B-day girl sau maid of honour

M-am trezit târziu şi obosită. Pe lângă toate şi cu o durere cumplită de cap. Aşa se întâmplă întotdeauna când dorm prea mult. În cameră e dezordine şi n-am nici un chef să încep să strâng. Sunt haine împrăştiate peste tot şi aproape că nu-mi amintesc de ce am le-am scos din dulap aseară. (întotdeauna mi-am închipuit că aşa trebuie să fi arătat camera Otiliei din Enigma Otiliei) Aaaa, am ieşit la restaurantul ăla chinezesc. (Arăta foarte mişto, dar preţurile mi s-au părut cam mari.) Tot nu e o explicaţie foarte logică. Dar nu-mi mai bat capul cu asta. Şi pantofii sunt aruncaţi în faţa uşii. Mă întreb dacă ar putea cineva deschide uşa la cameră. Nici asta n-are nici o importanţă.
Ideea e că nu despre dezordinea din camera mea am vrut să vorbesc. Habar nu am despre ce am vrut să vorbesc. Stai, e 25 septembrie! Despre asta voiam să vorbesc! De fapt nu despre asta. Am inteţionat doar să scriu ultimul post de 22 de ani. Urăsc numărul 22 şi e oarecum plăcut să ştiu că de mâine o să pot spune că am 23 de ani. 23 e un număr bun. Cel puţin asta ar spune Adina.
Azi plec acasă la Suceava. Merg sâmbătă la nunta vărului meu. Nuntă de ziua mea, asta trebuie să fie interesant. It's pure coincidence, cousin, ar spune F.
-D., ziua ta e toamna?
Încerc să zâmbesc...Nu-mi iese chiar cum aş fi vrut:
-Toamna e ziua mea. Toamna e viaţa mea...De la un capăt la celălalt.

Viaţa merge totuşi mai departe

E o după-amiază liniştită de început de toamnă. E septembrie şi eu abia îmi amintesc cum au trecut lunile de vară, fără să am timp să bag de seamă când au început să cadă frunzele. E o lună de când tati s-a întors acasă şi mai bine de o lună de la operaţie. E o lună de când nu trece o zi fără ca cineva să vină să-l viziteze. E mai bine de o lună de când am început să realizez că sunt poate sute de oameni care au văzut în tati lucrurile pe care doar eu credeam că le văd. O lună de când mă trezesc în fiecare zi cu gândul să cobor repede în camera lui să văd cum se simte. O lună cu zile bune şi zâmbete şi zile mai puţin bune, când mi-am simţit inima paralizată de teamă.
Acum e început toamna şi, spre nenorocul meu, J. a început din nou şcoala, ceea ce înseamnă că mai toată ziua sunt singură cu tati acasă. E septembrie şi la interfaţa mea de la blogspot îmi apare un birthday cake de fiecare dată când accesez pagina. Mă întreb dacă e pentru mine sau pentru ei. Nici nu cred că mai are vreo importanţă. Important e că e luna septembrie şi viaţa merge mai departe.

He makes all things new.

Pesemne că...

Din colţul din care privesc eu lumea, e de la un timp vreme ploioasă. Nu mai disting oamenii de umbrelele lor cenuşii, iar uneori îmi pare că-s doar umbrelele rătăcind aiurea prin ploaie. Mă întreb cum ar fi dacă lucrurile astea nu s-ar petrece doar în imaginaţia mea. Dacă din oamenii pe care îi văd traversând strada îngustă din faţa blocului unde locuiesc, ar rămâne doar umbrelele lor cenuşii.
Pesemne că vremea asta de afară mă face aşa sumbră. Sau pesemne că de aici de unde privesc eu lumea, încă nu am dat la o parte perdelele de noapte. Pesemne că nici nu plouă. Pesemne că umbrelele din ploaie prind viaţă doar în mintea mea.
Pesemne că din colţul în care privesc eu lumea, nimic nu e ceea ce pare a fi.

