Decembrie în inimă

E greu de explicat cum se simte luna decembrie în inima mea. Cu mult mai greu anul ăsta, decât în oricare alt an. Şi asta pentru că luna decembrie pentru mine echivala în cea mai mare măsură cu reuniunile de familie. Da, da, seri friguroase, drumuri înzăpezite, sunet de colinde şi multă aglomeraţie în casa părinţilor mei. Mă întreb cum o să mă pot obişnui acum cu decembrie fără ei. Cum pot reinventa luna asta în inima mea, fără s-o pentrec dorindu-mi să fiu acolo, între nepoţeii mei neastâmpăraţi, lângă tati şi mami, lângă toţi cei mai dragi ai mei. E aproape deprimant să mă gândesc la asta, dar mai mult decât gândurile mele sumbre, decembrie e şi rămâne luna bucuriei în inima mea. Chiar dacă sunt departe de ei, ştiu că e un început din care va trebui să scot ce-i mai bun. Şi deşi nu vreau şi nu pot suprima dorul, n-o să las asta să-mi răpească bucuria. O să am de'acum un decembrie doar al meu.

Despre relaţii

A fost o vreme, în viaţa mea, când credeam că pot face faţă oricărui tip de persoană. Atâta vreme cât e vorba de o relaţie unu-la-unu. Pentru că în relaţiile de grup, deci la faza de integrare, probabil nu exista grad de handicap care să mă descrie. De ceva vreme, însă, am ajuns la concluzia că nu-mi plac oamenii. Încă nu sunt hotărâtă dacă nu-mi plac oamenii în general, sau nu-mi plac oamenii care încearcă să facă parte din viaţa mea cu tot dinadinsul. Sunt sigură că o să ajung curând la o concluzie. Revenind la ideea principală, cea legată de capacitatea mea de relaţionare cu oamenii, nu ştiu de ce am crezut vreodată că pot sau că vreau să fac asta, când e cât se poate de evident că nu. Nu e aşa. Am puţini oameni în viaţa mea care-mi plac şi sfera se restrânge în mare parte în jurul termenului de familie. Foarte puţin mai departe. Cine a zis că familia nu o poţi alege, mă gândesc că a zis-o în sens peiorativ. Totuşi când vine vorba de familia mea, uneori mi se pare că i-am ales personal pe fiecare dintre ei. Toţi sunt exact aşa cum i-aş fi vrut să fie. Adică cei mai mulţi dintre ei, departe. A  nu se interpreta greşit. Îmi iubesc familia tocmai pentru asta. Că sunt departe din multe puncte de vedere, iar asta înseamnă că întotdeauna am avut spaţiul necesar pentru a deveni ceea ce am vrut să fiu, independent de fiecare dintre ei. Nu ştiu dacă din respect pentru mine, sau dintr-o trăsătură comună de caracter, nici unul dintre noi nu calcă invaziv teritoriul celuilalt. Şi asta e ce iubesc mai mult şi mai mult în oameni. Conştientizarea graniţelor în relaţii. Şi dacă mă gândesc bine, familia mea e un model aproape desăvârşit în privinţa asta. Bineînţeles, ca fiecare sistem, are şi ea scăpările ei, dar nu semnificative. Vorbim rar şi puţin, dar asta nu îngrijorează pe nimeni. Fiecare avem lumea noastră, independent de lumile celorlalţi. Timpul, dinstanţa şi tăcerea sunt de fapt farmecul revederilor în familia noastră.
Şi poate ăsta e motivul pentru care nu înţeleg nicicum oamenii care încearcă pe toate căile să se caţere în viaţa mea. Sau oamenii care ţin cu disperare să încerce să repare o relaţie care nu mai poate fi reparată. Sau pur şi simplu nu am nici un motiv să vreau să fie reparată. Şi aici apare dilema: faptul că nu găsesc o prietenie oarecare, folositoare în vreun fel, ba dimpotriva obositoare şi nesănătoasă, mă face automat o persoană rea? Sau egoistă? Pentru că dacă e aşa, nu-mi rămâne decât să trăiesc cu păcatul ăsta, fiindcă deşi marele avantaj cu prietenii e că poţi să ţi-i alegi, realitatea îmi demonstrează că eu nu mă pricep deloc la jocul ăsta. Şi culmea, îmi prefer familia.

