Dumnezeul răspunsurilor întârziate

E din nou septembrie. Şi numai gândindu-mă la asta, mi se strânge inima. Mă întreb ce voi gândi anul viitor când va veni luna septembrie. Dacă va mai veni.

Anul trecut, luna septembrie era plină de soare. Nu îmi mai amintesc dacă vremea de afară era aşa sau doar inima mea. Împlineam un sfert de secol, într-o ţară pe care o îndrăgesc mult, alături de unii din cei mai dragi oameni mie. Şi-aveam atâta bucurie, încât nu credeam c-o să se sfârşească vreodată. Îmi tresărea inima la fiecare picioruş pe care îl simţeam şi aşteptam sfârşitul anului cum nu l-am mai aşteptat niciodată. Apoi brusc, totul s-a schimbat. Toată bucuria s-a transformat, fără veste, în zile şi nopţi lungi de dureri cumplite sub care mă chirceam, neajutorată. Iar fiecare mişcare a lui, care înainte îmi era aşa dragă, îmi provoca acum adevărate valuri de tortură. Aşteptam cu disperare sfârşitul anului, dar nici nu mai ştiam sigur pentru ce motiv.
Au fost puţine zilele în care să nu fi plâns, iar sfârşitul anului, care trebuia să aducă cu sine încununarea celei mai frumoase perioade din viaţa mea, m-a găsit în genunchi, sleită de puteri, de credinţă, de speranţa. Atâta disperare am adunat, încât abia mai ştiam să mă rog. Abia mai voiam să mă rog. Zile şi nopţi la rând am cerşit milă unui Dumnezeu care nu părea să mă mai vadă sau să mă mai audă. Mi-am repetat de mii de ori în minte că primesc exact ceea ce merit pentru vremurile când eu Îl abandonasem în cel mai întunecat colţ al inimii mele. Şi cu toate astea, undeva, adânc îngropată, mai licărea speranţa că poate El, cel care a fost mereu aşa de bun, Îşi va călca pe inimă şi îmi va mai da o şansă. Luni de zile nu a făcut asta. Cel puţin nu în felul în care aşteptam eu s-o facă. Nu mi-a luat durerea şi nici nu-mi amintesc să-mi fi spus vreo vorbă bună. Mă întrebam de multe ori cât de mult trebuie să mă urască Dumnezeu ca să se facă atâta timp că nu mă aude.

În cele din urmă, a venit sfârşitul anului. Nu mai aveam nicio bucurie, iar venirea pe lume a lui Levi m-a găsit goală pe dinăuntru. Abia dacă îi puteam zâmbi micuţului care mă căuta cu atâta jale toată ziua şi mai mult de atât, toată noaptea. Şi cum aş fi putut face asta, când simţeam că Dumnezeu îmi luase şi ultimul zâmbet şi plecase undeva departe, mult prea departe ca să-l mai pot striga. Nu era sfârşitul anului la care visasem eu nouă luni de zile. Şi în loc de eliberarea la care sperasem, mi s-a pus pe umeri o povară şi mai grea. Erau momente când mă întrebam dacă nu cumva o luasem razna.

Acum când privesc în urmă, anul care a trecut din viaţa mea, a fost, de departe, cel mai greu an de până acum. Din toate punctele de vedere. Între timp, Dumnezeu s-a întors din exilul în care Îl acuzam că plecase cu ultimul meu zâmbet, cu tot. Şi a venit înapoi cu braţele pline de zâmbete. Râsete, chiar. Le-a vărsat pe toate în viaţa mea, ca să nu mă mai pot plânge vreodată că duc lipsă de ele. Încă nu ştiu dacă L-am iertat pentru tăcerea cu care m-a tratat atâta vreme, dar El mă iartă în fiecare zi pentru gândurile mele nebune. Încă mi-e teamă să am încredere în El pe deplin. Şi parcă la fiecare pas mă îngrozeşte ideea că binele de-acum nu e decât liniştea dinaintea furtunii. Dar El are răbdare. În fiecare zi şi în fiecare mod posibil. De asta nu îl pot acuza niciodată. Şi acum, la ora asta târzie, când stau şi privesc chipul ăsta atât de incredibil de perfect si de drag inimii mele dormind liniştit lângă mine, ca şi când nimic din lumea asta n-ar putea să-l tulbure, nu pot să nu zâmbesc: Dumnezeul meu rămâne ÎNTOTDEAUNA credincios promisiunilor Sale. Nu aşa cum sper eu, nu aşa cum vreau eu, dar El mereu răspunde rugăciunilor. De asta nu mă îndoiesc.