Închipuiri de lună plină

E-n mine destulă tăcere cât să acopăr luna plină de afară. Nu te mai caut ca să-ţi cer să pui capăt nebuniei ce-şi face în fiecare dimineaţă cuib în gândurile mele. M-am obişnuit să nu mai pun întrebări, ori de câte ori îmi scrântesc glezna. Astă seară nici nu încape vorba de aşa ceva. Mă întrebam doar dacă Tu-ţi aminteşti ce lucru ţi-am cerut ultima oară. Nici eu nu-mi amintesc. Şi azi când aş fi vrut să Te am pe aproape, am încercat să-mi aduc aminte ce-am făcut să Te-alung din nou. Şi nu e drept, dar abia mai ştiu azi ce înseamnă dreptatea. Acum vreau mai mult decât să arunc cu sentimente închipuite de mine. Vreau ceva mai mult decât să inventez o poveste şi-apoi s-o ascult numai eu. Vreau mai mult decât să ascult o muzică pe care mă prefac de-atâta vreme că o înţeleg. Nici nu ştiu dacă vreau să-ţi cer ceva în seara asta. Dar mi-e cerul prea întunecat şi pustiu deasupra inimii şi stă luna gata să cadă peste toamna sub care mă ascund. Locul Tău e încă gol pe fotoliu de unde m-ai privit ultima dată. Dar chiar dacă nu te pot atinge, simt miros de primăvară în camera cu petunii la geam. Nu Te văd, dar mă împiedic de prezenţa Ta la tot pasul. Eşti peste tot şi abia dacă mai ştiu ce voiam să-ţi spun.
Aşa că nu-mi vorbi, dar lasă-mă, în noaptea asta, să împrăştii stelele pe cer în locul Tău şi-apoi fă-mă să uit că am îndraznit vreodată să-ţi cer aşa un lucru.

Ce a fost şi ce-mi rămâi

lui R., al doilea motiv

Partea de pat pe care dorm eu, e locul unde ajunge soarele prima dată dimineaţa. Şi-mi place uneori să-mi închipui că sunt primul om din partea asta de lume care vede răsăritul. Oricum nu poate nimeni să-mi demonstreze că nu e aşa. Îmi place tăcerea care se reazămă cald pe bătăile inimii mele. E fără doar şi poate aşa cum mi-ai promis că are să fie: tu ascuns în zâmbetul meu, iar toate zâmbetele noastre sculptate în inima Lui. Nici nu-i greu de crezut. Pentru că într-un mod inexplicabil, când eu mă pierd, tu eşti întotdeauna cel care găseşte drumul spre mine. Tu mă ai pe mine şi faci din asta o poveste de dragoste. Eu ne am pe amândoi şi e copleşitor.
Când se lasă seara e ceva mai înnorat. Dacă nu mi-ar plăcea aşa mult dimineaţa, m-aş pune să dorm pe cealaltă parte de pat. Mă sufocă sutele de kilometri dintre noi, dar vocea ta, înainte să adorm, e aer cât să mai respir o veşnicie. Într-un fel e liniştitor şi-aici. Când închid ochii, tu te ascunzi încă în zâmbetul meu. Tu eşti şi întrebarea, eşti şi răspunsul. Nu mă laşi nicicum să uit. Eşti inima mea. Şi după împărţirea la doi, inima mea e perfectă.

Eu şi lipsa nejustificată

Pentru că tot m-am hotărât să revin la unul din vechile mele obiceiuri, scrisul pe blog, şi într-o oarecare măsură timpul îmi permite, m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi justific absenţa îndelungată. În mare, e vorba de două motive mai importante. Primul are legătură cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea, iar al doilea are legătura tot cu unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea.
Well, în ultimele două luni lumea mea liniştită s-a zguduit puternic de câteva ori şi mă întrebam uneori dacă are să mai fie vreodată la fel cum a fost. Celor care au mai citit din posturile anterioare, nu cred că le e foarte greu să ghicească despre cine vorbesc ca fiind unul din cei mai dragi oameni mie. Oricum, pentru cei care nu ştiu, e vorba de tati. Şi în ultima vreme, lumea mea şi a familiei mele s-a învârtit în jurul lui. Nici acum nu e foarte diferit. În urmă cu aproape o lună, tati a fost supus unei intervenţii chirurgicale pe cord deschis, operaţie care a durat aproape nouă ore. Au fost nouă ore de coşmar, dar am ştiut tot timpul că Dumnezeu a fost prezent acolo. Totul s-a întâmplat brusc şi neaşteptat, fără ca el să fi avut vreodată vreun fel de antecedente. Abia am avut timp să ne mirăm că a şi fost internat de urgenţă la Tg. Mureş. Şi în felul ăsta, ultimele două luni din viaţa mea se pot traduce uşor în drumuri interminabile şi ore de condus între Cluj, Tg. Mureş şi Suceava.
Aş vrea să pot spune că oricum ce-a fost mai greu a trecut, dar tati e încă ţintuit la pat şi perioada de recuperare e aproape mai chinuitoare decât cea precedentă, dar ştiu că nimic nu e imposibil pentru Cel care a făcut toate lucrurile. Tot ce-mi doresc mai mult acum e să-l văd zâmbind aşa cum o făcea înainte; fără ca în spatele zâmbetului lui să-i pot citi durerea, chinul nopţilor nedormite, povara disperării, când crezi că nu mai poţi face un pas mai departe.
Al doilea motiv despre care spuneam e unul mai senin, dar despre asta o să povestesc probabil next time:)