Ploaie din soare

Dacă într-o zi ploaia nu s-ar mai opri şi ar ploua, Doamne, ar ploua cu lacrimile mele...ce frig s-ar face pe pământ!

Dacă în altă zi, soarele ar uita să mai apună și ar rămâne agățat acolo, pe cerul inimii mele, Doamne, câtă lumină ar fi în lume după mine!

Și dacă într-o zi, Doamne, nu Ți-ai mai lua ochii de la mine, și am rămâne așa, nemișcați, preț de un veac, câtă ploaie și cât soare mi-ar picura de pe pământ în cer...da, Doamne, în cerul din ochii mei închiși...

Rugăciune

Caută-mi inima acolo unde visele nu cunosc dimineaţa. Acolo unde toţi se prefac că nu ştiu, iar eu sunt singura care nu vrea să ştie. Caută-mi inima, iar apoi lasă-mă să mă odihnesc pe genunchii Tăi. Aşa cum m-ai învăţat când Te-am cunoscut. Doar caută-mi inima, iar când o găseşti, nu mă mai lăsa vreodată să plec de lângă Tine!

Wake me up when September ends

A fost prima zi când a plouat. Fără oprire. Peste oraşul ăsta cenuşiu şi înecat în ruine şi peste inima asta prevestind a toamnă. Am crezut că anul ăsta, cel puţin, am să pot sări peste partea asta. Peste luna asta. Nu ştiu de ce, am sperat ca pentru prima oară, să pot închide ochii vara şi să mă trezesc exact înainte de Crăciun. Ei bine, cumva toate se întorc împotriva mea. Pentru că, îmi place sau nu să recunosc, toamna şi ploaia mi-s mai dragi acum ca niciodată. Nu mai pot nicicum să le-alung din privirea-mi mai cenuşiu înnorată decât cerul ăsta teatral de septembrie. Mi-e teamă uneori să mă apropii de fereastră. Aşa vrăjită sunt de ploaia asta ce nu încetează să danseze pe trotuarul din faţa casei, încât mă sperie gândul că, uitându-mă pe fereastră o să-mi văd sufletul picurând ritmic, pierdut şi dezolant. Şi cum o să mai pot atunci zâmbi vreodată pentru toţi care iubesc zâmbetul în mine?
Şi e adevărat: iubesc ploaia; dar întrebarea e, iubeşte cineva toamna în mine?

Zâmbet pierdut

Nu-mi mai amintesc din ce motiv, astăzi mi-am pierdut în mare unul dintre ultimele două zâmbete pe care le-am păstrat pentru partea asta a anului. Se înnorase şi bătea un vânt destul de puternic şi fără să bag de seamă au început să-mi lăcrimeze ochii. M-am simţit destul de vinovată că n-am avut mai mare grijă de zambetul pe care îl pierdusem. Dar a trecut repede şi m-am gândit că din toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat, când a pictat apusul la malul mării s-a întrecut pe Sine Însuşi. Şi nu cred că e ceva mai frumos decât asta. Aproape că nici nu mai contează că am rămas cu un singur zâmbet stingher pentru tot restul săptămânii.

Anyway

E diferit când priveşti spectacolul de pe margine. Nu doare şi e aproape inofensiv. Şi într-un mod ciudat, chiar am impresia că pun suflet în toate gesturile mai mult sau mai puţin teatrale. Adevărul e însă că inima-mi rămâne intactă. Iau totul înapoi, pentru că ar fi ciudat să-mi rămână sufletul incomplet. Dacă la fiecare pas, aş pierde câte un ciob din suflet, mă întreb câţi paşi ar trebui să fac până să rămân fără...Sau sufletul se regenerează? Şi dacă ar fi aşa? Şi dacă cu cât împarţi mai mult din el, cu atât creşte mai frumos şi mai necuprins? Şi dacă privind spectacolul de pe margine, crezând că în felul ăsta n-am nimic de pierdut, sufletul meu se stinge, chircindu-se sub greutatea atâtor rugăciuni nerostite?

