A fost prima zi când a plouat. Fără oprire. Peste oraşul ăsta cenuşiu şi înecat în ruine şi peste inima asta prevestind a toamnă. Am crezut că anul ăsta, cel puţin, am să pot sări peste partea asta. Peste luna asta. Nu ştiu de ce, am sperat ca pentru prima oară, să pot închide ochii vara şi să mă trezesc exact înainte de Crăciun. Ei bine, cumva toate se întorc împotriva mea. Pentru că, îmi place sau nu să recunosc, toamna şi ploaia mi-s mai dragi acum ca niciodată. Nu mai pot nicicum să le-alung din privirea-mi mai cenuşiu înnorată decât cerul ăsta teatral de septembrie. Mi-e teamă uneori să mă apropii de fereastră. Aşa vrăjită sunt de ploaia asta ce nu încetează să danseze pe trotuarul din faţa casei, încât mă sperie gândul că, uitându-mă pe fereastră o să-mi văd sufletul picurând ritmic, pierdut şi dezolant. Şi cum o să mai pot atunci zâmbi vreodată pentru toţi care iubesc zâmbetul în mine?
Şi e adevărat: iubesc ploaia; dar întrebarea e, iubeşte cineva toamna în mine?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Silence is gold. Don't you wanna get rich?