Eu şi cele ce-au să vină

Aproape niciodată nu mi-e teamă de lucrurile care-au să vină. Ştiu că oricât m-aş îngrijora, nu pot schimba nimic. Mi-e frică uneori de lucrurile care-au trecut. Şi în ultima vreme în viaţa mea s-au întâmplat prea multe lucruri de care să-mi fie teamă. Acum sunt acasă. Aici, în camera în care, în urmă cu un an n-aveam nici un motiv de îngrijorare. Azi totul e diferit. Şi port pe umeri povara unor săptămâni şi luni care încă mă fac să tresar, ori de câte ori îmi amintesc de ele.
Dar e târziu şi J. aproape a adormit. Am vrut doar să spun că de lucrurile care-au să vină nu mi-e teamă. La urma urmei, n-am nici o siguranţă că ziua de mâine o să mă găsească tot aici.

Tot mai complicat:)

E greu să mă hotărăsc. Ca niciodată, sunt cu inima suspendată undeva între Cluj şi Suceava. Şi nu prea mai ştiu unde e acasă pentru mine. Până acum balanţa pare să atârne greu spre Suceava, deşi mi-e drag Clujul. Dar cum aş putea să nu iubesc Suceava când ei, cei care îmi umplu viaţa de zâmbete sunt acolo? E aşa incredibil de simplu să-i iubesc pe ei...

în ordinea apariţiei: Jonathan, Davide şi Emi:)

Here I come, home

E mult prea dimineaţă ca să fiu deja în faţa laptopului. Mai e şi înnorat afară, motiv pentru care aş fi vrut să mai pot dormi puţin. Din păcate când Adina pleacă la serviciu, e aproape imposibil să mai poţi dormi. Oricum trebuia să mă trezesc mai devreme azi, pentru că am o mulţime de lucruri pe care trebuie să le rezolv până plec. Unde plec? Acasă! Şi ar trebui să fiu chiar fericită, dar gândul drumului de şapte ore cu trenul îmi răpeşte toată bucuria. Nu ştiu cât stau acasă, nu ştiu dacă o să mai pun ceva pe blog, da ştiu că o să-l văd pe Jonathan. And it feels kinda' nice:)

Paint a smile on her face

Nu ştiu cum o să fie mâine. Nu ştiu cum o să fie peste un an. Dar ştiu că dragostea Lui a pictat zâmbetul în inima mea pentru totdeauna.

