Moarte spre viață

E ciudat cum încă moartea mă mai surprinde. Cum încă nu pot să cred că oamenii mor; că oameni dragi pleacă, iar noi ceilalți rămânem cu speranța că într-o zi îi vom revedea. Mi-e așa greu să asimilez moartea în complexitatea ei. Sau mai curând, mi-e așa teamă s-o fac. Pentru că nimic nu mă sperie mai mult decât întrebările la care știu că nu am răspuns. Prefer să nu conștientizez pe deplin ceea ce înseamnă moartea decât să încep să-mi pun întrebări legate de ea.
Știu că e greu de crezut, dar am trăit o perioadă din viața mea când nu mă temeam de moarte. Sau cel puțin așa am crezut. Și dacă stau bine să mă gândesc, oamenii în general nu cred că se tem de moarte în sine, cât se tem de necunoscut, de ceea ce înseamnă moartea. E așa liniștitor să știi, să cunoști, să atingi, să plănuiești, încât numai gândul unei lumi despre care nu ai nici o cunoștință e de-a dreptul înspăimântător. Mă întreb cum pot trăi oamenii care nu cred în rai și iad. Mai mult decât atât, mă întreb cum pot muri oamenii ăștia. Fiindcă pentru mine, numai gândul că asta ar putea fi tot, că într-un mod ciudat, după moarte n-o să mai fiu, îmi provoacă greață, la propriu. Cum poți să trăiești gândindu-te că poate într-o zi, un an sau zece, o să te evapori pur și simplu, ca și cum n-ai fi fost niciodată? Că ceea ce ești acum nu e doar o fază a vieții, ci e tot ceea ce va fi vreodată? Cum să te bucuri de ceva știind că oricum nimic nu are o însemnătate mai mare decât cea materială?
Și e drept, uneori mă sperie gândul că n-o să mai fiu aici, în lumea asta despre care cunosc așa de multe. Dar dincolo de teama de necunoscut, am convingerea că atunci când voi pleca de aici, voi merge mai departe, într-un loc unde voi cunoaște în mod desăvârșit toate lucrurile, unde voi experimenta bucuria deplină. Am certitudinea că atunci când nu voi mai fi aici, voi fi totuși undeva unde moartea nu e decât o poartă spre adevărata viață.
R.I.P  M. Chibici