Tristeţe cu gust de ceai verde

Cine mai ştie cum am ajuns aici, când toate urmele de paşi din inima mea s-au făcut nevăzute. Oamenii au plecat de-acolo, de prea mult frig şi furtună şi nu-mi mai amintesc încotro a apucat-o fiecare. E-un vânt a pustiu, care din vreme în vreme mai izbeşte puternic ferestrele uitate deschise de ultimii vizitatori. În rest e tăcere; o tăcere cu gust de ceai verde. Niciodată n-am ştiut dacă urăsc sau îmi place gustul ăsta. Acum tind să cred că nici n-am băut vreodată ceai verde. Şi-n toată liniştea asta absurdă şi nefirească eu încă mă mai mint că aud paşi apropiindu-se. Aş jura că nu mă înşel, apoi îmi amintesc că-n cerul şi-n pământul meu, juruinţele au fost interzise sub semne de sânge. În cele din urmă, încerc să mă obişnuiesc cu ideea; dintre cei care-au plecat, nu e unul care să-mi lipsească; iar cei ce s-au întors au făcut-o de bună voie. Dilema e doar cu cei care au rămas şi pe care uneori nu-i găsesc. Azi e una din zilele alea. Şi-aş vrea doar să fie totul aşa simplu cum era când aveam cinci ani. Atunci nimeni nu pleca şi nimeni nu venea. Erau doar cei care au crescut dintotdeauna în inima mea.