Albastru cenuşiu

Timp rătăcind printre gânduri închise. Aştept cu respiraţia întretăiată să se facă dimineaţa, dar în loc de lumină, tot mai mult întuneric se-adună. Mi-am spus că azi n-o să port culori din curcubeu şi nici panglica cu fluturi. Calendarul de pe peretele scrijelit îmi arată de la o vreme încoace numai a şaptea zi din săptămână. Am unghiile roase până la sânge de când am încercat să-mi sap în zid numele în formă de fereastră. Când mă uit la gratiile din cealaltă parte a lumii mele, tot timpul îmi vine să strig după ajutor. Nu înţeleg cum au crescut iar umbrele astea pe ziduri, când ultima dată când am plâns toate-au fugit. Tăcerea cu care jurasem să trăiesc până la sfârşit, n-a mai suportat greutatea gândurilor mele şi m-a părăsit şi ea, tocmai când sperasem c-o să-mi sărbătoresc prima zi de libertate.
Dincolo e îmbulzeală ca înainte de război. Peste colivia cu păsări mai mult moarte decât prizoniere, stau ceruri sinistre gata să cadă. Îmi rotesc privirile goale peste câmpurile uscate, căutând un vers de care să mă agăţ. Acolo e timpul mai leneş; acolo aş vrea să mă pierd, să trăiesc. Deocamdată îmi picură în gânduri albastru cenuşiu. Nu ştiu dacă Dumnezeu a inventat culoarea asta când a stors de culoare cerul în ochii mei, dar nu am nici o îndoială că nimeni altcineva n-a gustat-o.
Lângă patul de scânduri în care stau întinsă de o vreme încoace, văd moartea reflectându-se în cioburile din oglinda pe care am spart-o aseară. Dacă le-aş fi numărat, aş fi ştiut se pare câţi ani au trecut de când m-au închis aici. Am vrut să ascund cioburile, dar el mi-a spus c-aş putea construi din ele trepte. Apoi să evadez. Am încercat, şi ăsta-i motivul pentru care mi-s picioarele însângerate acum. Când l-am căutat să-l întreb ce am greşit de sunt încă aici, nu mai ştiu dacă l-am mai găsit. Ştiu că l-am auzit vorbind de undeva de aproape. Mi-a spus râzând c-am reuşit, fiindcă la capătul fiecărei scări e doar o altă închisoare.

Nedumerire

M-am trezit dimineață într-un pat care nu era al meu, într-o cameră care nu era a mea, într-o casă despre care nu știu mare lucru și cu niște gânduri destul de sumbre. Mi-am tras pătura peste cap, încercând să mă ascund de lumina puternică ce pătrundea prin geamul fără perdele. M-am gândit că dacă reușesc să mai adorm încă o dată, a doua oară când mă trezesc, o să mă trezesc în casa mea, în camera mea, în patul meu cu așternuturi colorate. Din păcate nu s-a întâmplat așa, iar eu acum scriu de la un laptop care nu e al meu, așezată pe o canapea care nu e a mea, în aceeași casă despre care nu știu nimic. Singură.

Friends Experience

Ei bine, trebuie să recunosc că mă plictiseam cumplit. Vremea nu m-a ajutat nici ea prea mult azi, aşa că dimineaţă mi-a fost îngrozitor de greu să mă trezesc să merg la alergat. I-am zis Adinei că aş da orice să nu merg. Ea m-a privit ciudat şi mi-a răspuns sec: Ok. Atunci de ce mergi? Şi sincer nici eu nu prea ştiam de ce mă duc. Trecând peste partea asta, revin la prima parte, partea în care ziceam că azi m-am plictisit cumplit. Şi din întâmplare am dat pe laptop de seria 2 din Friends. Nu ştiu câţi dintre voi aţi urmărit serialul, dar eu îl găsesc unul dintre cele mai reuşite seriale ever. E aproape imposibil să nu ştiţi despre ce vorbesc. Sunt sigură că măcar o dată aţi dat întâmplător pe postul care difuza la noi Friends (chiar nu-mi amintesc exact care era ăla). Aşa am văzut şi eu primul episod şi recunosc că nu l-am găsit foarte interesant.
Apoi, acum vreo doi ani în urmă, când Raul era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, mi-a zis că nici nu ştiu ce pierd dacă nu văd toate zece seriile din Friends. Nu mi-a surâs prea mult ideea, mai cu seama că mai văzusem câteva secvenţe şi nu l-am găsit tocmai pe gustul meu. Raul a insistat totuşi să încep cu primul episod şi dacă tot mi-a făcut şi dvd-uri, am zis...de ce nu? Şi într-o seară, le-am luat pe fete şi am încercat. Nu mai spun că a doua zi dimineaţă noi eram încă în faţa calculatorului abia ţinându-ne ochii deschişi. Şi evident am terminat de văzut toate 10 seriile. Nu numai o dată.
Şi de atunci, ori de câte ori am o stare aşa mai aiurea, nu trebuie decât să mă uit la un episod din Friends şi îmi revin pe loc. Deci puteţi să-mi mulţumiţi pentru sfat, pentru că Friends e probabil cea mai bună comedie ever. Şi nu mă refer neaparat la acţiunea comediei, pentru că practic nu prea există acţiune. Dar e o comedie de replici pur şi simplu formidabilă, iar scenaristul trebuie să fie un tip cel puţin inteligent.
În concluzie, dacă aveţi într-o zi chef de umor inteligent, atunci să fie cu Friends!