Lui R.

Mă trezesc uneori întrebându-mă cum ar fi fost viaţa mea dacă tu n-ai fi poposit în inima mea în ziua aceea de vară. Dacă în loc să-ţi cer să rămâi, aş fi păstrat tăcerea despre care îmi spui acum că nu te-ar mai fi întors înapoi pentru nimic în lume. Dacă pe drumul tău spre casă nu te-ar fi bântuit amintirile acelea cu gust dulce-amărui care te-au făcut să arunci toată muzica pe fereastră. Cum ar fi fost dacă n-aş fi purtat rochia albastră sau sandalele mele aurii. Oare te-ai mai fi întors?

Aproape că îmi vine să zâmbesc. Eşti aici lângă mine şi habar nu ai la ce mă gândesc eu. Mă întreb ce visezi în timp ce eu îţi vorbesc despre probabilităţi nematematice. Cumva s-a lăsat liniştea între noi. Aşa încât eu nu mai ştiu când să-ţi vorbesc şi de unde să încep. Mă apucă uneori tristeţea gândindu-mă la asta, dar uitându-mă la tine, îmi dau seama că de tine nu mă leagă doar cuvintele sau gândurile mele nerostite. Într-un mod ciudat, toată lumea mea se-nvârte acum în sensul zâmbetului tău. De tine mă leagă tăcerea asta absurdă în care eu îţi ascult respiraţia regulată, în vreme ce tu strângi perna în braţe; mă leagă fiecare rând şi fiecare vers; de tine mă leagă melodia pe care m-ai rugat să o mai pun o dată astăzi, în timp ce te priveam cum meştereai ceva la maşină, în garaj, iar eu habar nu aveam că asculţi ce cânta; de tine mă leagă tristeţea şi fiecare lacrimă pe care te grăbeşti să mi-o ştergi când îmi spui că mă comport ca un copil; de tine mă leagă fiecare poveste de dragoste din filmele la care te uiţi cu mine doar de dragul meu; de tine mă leagă fiecare meci de fotbal la care îmi place să mă uit doar pentru că ştiu că mă vrei acolo; de tine mă leagă fiecare zâmbet şi fiecare răbufnire de bucurie când te văd intrând pe uşă, după o zi lungă de lucru; de tine mă leagă ultimii doi ani din viaţă şi probabil mulţi ani înainte, când te căutam fără să ştiu exact ce caut; de tine mă leagă totul, deşi nu faci nimic ca să mă ţii încătuşată în inima ta. De-ai şti numai, cât îmi place să-mi împart libertatea cu tine!

Despre căutare

Habar nu am ce-mi doresc mai mult acum. Nu ştiu de unde să încep. Şi-ncerc să-mi adun gândurile împrăştiate de prin colţurile prăfuite ale unei lumi în care nici eu nu mai sunt eu. S-a creat în mintea mea un fel de haos şi nu e nimeni să mă ajute să-i dau de capăt. Şi dacă mă întrebi, ţi-aş spune că nu ştiu, abia dacă îmi mai amintesc simptomele disperării.

E ciudat să te mai strig şi să continui să-ţi vorbesc, de parcă ai fi încă aici; când fotoliul din care obişnuiai să-mi asculţi tăcut gândurile e gol acum. Iar ceaşca de ceai care mai poartă încă gustul buzelor tale, stă nemişcată pe masa rotundă de zile întregi. Poate de ani.

Mă amăgesc uneori că poate-ai să te întorci într-o zi, cu zâmbetele tale calde, cu tot; şi tresar de fiecare dată când vântul mişcă perdeaua de la geamul pe care l-ai lăsat deschis când ai plecat. Mă gâmdesc că poate are să-mi pară rău într-o zi pentru lucrurile pe care aş fi putut să le spun, şi-am ales să le păstrez egoist pentru mine. Poate o să-mi dau seama că unele lucruri nu merită spuse pur şi simplu.

