui mă cunoşteau, iar fetele, mult mai puţine decât băieţii, tot timpul îmi săreau în braţe când mă vedeau. În special Doroteea, una dintre cele mai speciale fetiţe pe care le-am cunoscut vreodată. Încă am greutăţi în a înţelege de ce a făcut Dumnezeu lucrurile aşa, dar Doroteea a murit, aşa, brusc şi fără veste, într-un accident. Despre asta e vorba în rândurile care urmează.

A mai rămas doar o ramă goală. Ca o fereastră într-o casă întunecată şi singură. Ca o fereastră ce se deschide spre un loc mai întunecos decât primul. Aş putea băga mâna în ramă şi sunt sigură că nu m-aş mai întoarce înapoi. Aş dispărea aşa...ca un vapor într-o gaură neagră. Şi n-ar mai şti nimeni dacă am fost vreodată sau sunt doar o poveste.
A ieşit din ramă copilul pe care-l priveam în fiecare zi ca-ntr-o oglindă. A prins viaţă şi-a dispărut aşa, pe ascuns, când mi-am întors privirea să prind ultima secvenţă din moartea care tocmai se încheia lângă mine...
Unii mi-au zis că rama fusese dintotdeauna goală, pe colţul unei mese rotunde cu trei picioare. Dar eu ştiu că nu poate fi prea departe. Uneori, când reuşesc să-mi ţin respiraţia, întinsă pe spate, pe covorul murdar şi învechit de care îşi şterg încălţămintea toţi cerşetorii, aproape îi aud bătăile inimii. La început repezi , ca o ploaie torenţială poposind pe pervazul geamului meu, şi apoi din ce în ce mai rar. Până nu se mai aud deloc. Şi mai rămân întinsă preţ de câteva secunde ca să mă conving că n-a fost decât tic-tacul ceasului bătrân captiv sub genunchii mei zgâriaţi. Apoi pornesc iar să-l caut.
M-am întrebat dacă nu s-a pierdut cumva în adâncul din privirea lui înceţoşată şi împăienjenită de atâta cer. Dar chiar şi aşa, nu cred că-l pot ierta pentru fuga hoţească. Ar fi putut lăsa în urmă, măcar un colt de hârtie îngălbenită, cu urma unui sărut, în loc de cuvinte. Aş fi ştiut atunci că-şi găsise un loc mai bun, într-o altă ramă, c-o altă străină mângâindu-i privirea în fiecare dimineaţă înnorată.
A dispărut copilul din rama mea preferată. Şi-l caut de atunci prin icoanele tulburate de pe zidurile unor încăperi goale. Şi plâng sau plouă ori de câte ori văd paşi de copii rătăciţi printre rândurile sacadate de copaci nebuni.
Nu ştiu unde am ajuns acum. Poate-am intrat în întunericul din rama goală, dar dacă-l vede cineva pe copilul care poartă întotdeauna un porumbel alb pe umăr, nu mă strigaţi. Chemaţi-l înapoi acasă.
P.S. Livin' this stupid life of mine, makes me wanna catch the rain with empty hands.
-nu-l mai căutaţi. Copilul a murit anul trecut într-un accident de autobuz. Încă mai moare când mă gândesc la el/ea.

Postare+bonus

Cum de la o vreme, în mintea mea, nici un gând n-a fost la locul lui, m-am gândit că decât să plictisesc pe cineva cu posturi fără conţinut, să mă apuc să caut blogurile altor persoane, pe care am renunţat să le citesc din motive personale. Şi de la un blog la altul, am ajuns într-un final la jurnalul meu. Nu, ăla nu e postat niciunde pe internet. Stă frumos pe birou, pierdut între alte zeci de cărţi şi foi. Evident, nu m-am putut abţine să nu întorc câteva pagini şi trebuie să recunosc că o dată la câteva luni astta e activitatea mea preferată.
Îmi imaginez cum au zâmbit unii când au auzit de jurnal. Ştiu. Mulţi dintre voi aţi avut aşa ceva când aveaţi 13-14 ani şi eraţi îndrăgostiţi de colegul/colega de bancă, iar apoi mama a avut neinspirata idee să dea peste el şi să-l citească şi acesta fu finalul jurnalului. La mine n-a fost tocmai aşa.
Eu eram în clasa a zecea când am început să scriu. Aveam o profă de română la care cu greu reuşeam să ţin ochii deschişi la ore. Era bătrână şi, nu glumesc!, nu mai auzea bine! Deci vă puteţi imagina cam ce era la ora ei. Nu mi-a plăcut niciodată de ea, dar e un lucru pentru care o să mi-o amintesc mereu. Pentru că, da, datorită ei am început să scriu. În general. Inclusiv în jurnal. Ne-a spus într-una din ore că cel mai interesant fapt în a ţine un jurnal e că te ajută enorm să-ţi urmăreşti evoluţia. Nu ştiu dacă neapărat dorinţa de a-mi măsura evoluţia sau mai curând faptul că mă plictiseam cumplit în orele de română, dar am început să scriu în jurnal. Şi nu m-am mai oprit de atunci. E adevărat că au fost perioade în care am renunţat la obiceiul ăsta, dar de fiecare dată am revenit. Şi e una din activităţile la care mi-ar fi aproape imposibil să renunţ. Şi fiindcă azi am o zi bună şi e soare afară, m-am gândit că ar fi interesant să vă faceţi o idee cam cum arată jurnalul meu. So, enjoy!(următorul post)

Ghicitoare

Chiar...ştie cineva un loc în mall, unde să-mi pot scoate pantofii fără să se uite toată lumea speriată la mine? Eu ştiu! Eu ştiu! Pe holuri la Odeon într-o duminică la prânz. E aproape gol.


Şi apropo...nici una dintre noi n-a fost niciodată în vizită la psihiatru...Serios!

Do you know him?

Nu ştiu câţi dintre voi îl cunoaşteţi pe J. Probabil foarte puţini. Pentru toţi ceilalţi, J. e motivul pentru care am început, în primă instanţă, să scriu pe blog. Vara asta am petrecut ceva mai mult timp împreună şi el a fost cel mai afectat de plecarea mea. Nu-mi vine să cred cât de mare e acum. Şi când amintesc că trebuia să-l legăn pe picioare ca să adoarmă:) acum mai are puţin şi mă ajunge...

A doua fotografie e una din preferatele mele. Tati era în spital, iar eu cu J. ne furişasem în salon înafara orelor de vizită. Pentru că îi lipsea aşa de mult tati de acasă, n-am putut să nu imortalizez momentul. Oare doar mie mi se par perfecţi?:)

De pe pământ în cer

Dacă într-o zi, ploaia nu s-ar mai opri şi ar ploua, ar ploua, Doamne, cu lacrimile mele...
Ce frig s-ar face pe pământ!

Dacă în altă zi, soarele ar uita să apună şi ar rămâne agăţat acolo, pe cerul inimii mele,
Doamne, câtă lumină ar fi în lume după mine!

Şi dacă într-o zi, Doamne, nu Ţi-ai mai lua ochii de la mine şi am rămâne aşa, nemişcaţi, preţ de un veac...
Câtă ploaie şi cât soare mi-ar picura de pe pâmânt în cer...
Da, Doamne, în cerul din ochii mei închişi!