De ce unii oameni n-ar trebui să se căsătorească

Când îmi povesteşte despre prietenul lui, R. îmi spune întotdeauna că e exemplul desăvârşit al categoriei de barbaţi care n-ar trebui să se însoare niciodată. Din nefericire, Cătă s-a însurat şi s-a însurat mult prea devreme ca să aibă timp să-şi conştientizeze apartenenţa la categoria de care vorbeam mai sus. Cel puţin asta e părerea lui R. Nu l-am contrazis niciodată, dar nu pot să spun că am fost întotdeauna convinsă că sunt oameni care nu ar trebui să se căsătorească. Şi apropo, dacă există un om pe care mi-aş dori să-l văd însurat, fericit şi cu copii, ăla ar fi George Clooney, aparent cel mai neînsurabil burlac de la Hollywood.
Unde vreau să ajung cu postul ăsta? Simplu. Azi am ajuns la convingerea că într-adevăr există persoane care n-ar trebui să se căsătorească. Cel puţin nu până la 30 de ani. Povestea e simplă. F. e unul dintre cei mai funny, good-looking, şarmanţi tipi pe care i-am întâlnit. Are 24 de ani, planuri de căsătorie pentru la anul, un apartament plătit jumătate de el şi jumătate de logodnica lui şi o iubită care habar nu are cu cine urmează să se căsătorească. Ca să nu mai spun că şi-a petrecut mai bine de un an încercând să o recucerească pe tipa asta, care nu ştiu din ce motiv l-a părăsit în prima istanţă. Pare-se că efortul s-a meritat, dată fiind situaţia prezentă, despre care vorbeam mai sus.
Eu totuşi susţin că F. nu e genul de om care ar trebui să se căsătorească încă şi după cum am remarcat azi, el împărtăşeşte aceeaşi părere cu mine. Cum noi am fost întotdeauna foarte apropiaţi, spre disperarea iubitei lui, uneori îmi mai spune lucruri pe care nu le-ar admite în faţa nimănui. Azi m-a sunat să vină până la mine, dar din motive etice i-am respins auto-invitaţia. După o conversaţie tipică nouă, adică cu 15 glume pe metrul pătrat, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că se întreabă uneori de ce s-a grăbit cu însuratul. Eu ştiam răspunsul, dar am preferat să îl păstrez pentru mine, pentru că bănuiesc că nu i-ar fi plăcut neapărat să mă audă spunându-i că era disperat după tipă şi a vrut să se asigure că nu-i scapă printre degete şi a doua oară.
Apoi chiar mi-a părut rău pentru el. E prins într-o situaţie pe care a creat-o singur, iar acum trebuie să continue pe drumul ăsta. Şi mai apoi mi-a părut şi mai rău pentru ea, pentru că habar nu are cam ce-i trece lui prin minte când ea îi vorbeşte despre rochia de mireasă sau despre culoarea şerveţelelor şi a lumânărilor.
Iar eu, fără să vreau, a trebuit să ader la teoria lui R. care susţine că unii oameni pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru căsătorie. Cel puţin nu până la 40 de ani. Ştiu, am ridicat ştafeta cu încă 10 ani.
Deci, de ce unii oamenii n-ar trebui să se căsătorească? Astăzi din cauza lui F.

Heal the wound, but leave the scar...

