Nu ştiu câţi dintre voi îl cunoaşteţi pe J. Probabil foarte puţini. Pentru toţi ceilalţi, J. e motivul pentru care am început, în primă instanţă, să scriu pe blog. Vara asta am petrecut ceva mai mult timp împreună şi el a fost cel mai afectat de plecarea mea. Nu-mi vine să cred cât de mare e acum. Şi când amintesc că trebuia să-l legăn pe picioare ca să adoarmă:) acum mai are puţin şi mă ajunge...
A doua fotografie e una din preferatele mele. Tati era în spital, iar eu cu J. ne furişasem în salon înafara orelor de vizită. Pentru că îi lipsea aşa de mult tati de acasă, n-am putut să nu imortalizez momentul. Oare doar mie mi se par perfecţi?:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Silence is gold. Don't you wanna get rich?