Îmi vine să zâmbesc. Dar, în fond, nu am nici un motiv să zâmbesc în dimineaţa asta. Şi dacă aş zâmbi, ar fi mai mult un zâmbet chinuit şi nenatural. M-am trezit cu o durere de cap cumplită, dintr-un vis de care nu-mi amintesc mai nimic. Şi tot ce mi-aş fi dorit mai mult, ar fi fost să-mi trag pătura peste cap şi să adorm înapoi. De-ar fi numai aşa simplu. În cele din urmă, am renunţat la idee şi m-am ridicat, fără nici o tragere de inimă, din pat. M-am aşezat în faţa laptop-ului, în speranţa că, în cele din urmă soarele de afară are să-mi inspire în vreun fel starea apatică cu care mă trezisem. Dar cu soare, cu tot, singurul meu gând era la patul din care mă ridicasem. Şi la durerea de cap care, bineînţeles, nu se face uitată.
Apoi brusc, în mintea mea, s-a făcut lumină. E luni dimineaţă! De ce aş fi vrut să mă trezesc? Şi ăsta e momentul în care mi-a venit să zâmbesc. Şi chiar am făcut-o. Inside.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Zilele de luni sunt, de obicei, mai leneşe...
RăspundețiȘtergere