vineri, septembrie 25, 2009

B-day girl sau maid of honour

M-am trezit târziu şi obosită. Pe lângă toate şi cu o durere cumplită de cap. Aşa se întâmplă întotdeauna când dorm prea mult. În cameră e dezordine şi n-am nici un chef să încep să strâng. Sunt haine împrăştiate peste tot şi aproape că nu-mi amintesc de ce am le-am scos din dulap aseară. (întotdeauna mi-am închipuit că aşa trebuie să fi arătat camera Otiliei din Enigma Otiliei) Aaaa, am ieşit la restaurantul ăla chinezesc. (Arăta foarte mişto, dar preţurile mi s-au părut cam mari.) Tot nu e o explicaţie foarte logică. Dar nu-mi mai bat capul cu asta. Şi pantofii sunt aruncaţi în faţa uşii. Mă întreb dacă ar putea cineva deschide uşa la cameră. Nici asta n-are nici o importanţă.
Ideea e că nu despre dezordinea din camera mea am vrut să vorbesc. Habar nu am despre ce am vrut să vorbesc. Stai, e 25 septembrie! Despre asta voiam să vorbesc! De fapt nu despre asta. Am inteţionat doar să scriu ultimul post de 22 de ani. Urăsc numărul 22 şi e oarecum plăcut să ştiu că de mâine o să pot spune că am 23 de ani. 23 e un număr bun. Cel puţin asta ar spune Adina.
Azi plec acasă la Suceava. Merg sâmbătă la nunta vărului meu. Nuntă de ziua mea, asta trebuie să fie interesant. It's pure coincidence, cousin, ar spune F.
-D., ziua ta e toamna?
Încerc să zâmbesc...Nu-mi iese chiar cum aş fi vrut:
-Toamna e ziua mea. Toamna e viaţa mea...De la un capăt la celălalt.

miercuri, septembrie 16, 2009

Viaţa merge totuşi mai departe

E o după-amiază liniştită de început de toamnă. E septembrie şi eu abia îmi amintesc cum au trecut lunile de vară, fără să am timp să bag de seamă când au început să cadă frunzele. E o lună de când tati s-a întors acasă şi mai bine de o lună de la operaţie. E o lună de când nu trece o zi fără ca cineva să vină să-l viziteze. E mai bine de o lună de când am început să realizez că sunt poate sute de oameni care au văzut în tati lucrurile pe care doar eu credeam că le văd. O lună de când mă trezesc în fiecare zi cu gândul să cobor repede în camera lui să văd cum se simte. O lună cu zile bune şi zâmbete şi zile mai puţin bune, când mi-am simţit inima paralizată de teamă.
Acum e început toamna şi, spre nenorocul meu, J. a început din nou şcoala, ceea ce înseamnă că mai toată ziua sunt singură cu tati acasă. E septembrie şi la interfaţa mea de la blogspot îmi apare un birthday cake de fiecare dată când accesez pagina. Mă întreb dacă e pentru mine sau pentru ei. Nici nu cred că mai are vreo importanţă. Important e că e luna septembrie şi viaţa merge mai departe.

He makes all things new.

miercuri, septembrie 09, 2009

Pesemne că...

Din colţul din care privesc eu lumea, e de la un timp vreme ploioasă. Nu mai disting oamenii de umbrelele lor cenuşii, iar uneori îmi pare că-s doar umbrelele rătăcind aiurea prin ploaie. Mă întreb cum ar fi dacă lucrurile astea nu s-ar petrece doar în imaginaţia mea. Dacă din oamenii pe care îi văd traversând strada îngustă din faţa blocului unde locuiesc, ar rămâne doar umbrelele lor cenuşii.
Pesemne că vremea asta de afară mă face aşa sumbră. Sau pesemne că de aici de unde privesc eu lumea, încă nu am dat la o parte perdelele de noapte. Pesemne că nici nu plouă. Pesemne că umbrelele din ploaie prind viaţă doar în mintea mea.
Pesemne că din colţul în care privesc eu lumea, nimic nu e ceea ce pare a fi.

joi, septembrie 03, 2009

Închipuiri de lună plină

E-n mine destulă tăcere cât să acopăr luna plină de afară. Nu te mai caut ca să-ţi cer să pui capăt nebuniei ce-şi face în fiecare dimineaţă cuib în gândurile mele. M-am obişnuit să nu mai pun întrebări, ori de câte ori îmi scrântesc glezna. Astă seară nici nu încape vorba de aşa ceva. Mă întrebam doar dacă Tu-ţi aminteşti ce lucru ţi-am cerut ultima oară. Nici eu nu-mi amintesc. Şi azi când aş fi vrut să Te am pe aproape, am încercat să-mi aduc aminte ce-am făcut să Te-alung din nou. Şi nu e drept, dar abia mai ştiu azi ce înseamnă dreptatea. Acum vreau mai mult decât să arunc cu sentimente închipuite de mine. Vreau ceva mai mult decât să inventez o poveste şi-apoi s-o ascult numai eu. Vreau mai mult decât să ascult o muzică pe care mă prefac de-atâta vreme că o înţeleg. Nici nu ştiu dacă vreau să-ţi cer ceva în seara asta. Dar mi-e cerul prea întunecat şi pustiu deasupra inimii şi stă luna gata să cadă peste toamna sub care mă ascund. Locul Tău e încă gol pe fotoliu de unde m-ai privit ultima dată. Dar chiar dacă nu te pot atinge, simt miros de primăvară în camera cu petunii la geam. Nu Te văd, dar mă împiedic de prezenţa Ta la tot pasul. Eşti peste tot şi abia dacă mai ştiu ce voiam să-ţi spun.
Aşa că nu-mi vorbi, dar lasă-mă, în noaptea asta, să împrăştii stelele pe cer în locul Tău şi-apoi fă-mă să uit că am îndraznit vreodată să-ţi cer aşa un lucru.