Despre căutare

Habar nu am ce-mi doresc mai mult acum. Nu ştiu de unde să încep. Şi-ncerc să-mi adun gândurile împrăştiate de prin colţurile prăfuite ale unei lumi în care nici eu nu mai sunt eu. S-a creat în mintea mea un fel de haos şi nu e nimeni să mă ajute să-i dau de capăt. Şi dacă mă întrebi, ţi-aş spune că nu ştiu, abia dacă îmi mai amintesc simptomele disperării.

E ciudat să te mai strig şi să continui să-ţi vorbesc, de parcă ai fi încă aici; când fotoliul din care obişnuiai să-mi asculţi tăcut gândurile e gol acum. Iar ceaşca de ceai care mai poartă încă gustul buzelor tale, stă nemişcată pe masa rotundă de zile întregi. Poate de ani.

Mă amăgesc uneori că poate-ai să te întorci într-o zi, cu zâmbetele tale calde, cu tot; şi tresar de fiecare dată când vântul mişcă perdeaua de la geamul pe care l-ai lăsat deschis când ai plecat. Mă gâmdesc că poate are să-mi pară rău într-o zi pentru lucrurile pe care aş fi putut să le spun, şi-am ales să le păstrez egoist pentru mine. Poate o să-mi dau seama că unele lucruri nu merită spuse pur şi simplu.

Nu mai ştiu unde eşti, iar de când ai plecat fără veste, toate poveştile mele nespuse se pierd într-un ocean de nu-mi mai pasă. Cine ştie unde şi când o să te găsesc. Cine ştie dacă te mai laşi găsit. Dar dacă vorbele mele încep să sune puţin a disperare, poate ar fi timpul să te întorci acasă.

Îmi place acasă.

Vă mai amintiţi de mine? Eu, fata despre care credeţi că ştiţi totul, iar în realitate nu ştiţi nimic? Da. Am ajuns acasă, în sfârşit. Şi da, pot scrie şi de-aici. E mai bine decât mi-am imaginat. Când am ajuns, m-au întâmpinat copiii mei preferaţi, cu zâmbete şi poveşti din alte lumi. M-am prefăcut că înţeleg, când în realitate îmi plăcea doar entuziasmut cu care încercau să-mi demonstreze că sunt binevenită. Apoi au dispărut, cu promisiunea c-au să se-ntoarcă sâmbătă. Abia aştept! În rest e bine. Mai bine ca în lumea în care-mi plăcea să cred că e cel mai bine. E şi frig, şi cald; şi zi, şi noapte. Nici nu cred că le mai pot deosebi acum, după ce m-am obişnuit cu întunericul. Unii încearcă să mă convingă că după, e un loc şi mai bun. Dar mie mi-e încă teamă să merg mai departe. Îmi place acasă, aşa cum e aici, în capătul ăsta de lume, unde mama mă aşteaptă cu plăcinte calde cu mere, iar nepoţii mă iau de la gară. Şi îmi plac copiii care scriu cărţi. Îmi place acasă!

Poveste scurta

Si pentru ca, din nou, timpul nu mi-a prea permis sa mai postez prea mult pe blog, va las cu o poveste in imagini. Una foarte scurta. O sa creasca pe parcurs. Eu sunt doar un personaj.

 

Frustrare de/capitală

Cum nu am nici o idee cum și prin ce întâmplare am ajuns aici, m-am gândit că azi ar fi fost o zi mai bună pentru mine, de-aș fi fost în altă parte. Nu mă plâng, pentru că deși nu pare, am știut de la început cum o să fie. Acum singurătatea asta e aproape tangibilă. El nu știe, ea nu știe; într-un mod ciudat și inexplicabil, nimeni nu știe. Poate doar tipa roșcată din cealaltă cameră bănuiește ceva. Zic asta pentru că de îndată ce m-a văzut, a încercat să mă convingă să cumpăr nu știu ce cosmetice. Habar nu are să vândă un produs, dar maieul transparent pe care îl purta, mi-a luat pentru câteva secunde gândul de la penibilul momentului. M-am gândit atunci că linia dintre excentric și vulgar trebuie să fie îngrijorător de subțire. I-am spus doar că am altele pe cap acum, iar apoi monstrul ăsta de câine m-a însoțit până în fața ușii.
Nici nu știu dacă sunt neapărat frustrată sau nervoasă. Dar aș vrea să știu, pentru că în felul ăsta dorința asta nebună de a arunca toate lucrurile din jurul meu ar avea cel puțin o justificare. În momentul ăsta nu par să am altă alegere decât să mă abțin. Iar restul e tăcere. Iar tăcerea e, cu siguranță, frustrantă uneori.