The boys in my life. 1

Cred că e a zecea oară când mă hotărăsc să scriu despre subiectul ăsta. Nu vreau să mă gândesc de câte ori chiar am început să scriu...Nu ştiu de ce niciodată nu am reuşit să duc la bun sfârşit povestea. Azi e o zi mai specială. Oricât de banal şi ridicol o să mi se pară postul ăsta după ce o să-l termin de scris, promit solemn că o să-l public oricum.

Toată ziua am amânat momentul ăsta. Mă gândeam chiar să mă prefac la un moment dat că am uitat. Mâine oricum n-aş mai fi văzut rostul poveştii ăsteia şi conştiinţa mea ar fi fost chiar liniştită. Întâmplarea a făcut ca, înainte să închid grăbită laptopul şi să ma bag în pat, să mi se oprească privirile pe o fotografie de-a lui. Damn it! Nici că se putea mai rău. Am deci două variante. Pot pur şi simplu să îmi urmez planul (partea cu închide laptopul şi bagă-te în pat) pretinzând că pur şi simplu n-am băgat de seamă fotografia, prea absorbită fiind de noul meu wallpaper de care m-am îndrăgostit instantaneu saaaau...sau să îmi aduc aminte că azi e 4 februarie, deci no matter what, I have to do this. I want to do this. Nu cred că mai e nevoie să spun care variantă am ales-o în final.

