Despre relaţii

A fost o vreme, în viaţa mea, când credeam că pot face faţă oricărui tip de persoană. Atâta vreme cât e vorba de o relaţie unu-la-unu. Pentru că în relaţiile de grup, deci la faza de integrare, probabil nu exista grad de handicap care să mă descrie. De ceva vreme, însă, am ajuns la concluzia că nu-mi plac oamenii. Încă nu sunt hotărâtă dacă nu-mi plac oamenii în general, sau nu-mi plac oamenii care încearcă să facă parte din viaţa mea cu tot dinadinsul. Sunt sigură că o să ajung curând la o concluzie. Revenind la ideea principală, cea legată de capacitatea mea de relaţionare cu oamenii, nu ştiu de ce am crezut vreodată că pot sau că vreau să fac asta, când e cât se poate de evident că nu. Nu e aşa. Am puţini oameni în viaţa mea care-mi plac şi sfera se restrânge în mare parte în jurul termenului de familie. Foarte puţin mai departe. Cine a zis că familia nu o poţi alege, mă gândesc că a zis-o în sens peiorativ. Totuşi când vine vorba de familia mea, uneori mi se pare că i-am ales personal pe fiecare dintre ei. Toţi sunt exact aşa cum i-aş fi vrut să fie. Adică cei mai mulţi dintre ei, departe. A  nu se interpreta greşit. Îmi iubesc familia tocmai pentru asta. Că sunt departe din multe puncte de vedere, iar asta înseamnă că întotdeauna am avut spaţiul necesar pentru a deveni ceea ce am vrut să fiu, independent de fiecare dintre ei. Nu ştiu dacă din respect pentru mine, sau dintr-o trăsătură comună de caracter, nici unul dintre noi nu calcă invaziv teritoriul celuilalt. Şi asta e ce iubesc mai mult şi mai mult în oameni. Conştientizarea graniţelor în relaţii. Şi dacă mă gândesc bine, familia mea e un model aproape desăvârşit în privinţa asta. Bineînţeles, ca fiecare sistem, are şi ea scăpările ei, dar nu semnificative. Vorbim rar şi puţin, dar asta nu îngrijorează pe nimeni. Fiecare avem lumea noastră, independent de lumile celorlalţi. Timpul, dinstanţa şi tăcerea sunt de fapt farmecul revederilor în familia noastră.
Şi poate ăsta e motivul pentru care nu înţeleg nicicum oamenii care încearcă pe toate căile să se caţere în viaţa mea. Sau oamenii care ţin cu disperare să încerce să repare o relaţie care nu mai poate fi reparată. Sau pur şi simplu nu am nici un motiv să vreau să fie reparată. Şi aici apare dilema: faptul că nu găsesc o prietenie oarecare, folositoare în vreun fel, ba dimpotriva obositoare şi nesănătoasă, mă face automat o persoană rea? Sau egoistă? Pentru că dacă e aşa, nu-mi rămâne decât să trăiesc cu păcatul ăsta, fiindcă deşi marele avantaj cu prietenii e că poţi să ţi-i alegi, realitatea îmi demonstrează că eu nu mă pricep deloc la jocul ăsta. Şi culmea, îmi prefer familia.