M-am tot gândit ce motiv să inventez ca să îmi justific în vreun fel lipsa de pe blog din ultima perioadă. Şi nici n-aţi vrea şă ştiţi câte lucruri mi-au putut trece prin cap. Dar zilele trecute, în timp ce mă uitam la un film, mi-am dat seama că pur şi simplu nu are nici un rost. Deci nu, n-am făcut nimic altceva în tot timpul ăsta în care n-am mai scris nimic pe blog. Mi-am luat doat o lungă şi cu desăvârşire nemeritată vacantă de la toate responsabilităţile mele. Şi să nu îşi imagineze cineva acum că fac din asta vreun motiv de mândrie, pentru că afirmaţia ar fi cu siguranţă falsă. Nu, n-am salvat şi nici nu m-am chinuit să salvez lumea de când n-am mai scris. În schimb am văzut un film care m-a făcut să vreau să pot face lucrul ăsta. 2012. Eu am urât filmul, R. l-a găsit extraordinar.
Nu, nici n-am fost plecată în vreo călătorie de unde să nu am acces la internet sau la telefon, deşi dacă stau şi mă gândesc bine, mi-ar plăcea enorm să pot spune asta fără să mă mustre conştiinţa că mint. Nici măcar nu m-am implicat în vreun proiect pentru ajutorarea copiilor din Africa, sau cel puţin de prin nordul Moldovei.
În schimb am fost cumplit de răcită câteva zile, răceală care totuşi nu a avut nici o legătură cu virusul ăla care bagă oamenii în celula de izolare. Sau cel puţin aşa cred. Nu cred că aş mai scrie acum pe blog dacă ar fi fost AH1N1, nu? Ştiu că nu sunt deloc amuzantă. Şi al doilea lucru pe care l-am făcut aproape zilnic a fost să vorbesc la telefon cu nepoata mea, Kari, care la cei cinci ani pe care îi are, ştie deja mult prea multe lucruri despre utilizarea telefonului mobil pentru sănătatea mea psihică. Ştiu că nu înţelegeţi, dar toate la timpul lor.
Oh, şi ca să nu uit...I got my boots:) Probabil nici asta nu înţelegeţi prea bine, dar cu siguranţă R. ar putea să vă explice. E deja destul de familiarizat cu pasiunea mea pentru pantofi şi încălţăminte în general.
În rest încerc să-mi revin. La normal. Cu toate. Inclusiv cu plata chiriei de la apartament care e în categoria lucrurilor despre care nu-mi place niciodată să vorbesc. Important e că mi-am luat cizmele perfecte.
Nu, nici n-am fost plecată în vreo călătorie de unde să nu am acces la internet sau la telefon, deşi dacă stau şi mă gândesc bine, mi-ar plăcea enorm să pot spune asta fără să mă mustre conştiinţa că mint. Nici măcar nu m-am implicat în vreun proiect pentru ajutorarea copiilor din Africa, sau cel puţin de prin nordul Moldovei.
În schimb am fost cumplit de răcită câteva zile, răceală care totuşi nu a avut nici o legătură cu virusul ăla care bagă oamenii în celula de izolare. Sau cel puţin aşa cred. Nu cred că aş mai scrie acum pe blog dacă ar fi fost AH1N1, nu? Ştiu că nu sunt deloc amuzantă. Şi al doilea lucru pe care l-am făcut aproape zilnic a fost să vorbesc la telefon cu nepoata mea, Kari, care la cei cinci ani pe care îi are, ştie deja mult prea multe lucruri despre utilizarea telefonului mobil pentru sănătatea mea psihică. Ştiu că nu înţelegeţi, dar toate la timpul lor.
Oh, şi ca să nu uit...I got my boots:) Probabil nici asta nu înţelegeţi prea bine, dar cu siguranţă R. ar putea să vă explice. E deja destul de familiarizat cu pasiunea mea pentru pantofi şi încălţăminte în general.
În rest încerc să-mi revin. La normal. Cu toate. Inclusiv cu plata chiriei de la apartament care e în categoria lucrurilor despre care nu-mi place niciodată să vorbesc. Important e că mi-am luat cizmele perfecte.
După cum bine zici, silence is gold. De multe ori, nici nu e nevoie de prezenţă continuă. Uneori, e nevoie să ne retragem o vreme în noi. Sau cu noi.
RăspundețiȘtergereBine-ai revenit, oricum!
:) bine te-am regasit...
RăspundețiȘtergere