Nu mai ştiu unde eşti, iar de când ai plecat fără veste, toate poveştile mele nespuse se pierd într-un ocean de nu-mi mai pasă. Cine ştie unde şi când o să te găsesc. Cine ştie dacă te mai laşi găsit. Dar dacă vorbele mele încep să sune puţin a disperare, poate ar fi timpul să te întorci acasă.

Îmi place acasă.

Vă mai amintiţi de mine? Eu, fata despre care credeţi că ştiţi totul, iar în realitate nu ştiţi nimic? Da. Am ajuns acasă, în sfârşit. Şi da, pot scrie şi de-aici. E mai bine decât mi-am imaginat. Când am ajuns, m-au întâmpinat copiii mei preferaţi, cu zâmbete şi poveşti din alte lumi. M-am prefăcut că înţeleg, când în realitate îmi plăcea doar entuziasmut cu care încercau să-mi demonstreze că sunt binevenită. Apoi au dispărut, cu promisiunea c-au să se-ntoarcă sâmbătă. Abia aştept! În rest e bine. Mai bine ca în lumea în care-mi plăcea să cred că e cel mai bine. E şi frig, şi cald; şi zi, şi noapte. Nici nu cred că le mai pot deosebi acum, după ce m-am obişnuit cu întunericul. Unii încearcă să mă convingă că după, e un loc şi mai bun. Dar mie mi-e încă teamă să merg mai departe. Îmi place acasă, aşa cum e aici, în capătul ăsta de lume, unde mama mă aşteaptă cu plăcinte calde cu mere, iar nepoţii mă iau de la gară. Şi îmi plac copiii care scriu cărţi. Îmi place acasă!

Poveste scurta

Si pentru ca, din nou, timpul nu mi-a prea permis sa mai postez prea mult pe blog, va las cu o poveste in imagini. Una foarte scurta. O sa creasca pe parcurs. Eu sunt doar un personaj.

 

Frustrare de/capitală

Cum nu am nici o idee cum și prin ce întâmplare am ajuns aici, m-am gândit că azi ar fi fost o zi mai bună pentru mine, de-aș fi fost în altă parte. Nu mă plâng, pentru că deși nu pare, am știut de la început cum o să fie. Acum singurătatea asta e aproape tangibilă. El nu știe, ea nu știe; într-un mod ciudat și inexplicabil, nimeni nu știe. Poate doar tipa roșcată din cealaltă cameră bănuiește ceva. Zic asta pentru că de îndată ce m-a văzut, a încercat să mă convingă să cumpăr nu știu ce cosmetice. Habar nu are să vândă un produs, dar maieul transparent pe care îl purta, mi-a luat pentru câteva secunde gândul de la penibilul momentului. M-am gândit atunci că linia dintre excentric și vulgar trebuie să fie îngrijorător de subțire. I-am spus doar că am altele pe cap acum, iar apoi monstrul ăsta de câine m-a însoțit până în fața ușii.
Nici nu știu dacă sunt neapărat frustrată sau nervoasă. Dar aș vrea să știu, pentru că în felul ăsta dorința asta nebună de a arunca toate lucrurile din jurul meu ar avea cel puțin o justificare. În momentul ăsta nu par să am altă alegere decât să mă abțin. Iar restul e tăcere. Iar tăcerea e, cu siguranță, frustrantă uneori.

