Bătaia s-a oprit. Îmi ţin respiraţia şi îmi duc încet mâna la inimă. Ce-ar fi dacă bătaia care tocmai s-a oprit era chiar bătaia inimii mele? Abia îmi mai simt umărul şi braţul stâng de durere. Dar nu, nu era inima mea. Aproape că sunt dezamăgită. Nu, nu e nimic sumbru în asta. Doar că mi-am imaginat preţ de o secundă, cum ar fi lumea dacă inima mea ar fi încetat să bată. Aş fi vrut să mai stau? Aş fi vrut să mai alerg? Să mai privesc? Să mai ştiu?
Am lăsat gândurile astea. Poate e de vină ora asta târzie şi insomnia asta nebună care îmi tulbură nopţile de la o vreme încoace. Ştiu că are să mă certe mâine când o să mă privească în ochi şi-o să-mi vadă dansând în privire gândurile astea cenuşii. Ştiu că o să mă roage să închid ochii, când trist peste măsură n-o să mai poată schimba nimic. Eu am să-l ascult, pentru că ştiu că la urma urmei el n-are să plece niciodată. Şi poate mâine o să uit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Silence is gold. Don't you wanna get rich?