M-am întrebat de multe ori de ce nu e posibil să uit pur şi simplu întâmplările sau momentele când m-am simţit rănită. Să pot apăsa un buton, şi toate amintirile dureroase să dispară ca prin farmec, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Să nu mai pot asocia răni cu persoane, iar în felul ăsta să nu pot niciodată să-mi doresc să nu mai văd niciodată chipul respectiv.
Ştiu că unii ar spune poate că ar trebui să mă familiarizez cu conceptul de iertare înainte de a continua să scriu, dar uneori mi se pare că nu funcţionează. Şi mă simt vinovată pe toate nivelele când mă trezesc de multe ori gândindu-mă că iertarea e mai degrabă un proces abstract şi nerealizabil în final în accepţiunea pe care creştinismul o promovează.
Nu înţeleg de-aşa multe ori de ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa cum sunt şi uneori obosesc încercând să găsesc răspunsuri la întrebări. Dar uneori El are şi răspunsuri pentru mine. Aşa cum s-a întâmplat în dimineaţa asta când am ascultat în timp ce alergam o melodie care nu ştiu cum a ajuns pel iPod-ul meu. Şi toată ziua mi-au răsunat în minte versurile respective. Şi am simţit nevoia să spun şi altora despre asta. Poate avem impresia că Dumnezeu nu mai vindecă rănile, pentru că de atâtea ori, numai amintirea unor anumite momente ne face să resimţim anumite trăiri dureroase. Adevarul e ca nu timpul vindecă rănile, ci Dumnezeu o face. Şi El nu s-a schimbat, chiar dacă uneori nouă ni se pare că rănile noastre nu se mai închid. Şi dacă şi tu ţi-ai dorit uneori, la fel ca şi mine, să poţi uita întâmplări care te-au făcut să suferi, să te trezeşti într-o dimineaţă şi să nu-mi mai aminteşti nimic, dă-mi voie să-ţi spun că Dumnezeu a avut un alt plan când a făcut lucrurile aşa cum le-a făcut. Şi dacă ţi se pare că El încă nu a vindecat rănile, doar pentru că amintirea lor încă doare, s-ar putea să greşeşti. Dumnezeu vindecă rănile, dar lasă cicatricile, pentru ca noi niciodată să nu uităm îndurarea Lui.

Heal the wound but leave the scar
A reminder of how merciful You are
I am broken, torn apart
Take the pieces of this heart
And heal the wound but leave the scar

2xHappy Birthday

În familie la noi, ziua de azi era de obicei o zi specială. Nu mai ştiu cum e acum, dar pe vremea când eram eu la şcoală, 15 iunie era întotdeauna înconjurată cu marker-ul în toate calendarele din casă. Nu ştiu cum era pentru părinţii mei, ţinând cont că aveau de cumpărat câte şase buchete de flori pentru festivitatea de încheiere a anului, dar pentru noi, trebuie să spun, era o adevărată sărbătoare. Îmi amintesc că doamna U., vecina de la 3, soţia celui mai amabil avocat pe care l-am întâlnit în viaţa mea(deşi era şeful baroului de avocaţi din oraş), se gândea întotdeauna la efortul pe care părinţii mei trebuiau să-l facă în aşa o zi. Şi cum era învăţătoare, totdeauna venea şi lăsa în faţa uşii un braţ imens de buchete de flori; bătea la uşă, apoi dispărea înainte ca cineva să-i deschidă. Nu cred că m-am gândit la gestul ei în felul ăsta până acum, fiindcă întotdeauna îmi imaginam că pur şi simplu e plictisită de câte flori primeşte şi încearcă să scape cumva de ele.
Ei bine, când spuneam că 15 iunie era zi de sărbătoare la noi, nu mă gândeam doar la faptul că era ziua în care intram oficial în vacanţă. Mai mult decât la asta, mă gândeam de fapt că era ziua în care totul se dubla. Şi asta începând de prin '82, când eu nici măcar nu existam în plan. Atunci s-au născut gemenii, Adi şi Augu, şi i-au lipsit în felul ăsta pe părinţii mei de şansa de a afla vreodată cum e să ai numai doi copii. Ok, exagerez. Au ştiut cum e să ai doi copii şi altul pe drum, timp de jumătate de oră, cât a durat ca Augu să apară.
Deci de atunci 15 iunie înseamnă dublu pentru toate. Înseamnă în primul rând doi copii; înseamnă două cărucioare(sau unul dublu), înseamnă două perechi de haine tot timpul, două perechi de pantofi, două abecedare, două examene de BAC în aceeaşi zi; înseamnă doi fraţi extraordinari, în loc de unul.
Şi nu, nu înseamnă în mod neapărat aceeaşi ochi, acelaşi zâmbet, aceeaşi faţă. Adi şi Augu, de fapt nu seamănă deloc. În plus, sunt atât de diferiţi, încât uneori greu îţi poţi imagina că sunt fraţi. Nu arată la fel, nu vorbesc la fel, nu merg la fel, nu au aceleaşi gusturi. Unul e calm şi liniştit, celălalt e agitat şi irascibil. Unul manifestă o înclinaţie evidentă spre artă, în special pictură, celălalt e captat de tot ce înseamnă electrică, fire şi muzică. Ceea ce au însă în comun e dragostea ce şi-o poartă unul altuia. E între ei o conexiune cum foarte mulţi n-ar putea să-şi explice.
Adi şi Augu sunt mari acum, aşa mari încât uneori nu-mi vine să cred că e vorba de ei atunci când îi povestesc lui Jonathan, mezinul familiei, ce trăznăi mai făceam când eram toţi mici. Fiecare are acum familia lui, Adi chiar şi copiii lui şi ziua de 15 iunie nu mai înseamnă nici pe departe pentru mine ce însemna acum 15 ani. Acum sunt aşa departe de mine, şi aşa departe unul de altul. Mă întreb cum trece pentru ei 15 iunie, când se gândesc că la mii de kilometri distanţă şi celălalt îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Mă întreb din cei 27 de ani câţi împlinesc, câte zile de naştere le-au petrecut departe unul de altul.
Şi aş vrea să fie iar 10 ani în urmă, ca în poza la care mă uit acum, să fim toţi în apartamentul cu trei camere în care am crescut, să fie două torturi, două cadouri, două dorinţe, două zâmbete largi...În schimb o să fie numai două mesaje de la mulţi ani. Unul trimis la 300 de km distantă; altul la 3000.

