Îmi place acasă.

Vă mai amintiţi de mine? Eu, fata despre care credeţi că ştiţi totul, iar în realitate nu ştiţi nimic? Da. Am ajuns acasă, în sfârşit. Şi da, pot scrie şi de-aici. E mai bine decât mi-am imaginat. Când am ajuns, m-au întâmpinat copiii mei preferaţi, cu zâmbete şi poveşti din alte lumi. M-am prefăcut că înţeleg, când în realitate îmi plăcea doar entuziasmut cu care încercau să-mi demonstreze că sunt binevenită. Apoi au dispărut, cu promisiunea c-au să se-ntoarcă sâmbătă. Abia aştept! În rest e bine. Mai bine ca în lumea în care-mi plăcea să cred că e cel mai bine. E şi frig, şi cald; şi zi, şi noapte. Nici nu cred că le mai pot deosebi acum, după ce m-am obişnuit cu întunericul. Unii încearcă să mă convingă că după, e un loc şi mai bun. Dar mie mi-e încă teamă să merg mai departe. Îmi place acasă, aşa cum e aici, în capătul ăsta de lume, unde mama mă aşteaptă cu plăcinte calde cu mere, iar nepoţii mă iau de la gară. Şi îmi plac copiii care scriu cărţi. Îmi place acasă!