Flashback

Mă întreb în fiecare zi care e momentul în care am încetat să mai fiu eu; care e locul unde am pierdut şirul numărătorii. Şi încerc să-mi amintesc cum obişnuiam să fiu, cum îmi doream să fiu, dar totul e cufundat într-un întuneric adânc. Nici nu mai sunt sigură că a existat vreodată o variantă mai bună a mea. Poate doar îmi imaginez poveşti pe care nu le-am citit niciodată.
Nu mai ştiu cine sunt acum, dar nu reuşesc nicicum să-mi amintesc cum era să fiu altfel. Ca şi cum cineva ar fi adunat toate piesele şi le-a aranjat într-un fel în care nu mă mai pot regăsi. Apoi a rupt din carte toate paginile cu amintiri. Şi-mi pare că sunt acum doar imitaţia ieftină a unei persoane pe care n-am cunoscut-o niciodată.
Nu ştiu în ce cred, pentru că altcineva a găsit potrivit să scrie crezul pentru mine. Mă trezesc tresărind că recit mecanic nişte versuri fără conţinut, în faţa unor mulţimi care elogiază un sistem de valori care nici măcar nu-mi aparţine.
Nu am mai nimic, despre care să spun că e al meu, şi într-un mod ciudat, asta nu mă deranjează defel. Sunt atâţia oameni care s-au străduit ca eu să devin ceea ce sunt azi, încât mi-e imposibil să găsesc ceva care să-mi amintească de mine, cea reală. Sunt ceva din fiecare şi nimic din mine însămi. Nu ştiu ce cred, pentru că am lăsat pe alţii să aleagă pentru mine ceea ce cred. Nu ştiu exact ce trăiesc, pentru că într-un mod ciudat, viaţa mea o trăiesc alţii pentru mine.
Şi-mi place uneori să sper că undeva, ascuns adânc în mine, e ceva la care nimeni n-a ajuns. Ceva din ceea ce am fost cândva şi nu-mi mai amintesc acum.
Şi poate fi, la urma urmei, doar o închipuire pe care nu vreau s-o pierd pentru că mi-e aşa dragă, dar ori de câte ori mă uit la fotografia alb-negru de pe birou, mă încearcă un sentiment plăcut de linişte. Şi-mi vin în minte fragmente dezordonate dintr-o viaţă pe care-mi pare că am trăit-o cândva. Dar totul durează numai câteva secunde, pentru ca apoi totul să fie exact aşa cum a fost.
Şi totuşi secundele alea...Îmi pare că aduc în mine o persoană pe care am căutat-o şi care e reală. Îmi pare că simt valurile spărgându-se de mal în spatele meu şi mirosul de apă sărată care-mi face ochii să lăcrimeze. Pentru câteva clipe am sentimentul că eu sunt copilul încruntat şi ciufulit care mă priveşte neprietenos din rama de pe birou.
Apoi totul se pierde într-o ceaţă şi mai grea decât cea dintâi. Imaginea din ramă a venit probabil odată cu rama când am cumpărat-o. Eu cine ştie cum am ajuns aici...