Căutări 2

Nu ştiu care e logica tuturor lucrurilor care se întâmplă în viaţă. Nu ştiu nici măcar dacă există o logică. Ştiu doar că uneori adorm chinuindu-mă să găsesc un singur motiv pentru care Dumnezeu ar putea gândi că merit şi ziua de mâine. De cele mai multe ori nu ajung la nici un rezultat. Şi trec poate săptămâni întregi în care nimic nu pare să fie acolo unde ar trebui să fie. Nu-mi găsesc rostul în nimic din ceea ce fac, nu mă împlineşte nimic din ce mă împlinea înainte, nu mai ştiu cine sunt sau cine vreau să fiu. Şi de fiecare dată, vine o dimineaţă în care mă trezesc gândindu-mă la El. Nu-mi aduc aminte când şi unde ne-am văzut ultima oară, nu mai ştiu ce culoare au ochii Lui sau cum arată când zâmbeşte, dar îmi amintesc perfect cum se simte să-L am în preajmă. E luminos şi cald, e pace ca o mare liniştită într-un apus limpede de soare, e cer senin ca după zile lungi de furtună crâncenă. E tot ce am nevoie ca să pot s-o iau încă o dată de la capăt. Dar a trecut atâta vreme de când nu L-am mai căutat, de când I-am spus să mă aştepte pentru că sunt atâtea lucruri în viaţa mea care nu suportă amânare, de când am fost prea ocupată să apreciez lucrurile mărunte pe care le făcea pentru mine în fiecare dimineaţă, încercând să-mi amintească cât de dragă îi sunt, încât mi-e cumplit de greu să cred că mai am vreo şansă să-L găsesc. Şi în momente ca astea mi-aş dori să iau totul înapoi; să închid ochii şi să derulez timpul până la ziua în care I-am spus ultima dată că-L iubesc. Şi de-acolo să schimb toată povestea. Să nu treacă zi fără să-L caut, fără să-I spun cât de recunoscătoare Îi sunt pentru tot ce-a făcut şi face pentru mine. Să ştie că în final, la sfârşitul unei zile, singurul lucru care contează e ca El să fie acolo, lângă mine. Să ştie că fără El, nici un drum nu are capăt.
Dar deschid ochii şi sunt tot aici unde eram şi ieri, şi alaltăieri, şi de multă vreme încoace. Şi El tot nu apare de nicăieri...

