E diferit când priveşti spectacolul de pe margine. Nu doare şi e aproape inofensiv. Şi într-un mod ciudat, chiar am impresia că pun suflet în toate gesturile mai mult sau mai puţin teatrale. Adevărul e însă că inima-mi rămâne intactă. Iau totul înapoi, pentru că ar fi ciudat să-mi rămână sufletul incomplet. Dacă la fiecare pas, aş pierde câte un ciob din suflet, mă întreb câţi paşi ar trebui să fac până să rămân fără...Sau sufletul se regenerează? Şi dacă ar fi aşa? Şi dacă cu cât împarţi mai mult din el, cu atât creşte mai frumos şi mai necuprins? Şi dacă privind spectacolul de pe margine, crezând că în felul ăsta n-am nimic de pierdut, sufletul meu se stinge, chircindu-se sub greutatea atâtor rugăciuni nerostite?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Silence is gold. Don't you wanna get rich?