În noaptea asta, mi-e sufletul rob depărtării și tristeții. Nu știu de mai pot sau mai vreau să ascult ploaia cu muzica asta absurd de tăcută. Mi-am abandonat gândurile enervant de sinistre într-un colț de inimă ce-l credeam ascuns pentru totdeauna. Până acum, când au evadat toate cu un zgomot asurzitor. Mi-am pus mâinile la urechi, deși știu că nimic nu poate să alunge țipătul lor ascuțit. Oh, cât aș vrea să închid ochii și să uit.
Și mi-aș aduna acum toate cuvintele risipite în ceruri cenușii și n-aș face nici o plecăciune înainte să plec pentru totdeauna; dar inima asta nebună mi s-a lipit prea strâns de soare. Mai aprig și mai dureros ca niciodată. Și când picioarele-mi cer prețul răzvrătirii, mă cheamă mereu înapoi lumina asta caldă, ce n-o pot smulge din mine. Nu vreau s-o smulg din mine. E simplu și clar acum: mi-e sortit să mă pierd aici. Fără drept la replică și fără păreri de rău. Iubesc lumina asta și tot ce pot să sper e ca într-o zi, dragostea asta să mi se-ntoarcă înapoi. Dacă nu întreagă, măcar pe jumătate. Și mi-ar ajunge și un sfert.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Silence is gold. Don't you wanna get rich?