duminică, februarie 20, 2011

Să nu mă uiți, să nu te uit...

Sunt tot aici unde m-ai uitat ultima oară. Sub aceeași povară de gânduri nedeslușite. Cu inima chircită sub greutatea unor întrebări la care nu cunosc răspunsuri. La fel, dar cu inima mai puțin întreagă. Nu au învățat nici până acum ochii mei să te privească, mâinile mele să te atingă fără teamă. Pentru că ești doar ca să te faci nevăzut în clipa următoare. A obosit sufletul meu să tânjească după liniștea brațelor tale, iar acum își caută odihna în amintirea ultimelor noastre întâlniri. Nu mai pot spune de ești aproape sau doar o închipuire. Fiindcă atunci când îmi pare că-ți zăresc umbra atingându-mi rece pleoapele, mereu mă trezesc din același vis absurd. Dacă te am sau nu te am e doar altă chestiune de viață și de moarte. Și din nou mă chinuie un sentiment acut de neputință când știu că faci toate lucrurile la timpul potrivit. Dar potrivit cu incapacitatea mea de a te pătrunde. Și-n toată geometria asta, unde tu te ascunzi iar eu încerc să te găsesc, simt mirosul unui anotimp pe care nu l-am mai trăit. Un anotimp în care mi-e inima lipită de a ta ca roua de cer în zilele de vară. 
Și dacă aici unde m-ai uitat de-atâta vreme, mai pot să sper, știu sigur că într-o zi te vei întoarce să-mi vorbești.

luni, februarie 07, 2011

Give me what I want, I want sunshine

Dacă aș fi binevoit să mă ridic din pat azi și să ies din casă, probabil m-aș fi gândit că e o zi destul de bună. Mi-a fost dor de primăvară și de soare. Deși sunt convinsă că e oarecum prematur să încep să mă bucur de anotimpul ăsta. Dar soarele ăsta curat și rece m-a făcut să mă gândesc la cât de mult mi-a lipsit scrisul în ultima vreme. Nu cred că am vreun motiv pentru care am renunțat la modul ăsta de exprimare, deși mă întreb uneori dacă n-ar fi mai înțelept din partea mea să mă decid ce anume m-a determinat să încep să scriu în primă instanță. Oricum ar fi, singurul lucru care-mi vine în minte acum e că azi e o zi bună, iar melodia asta nu mi-o pot scoate din cap .

joi, februarie 03, 2011

Adie-When It's Over

Moarte spre viață

E ciudat cum încă moartea mă mai surprinde. Cum încă nu pot să cred că oamenii mor; că oameni dragi pleacă, iar noi ceilalți rămânem cu speranța că într-o zi îi vom revedea. Mi-e așa greu să asimilez moartea în complexitatea ei. Sau mai curând, mi-e așa teamă s-o fac. Pentru că nimic nu mă sperie mai mult decât întrebările la care știu că nu am răspuns. Prefer să nu conștientizez pe deplin ceea ce înseamnă moartea decât să încep să-mi pun întrebări legate de ea.
Știu că e greu de crezut, dar am trăit o perioadă din viața mea când nu mă temeam de moarte. Sau cel puțin așa am crezut. Și dacă stau bine să mă gândesc, oamenii în general nu cred că se tem de moarte în sine, cât se tem de necunoscut, de ceea ce înseamnă moartea. E așa liniștitor să știi, să cunoști, să atingi, să plănuiești, încât numai gândul unei lumi despre care nu ai nici o cunoștință e de-a dreptul înspăimântător. Mă întreb cum pot trăi oamenii care nu cred în rai și iad. Mai mult decât atât, mă întreb cum pot muri oamenii ăștia. Fiindcă pentru mine, numai gândul că asta ar putea fi tot, că într-un mod ciudat, după moarte n-o să mai fiu, îmi provoacă greață, la propriu. Cum poți să trăiești gândindu-te că poate într-o zi, un an sau zece, o să te evapori pur și simplu, ca și cum n-ai fi fost niciodată? Că ceea ce ești acum nu e doar o fază a vieții, ci e tot ceea ce va fi vreodată? Cum să te bucuri de ceva știind că oricum nimic nu are o însemnătate mai mare decât cea materială?
Și e drept, uneori mă sperie gândul că n-o să mai fiu aici, în lumea asta despre care cunosc așa de multe. Dar dincolo de teama de necunoscut, am convingerea că atunci când voi pleca de aici, voi merge mai departe, într-un loc unde voi cunoaște în mod desăvârșit toate lucrurile, unde voi experimenta bucuria deplină. Am certitudinea că atunci când nu voi mai fi aici, voi fi totuși undeva unde moartea nu e decât o poartă spre adevărata viață.
R.I.P  M. Chibici