Tristeţe cu gust de ceai verde

Cine mai ştie cum am ajuns aici, când toate urmele de paşi din inima mea s-au făcut nevăzute. Oamenii au plecat de-acolo, de prea mult frig şi furtună şi nu-mi mai amintesc încotro a apucat-o fiecare. E-un vânt a pustiu, care din vreme în vreme mai izbeşte puternic ferestrele uitate deschise de ultimii vizitatori. În rest e tăcere; o tăcere cu gust de ceai verde. Niciodată n-am ştiut dacă urăsc sau îmi place gustul ăsta. Acum tind să cred că nici n-am băut vreodată ceai verde. Şi-n toată liniştea asta absurdă şi nefirească eu încă mă mai mint că aud paşi apropiindu-se. Aş jura că nu mă înşel, apoi îmi amintesc că-n cerul şi-n pământul meu, juruinţele au fost interzise sub semne de sânge. În cele din urmă, încerc să mă obişnuiesc cu ideea; dintre cei care-au plecat, nu e unul care să-mi lipsească; iar cei ce s-au întors au făcut-o de bună voie. Dilema e doar cu cei care au rămas şi pe care uneori nu-i găsesc. Azi e una din zilele alea. Şi-aş vrea doar să fie totul aşa simplu cum era când aveam cinci ani. Atunci nimeni nu pleca şi nimeni nu venea. Erau doar cei care au crescut dintotdeauna în inima mea.

Made by Claudia Veja

Ştiu că în ultima vreme scriu rar sau deloc...Şi nu ştiu de ce, sunt mereu tentată să mă scuz. Ultima perioadă a fost ceva mai plină pentru mine, iar mai departe o să devină din ce în ce mai rău. Motiv pentru care o să mă rezum la câteva fotografii, pentru că, după cum spune unul sau altul, o imagine face cât o mie de cuvinte:) Iar dacă imaginile sunt surprinse de un fotograf aşa talentat cum e Claudia Veja, atunci o imagine spune o poveste întreagă.

Mulţumiri lui R., pentru că, deşi ştiu că a fost un chin pentru el să stea la fotografii, a facut din nou asta de dragul meu; şi mai ales pentru că întotdeauna ştie să mă facă să zâmbesc! Uneori exact când nu trebuie:)); Claudiei Veja, fotograful (sau fotografa) meu preferat, pentru timpul, dedicarea şi prietenia ei; şi nu în ultimul rând, mulţumiri lui Ami Căpuşan pentru pasiunea ei pentru make-up, deci implicit pentru opera de arta de la photo shooting.

Anotimp

Mă crezi sau nu, dar azi, mai mult ca oricând îmi pare că noaptea e doar un alt anotimp. Nu ştiu de unde am scos-o pe asta, dar cu nici un chip n-am putut să-mi alung din minte gândul ăsta. Nici nu mă aştept să mă aprobi sau să mă contrazici. Nici măcar nu aştept să mă crezi, dar îţi spun, cu mâna pe inimă, că anotimp mai frumos decât noaptea nu e. Pentru că dincolo de întuneric, noaptea e anotimpul viselor împlinite; anotimpul cântecelor şi poveştilor de dragoste; al dorinţelor nerostite; e anotimpul liniştii mele.
Ştiu că tocmai am spus că nu e important să mă crezi sau nu, dar noaptea chiar e un anotimp. Şi dincolo de lucrurile pe care le vezi sau ţi le spun, noaptea mi-e anotimp credincios sufletului meu neluminat de stele.

Just another Monday morning

Îmi vine să zâmbesc. Dar, în fond, nu am nici un motiv să zâmbesc în dimineaţa asta. Şi dacă aş zâmbi, ar fi mai mult un zâmbet chinuit şi nenatural. M-am trezit cu o durere de cap cumplită, dintr-un vis de care nu-mi amintesc mai nimic. Şi tot ce mi-aş fi dorit mai mult, ar fi fost să-mi trag pătura peste cap şi să adorm înapoi. De-ar fi numai aşa simplu. În cele din urmă, am renunţat la idee şi m-am ridicat, fără nici o tragere de inimă, din pat. M-am aşezat în faţa laptop-ului, în speranţa că, în cele din urmă soarele de afară are să-mi inspire în vreun fel starea apatică cu care mă trezisem. Dar cu soare, cu tot, singurul meu gând era la patul din care mă ridicasem. Şi la durerea de cap care, bineînţeles, nu se face uitată.
Apoi brusc, în mintea mea, s-a făcut lumină. E luni dimineaţă! De ce aş fi vrut să mă trezesc? Şi ăsta e momentul în care mi-a venit să zâmbesc. Şi chiar am făcut-o. Inside.