Oraşul cu drumuri care duc niciunde

E linişte. Nu e încă noapte, dar e o oră când nimeni nu mai iese din casă în faţa blocurilor triste şi cenuşii. Din camera mea cu pereţi galbeni încărcaţi cu o muzică aşa cunoscută mie, mai aud din timp în timp glasul unui copil care îşi caută disperat prin tufişuri căţelul, de care uitase în vreme ce admira bicicleta nouă a camaradului de joacă. În rest, oamenii din oraş se pregătesc să se pună în paturile lor reci şi neprimitoare, dar singurele care-i aşteaptă mereu cu braţele deschise. Nimeni nu încearcă să-şi amintească lucrurile care s-au întâmplat în ziua care stă gata să intre obosită în şirul nesfârşit al zilelor de ieri. Pentru că în oraşul în care trăim noi nimic nu se întâmplă. Trecem unii pe lângă ceilalţi în fiecare dimineaţă, dar nimeni nu-şi aminteşte de nimeni niciodată. Uneori ne deschidem unii altora uşile, ne dăm bineţe şi chiar schimbăm zâmbete false. Dar nimeni nu-şi aminteşte nimic a doua zi.
Abia dacă ştim pentru ce trăim şi uneori ne consolăm cu ideea că oricum nu ar folosi la nimic să ştim. Căutăm lucruri imposibil de găsit şi ajungem să realizăm asta doar când suntem prea bătrâni pentru a mai căuta ceva. Nu visăm, nu sperăm, nu punem întrebări. Pentru noi viaţa e oraşul cu chip de închisoare unde deschidem ochii în fiecare dimineaţă, fără să ştim de ce. Pentru mine viaţa e doar un oraş cu drumuri care nu duc nicăieri.

Dumnezeul răspunsurilor

De nenumărate ori m-am întrebat de ce Dumnezeu nu răspunde întrebărilor sau cererilor noastre imediat. De parcă rugăciunile noastre ajung tot timpul cu întârziere la El. De parcă înainte să le audă El, trec prin faţa staff-ului, iar ei hotărăsc dacă merită sau nu să ajungă înaintea Lui. Personal mi s-a întâmplat de prea multe ori să-mi doresc cu disperare un răspuns şi el pur şi simplu să refuze să vină. Ăsta e motivul pentru care multă vreme L-am văzut pe Dumnezeu, un Dumnezeu al răspunsurilor întârziate.
În dimineaţa asta însă, m-am găsit nevoită să-mi plec capul şi să recunosc că uneori sunt doar un copil; că Îl cunosc de atâta timp şi de fapt nu ştiu nimic despre El; că oricât s-a străduit să mă înveţe, încă nu am habar la ce foloseşte răbdarea. Şi azi mi-a răspuns. Chiar dacă, spre ruşinea mea, n-a fost El primul căruia I-am cerut părerea. Mi-a răspuns atât de promt şi de limpede, încât prima reacţie a fost să-mi spun că e doar imaginaţia mea. N-a fost răspunsul pe care l-aş fi vrut eu, dar undeva în mintea mea, am ştiut de la început răspunsul. Doar că mi-aş fi dorit ca de data asta Dumnezeu să nu fie aşa tranşant.
Uneori Dumnezeu ne lasă să aşteptăm răspunsurile. Pentru unele răspunsuri va trebui poate să aşteptăm o veşnicie. Uneori răspunsurile pe care le primim nu sunt cele pe care ne-am fi dorit să le auzim. Dar indiferent de viteza Lui de reacţie, El are un răspuns pentru toate. El e răspunsul la toate.

Căutări

Se întâmplă uneori să nu ştiu unde să-L găsesc. Îmi pare că L-am lăsat undeva la o răscruce de drumuri şi nu ştiu să mă întorc înapoi. Pe de altă parte, nu am nici o siguranţă că întorcându-mă înapoi, El o să fie tot acolo. Nu ştiu unde încep temerile şi unde se termină. Nu ştiu cum brusc, o lume întreagă încetează să mai aibă sens pentru mine. Nu ştiu cum la sfârşitul zilei o să mai cred că toate lucrurile vor fi bine. Nu vreau să cred că totul o să fie cumva bine, pentru că acum nimic nu e bine. Şi n-am pe cine să dau vina pentru asta. Nu vreau să-mi spună nimeni cum o s-o scot la capăt până la urmă. Vreau pe cineva care să o ducă împreună cu mine, chiar dacă nici unul din noi n-ar şti dacă o să fie sau nu bine la sfâşit. Vreau să cred că El încă se lasă găsit, chiar şi atunci când nu i-am dat nici un motiv s-o facă. Dar mai mult ca orice, vreau să-i dau un motiv pentru care să vrea să se lase găsit.