Precizare off-topic: Îl ştiţi deja J., cel mai mic frate al meu. Fiind cu muuulţi ani mai mic decât mine, şi fiindcă eram acasă, eu mă ocupam de tot ceea ce însemna şcoală.pentru el . Nu ştiu dacă i-a plăcut asta sau nu, dar mai toţi colegii lui mă cunoşteau, iar fetele, mult mai puţine decât băieţii, tot timpul îmi săreau în braţe când mă vedeau. În special Doroteea, una dintre cele mai speciale fetiţe pe care le-am cunoscut vreodată. Încă am greutăţi în a înţelege de ce a făcut Dumnezeu lucrurile aşa, dar Doroteea a murit, aşa, brusc şi fără veste, într-un accident. Despre asta e vorba în rândurile care urmează.
A mai rămas doar o ramă goală. Ca o fereastră într-o casă întunecată şi singură. Ca o fereastră ce se deschide spre un loc mai întunecos decât primul. Aş putea băga mâna în ramă şi sunt sigură că nu m-aş mai întoarce înapoi. Aş dispărea aşa...ca un vapor într-o gaură neagră. Şi n-ar mai şti nimeni dacă am fost vreodată sau sunt doar o poveste.
A ieşit din ramă copilul pe care-l priveam în fiecare zi ca-ntr-o oglindă. A prins viaţă şi-a dispărut aşa, pe ascuns, când mi-am întors privirea să prind ultima secvenţă din moartea care tocmai se încheia lângă mine...
Unii mi-au zis că rama fusese dintotdeauna goală, pe colţul unei mese rotunde cu trei picioare. Dar eu ştiu că nu poate fi prea departe. Uneori, când reuşesc să-mi ţin respiraţia, întinsă pe spate, pe covorul murdar şi învechit de care îşi şterg încălţămintea toţi cerşetorii, aproape îi aud bătăile inimii. La început repezi , ca o ploaie torenţială poposind pe pervazul geamului meu, şi apoi din ce în ce mai rar. Până nu se mai aud deloc. Şi mai rămân întinsă preţ de câteva secunde ca să mă conving că n-a fost decât tic-tacul ceasului bătrân captiv sub genunchii mei zgâriaţi. Apoi pornesc iar să-l caut.
M-am întrebat dacă nu s-a pierdut cumva în adâncul din privirea lui înceţoşată şi împăienjenită de atâta cer. Dar chiar şi aşa, nu cred că-l pot ierta pentru fuga hoţească. Ar fi putut lăsa în urmă, măcar un colt de hârtie îngălbenită, cu urma unui sărut, în loc de cuvinte. Aş fi ştiut atunci că-şi găsise un loc mai bun, într-o altă ramă, c-o altă străină mângâindu-i privirea în fiecare dimineaţă înnorată.
A dispărut copilul din rama mea preferată. Şi-l caut de atunci prin icoanele tulburate de pe zidurile unor încăperi goale. Şi plâng sau plouă ori de câte ori văd paşi de copii rătăciţi printre rândurile sacadate de copaci nebuni.
Nu ştiu unde am ajuns acum. Poate-am intrat în întunericul din rama goală, dar dacă-l vede cineva pe copilul care poartă întotdeauna un porumbel alb pe umăr, nu mă strigaţi. Chemaţi-l înapoi acasă.
P.S. Livin' this stupid life of mine, makes me wanna catch the rain with empty hands.
-nu-l mai căutaţi. Copilul a murit anul trecut într-un accident de autobuz. Încă mai moare când mă gândesc la el/ea.
A mai rămas doar o ramă goală. Ca o fereastră într-o casă întunecată şi singură. Ca o fereastră ce se deschide spre un loc mai întunecos decât primul. Aş putea băga mâna în ramă şi sunt sigură că nu m-aş mai întoarce înapoi. Aş dispărea aşa...ca un vapor într-o gaură neagră. Şi n-ar mai şti nimeni dacă am fost vreodată sau sunt doar o poveste.
A ieşit din ramă copilul pe care-l priveam în fiecare zi ca-ntr-o oglindă. A prins viaţă şi-a dispărut aşa, pe ascuns, când mi-am întors privirea să prind ultima secvenţă din moartea care tocmai se încheia lângă mine...
Unii mi-au zis că rama fusese dintotdeauna goală, pe colţul unei mese rotunde cu trei picioare. Dar eu ştiu că nu poate fi prea departe. Uneori, când reuşesc să-mi ţin respiraţia, întinsă pe spate, pe covorul murdar şi învechit de care îşi şterg încălţămintea toţi cerşetorii, aproape îi aud bătăile inimii. La început repezi , ca o ploaie torenţială poposind pe pervazul geamului meu, şi apoi din ce în ce mai rar. Până nu se mai aud deloc. Şi mai rămân întinsă preţ de câteva secunde ca să mă conving că n-a fost decât tic-tacul ceasului bătrân captiv sub genunchii mei zgâriaţi. Apoi pornesc iar să-l caut.
M-am întrebat dacă nu s-a pierdut cumva în adâncul din privirea lui înceţoşată şi împăienjenită de atâta cer. Dar chiar şi aşa, nu cred că-l pot ierta pentru fuga hoţească. Ar fi putut lăsa în urmă, măcar un colt de hârtie îngălbenită, cu urma unui sărut, în loc de cuvinte. Aş fi ştiut atunci că-şi găsise un loc mai bun, într-o altă ramă, c-o altă străină mângâindu-i privirea în fiecare dimineaţă înnorată.
A dispărut copilul din rama mea preferată. Şi-l caut de atunci prin icoanele tulburate de pe zidurile unor încăperi goale. Şi plâng sau plouă ori de câte ori văd paşi de copii rătăciţi printre rândurile sacadate de copaci nebuni.
Nu ştiu unde am ajuns acum. Poate-am intrat în întunericul din rama goală, dar dacă-l vede cineva pe copilul care poartă întotdeauna un porumbel alb pe umăr, nu mă strigaţi. Chemaţi-l înapoi acasă.
P.S. Livin' this stupid life of mine, makes me wanna catch the rain with empty hands.
-nu-l mai căutaţi. Copilul a murit anul trecut într-un accident de autobuz. Încă mai moare când mă gândesc la el/ea.
Ce scri aici ii o parte din tine,deci un jurnal...nu ai descoperit mai mult de cat ce ai descoperit pana acuma dar ai reusit sa ajungi la inimile celor care te urmaresc prin felul in care ti-ai transpus sentimentele in cuvinte...
RăspundețiȘtergere