Movie time

Imaginea e cât se poate de liniştitoare. Stau în pat şi am o ceaşcă cu ciocolată caldă albă lângă mine. Nici nu mi-aş putea imagina vreodată un gust mai plăcut decât ăsta. Şi în plus, în nici o cafenea n-am băut vreuna mai bună decât cea pe care mi-o fac singură. Afară de ceaşcă cu ciocolată, (ceaşcă care, by the way!, e din Coreea) mai am lângă mine şi cele două telefoane. Şi ca fapt divers, mă întreb în fiecare zi, de ce mă încăpăţânez să am două telefoane, deci două numere de telefon, când unul dintre ele nu sună aproape niciodată.
E bine acum. Nu am întrebări fără răspuns şi nici nu mă deranjează foarte mult faptul că vecinul de la parter iar se crede în pustietate şi a dat muzica la maxim. Am ajuns la concluzia că la un anumit nivel, nebunia devine mai puţin ciudată. Devine aproape umană, deci acceptabilă. Nu ştiu exact motivul pentru care nu mi-aş dori să fiu în nici un alt loc acum. Poate e de vină noua culoare a uşii, care mă face să zâmbesc ori de câte ori mă uie spre uşă. Sau poate e doar nevoia de singurătate care mă încearcă uneori, iar camera mea e perfectă pentru momente ca astea.
La fel de bine, ar putea fi vorba de filmul pe care tocmai l-am văzut, şi care, deşi nu-mi place neapărat să recunosc asta, mi-a dat speranţa că, în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă în lume, mai sunt şi momente luminoase. Mai sunt şi oameni care fac lucruri extraordinare doar pentru mulţumirea sufletească care vine în urma lor. Mai sunt oameni care fac o diferenţă în viaţa altor oameni, fără să ştie dacă sacrificiul lor are să dea vreodată rezultate. Şi chiar m-am bucurat când Sandra Bulock a primit Globul de Aur pentru rolul ăsta. Da, e vorba de The Blind Side şi e unul dintre puţinele filme pe care le-am văzut recent şi despre care aş putea spune că merită văzut.

Tears in Heaven

Mi-a luat ceva timp să găsesc versiunea asta a piesei. E una dintre puţinele care există pe youtube...Iar cover-urile care sunt, pur si simplu nu se compară cu originalul.

Lui Călin.

I can't go on. I'll go on.

Mi-e teamă uneori să nu te uit. Pentru că, de la o vreme încoace, numai zâmbetul trist şi ochii tăi cenuşii îmi mai tulbură gândurile. Nici nu ştiu dacă e vorba de gânduri sau de fotografiile de pe perete. Oricum ar fi, ştiu că pe tine nu te mai doare asta.

M-am trezit dimineaţă gândindu-mă ce puţin preţuim noi, cei de aici, viaţa. M-a încercat un sentiment de vinovăţie, pe care l-am înecat cu iscusinţă în gustul amar de ceai verde. Acum nu mi se mai pare că Dumnezeu e nedrept. Oricum, nici El nu prea pare să pună prea mare preţ pe părerile mele. Am încetat şi să cred că ar fi putut sau ar fi trebuit să fie altfel. Şi într-un fel, încerc să-mi imaginez că aşa e mai bine. Cine-ar fi crezut că azi doar o să ne amintim de tine...

Ne e mai dor de tine ca niciodată, deşi mă întreb uneori dacă de dor e vorba sau de durere. Nu mai ştie nimeni unde să te caute, pentru că ai plecat fără să spui pe ce drum apuci. Ne-am pierdut speranţa că are să treacă vreodată, dar creşti în continuare, în inimile noastre, pentru totdeauna.

P.S. Azi ar fi trebuit să sărbătorim ziua mamei tale. În schimb, sărbătorim doar un an de când ai închis în ochii tăi, pentru totdeauna, seninul dimineţilor liniştite. Aş vrea să mai cred că poţi auzi. Aş vrea să mai cred în orice.

Să-ţi fie somnul liniştit, copil al dimineţilor senine.