11 ani. Atâţia ani sunt de când 4 februarie a devenit probabil cea mai specială zi din viaţa mea. Ştiu că acum aţi revenit miraţi asupra titlului. Da, e aproape amuzant să-ţi imaginezi că, la 11 ani câţi aveam eu acum tot atâţia ani în urmă, aş fi putut să mă gândesc măcar la ceva care să poarte mai târziu titlul boys in my life. Bănuiesc că toată lumea înţelege ce vreau să spun. Aaa şi nu exagerez deloc când fac afirmaţii aşa îndrăzneţe. Ştiu că unii ar putea să-mi spună că primul prieten, respectiv prima prietenă, l-au avut sau au avut-o în clasa I. Dar eu aici nu vorbesc de prieteni imaginari. Cât despre mine, la 11 ani încă mi se scurgeau ochii după Barbie şi Ken de pe rafturile din raionul cu jucării din magazinul universal Bucovina. Nu intram întotdeauna pentru că trebuia să verific de fiecare dată care vânzătoare e în ziua respectivă. Dacă era aia bătrână cu ochelarii cât roţile de la carul cu boi a lui Grigorescu (da, ştiu că nici măcar nu se văd roţile în pictura aia, dar come on!, nu-mi trebuie decât puţină imaginaţie), preferam să mă uit numai prin geam decât s-o simt suflându-mi în ceafă la fiecare pas.
Să revin totuşi la ce povesteam. Da, când aveam eu 11 ani jucam urmărire cu băieţii, jucam pac-pac şi nu spunea nimeni, atunci când ne adunam în faţa blocului să jucăm fotbal, cu ele fiţi mai blânzi că-s fete. Când ploua afară torenţial şi noi făceam concurs să vedem cine face înconjurul blocului în cel mai scurt timp, cine ajungea ultimul tot cel mai prost era, că şi ce dacă eşti fată. Ce conta că eu făceam aprindere de plămâni de 3 ori pe an, atâta vreme cât aveam satisfacţia că măcar nu-s cel mai prost copil din bloc. În rest, Dumnezeu cu mila, că doar n-o să se lase ei prinşi de baba de la care furam corcoduşe vara, ca să ne ajute pe noi, fetele, să sărim primele gardul, doar pentru că aveam ghinionul de a fi fete.
Bun, acum că am lămurit partea asta, să revin la motivul pentru care am început să scriu. La 11 ani a intrat în viaţa mea persoana care e şi acum cea mai importantă persoană din viaţa mea. Cu riscul de a stârni mila cuiva, de a fi patetică and so on, îndrăznesc să zic chiar, cel mai important băiat. Au trecut 11 ani de atunci, dar încă îmi amintesc fiecare expresie de pe faţa lui tati în ziua aia, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Era miercuri, întocmai ca şi azi, 4 februarie 1998. Acum mă tot străduiesc să-mi amintesc care era raţionamentul după care relaţionam mai târziu anul 1998 cu anul meu de naştere, 1986, şi vedeam o legătură aproape mistică între cifrele astea. Bineînţeles că am păstrat secretul numai pt mine, ca să nu deconspir vreun plan misterios al destinului. Trebuie să recunosc că Jonathan(tradus din ebraică e darul lui Dumnezeu pentru noi-funny sau nu semnificaţia numelui am aflat-o mult mai târziu, era deci absolut explicabilă încredinţarea mea că e vorba de o forţă mai presus de puterea mea de percepere) a cam dat buzna în viaţa mea. A venit total neanunţat, şi când spun asta mă refer la genul ăla de musafir nepoftit care te lasă fără cuvinte când apare în cadrul uşii. Pe lângă toate te mai anunţă că rămâne şi peste noapte. Apoi îţi dai seama că de fapt nu intenţionează să mai plece vreodată.
Cu Jonathan a fost chiar şi mai şocant, asta de vreme ce eu aşteptam cu nerăbdare o surioară pe care urma s-o cheme Aida Lavinia şi pe care intenţionam să o îmbrac cu cele mai drăguţe rochiţe pe care le admiram deja în fiecare zi. Jonathan a avut grijă să-mi strice toate visele pe care le-am strâns în braţe timp de două luni înainte să merg zâmbind la culcare noapte de noapte. Nu mai spun că a trebuit să mă mut din camera mea, să dau uitării toate hăinuţele roz pentru care făcusem chiar loc în dulapul meu, toate planurile cu păpuşi Barbie cumpărate din banii mei pentru ziua Aidei. Şi acum o să mărturisesc şi asta, chiar dacă mai bine de 10 ani am susţinut că nu-i nicicum adevărat. În seara aia, 4 februarie 1998, când am aflat că de fapt Aida o să fie de fapt un bebe căruia i s-ar potrivi mai curând numele de Jonathan şi culoarea albastră, iar soră-mea sărea în sus de fericire şi striga satisfăcută Ha! Ti-am zis eu! Ti-am zis eu!, eu m-am dus în baie, am încuiat uşa şi chiar am plâns. Nu, Jonathan n-ar trebui să citească niciodată partea asta!
Well, ar fi bine să mă opreacă cineva acum, pentru că altfel n-o să mai termin niciodată. Ce s-a întâmplat mai departe e deja istorie. E istoria mea, e istoria noastră ca familie. E de fapt altă istorie, pentru că Jonathan ne-a schimbat orice domeniu din viaţa noastră de până atunci. A trebuit până la urmă să ne facă orar cine şi când îl ia în braţe, ca să nu ne mai certăm în fiecare zi când ne întorceam de la şcoală. A trebuit să vină mama şi să-mi explice că la trei luni nu poţi să înveţi un copil să meargă. A trebuit să ne înfrunte mutra acră a şase dintre noi când au zis că e vară şi trebuie să-l tundă, chiar dacă ştiau şi ei că părul ăla blond auriu îl făcea să arate de-a dreptul angelic. A trebuit să îi corectez de fiecare dată pe vecinii care nu mai conteneau să-mi spună ce surioară frumoasă am. A trebuit să renunţ la timpul meu de joacă şi să nu-mi pară rău că nu pot merge cu Diana cu bicicleta, pentru că trebuia să am grijă de el. A trebuit să-l văd uitându-se cu ochii lui mari şi albaştri la mine ca să îmi dau seama că nu e nimic pe lume să-i pot refuza. Ne-a trebuit numai puţin ca să ne prindem că atunci când mami sau tati erau supăraţi pe noi din cine ştie ce motiv, nu era nevoie de nimic mai mult decât să-l băgăm pe J. în faţă. A trebuit să înveţe el să meargă în picioare la şapte luni ca să ne adunăm toţi în sufragerie, să ne aşezăm pe jos, în cerc, şi să simţim ce familie extraordinară eram. A trebuit să vină el să ne înveţe ce înseamnă să fim o familie.
Au trecut 11 ani de când J. a dat buzna în vieţile noastre. Mai mult decât fratele nostru, a fost şi este minunea din viaţa noastră. Minunea din viaţa mea. Dragostea pentru el e probabil singurul lucru pe care îl avem în comun toţi, fără excepţie. Azi n-am fost acolo ca să-i pot spune ce aş fi vrut să-i spun. Îmi vine să zâmbesc când mă gândesc că acum mi-aş fi permis să-i cumpăr păpuşa Barbie pe care mi-o dorisem eu. Dar ştiu că de fapt mi-aş fi îndeplinit un vis al meu, mai curând decât al copilului. Aşa că i-am cumpărat un lego, ca să-l adauge la colecţia aproape impresionantă pe care o păstrează cu grijă departe de privirile şi mânuţele întinse ale nepoţeilor de care are uneori grijă. E cu siguranţă mult mai matur decât am fost eu la vârsta lui. Poate puţin prea matur. Dar nu văd cum ar putea fi altfel când a crescut înconjurat de 6 adolescenţi rebeli şi încăpăţânaţi. E alarmant de protectiv în preajma celor 4 nepoţei care-l iubesc mai mult decât pe oricare dintre noi. Şi nu pot să-mi abţin un zâmbet când îi corectează cu mândrie pe "ignoranţii" care îl întreabă dacă toţi sunt frăţiorii lui. "De fapt sunt nepoţii mei." "Ei, poate vrei să spui verişorii tăi", insistă ignorantul. Şi aici e momentul în care eu intervin de obicei în discuţie să confirm spusele lui J.: "Nu, nu. A spus bine. Sunt nepoţeii lui." Ignorantul ridică încurcat din umeri şi ştiu că pe mine trebuie să mă creadă. J. îmi mulţumeşte din priviri pentru ajutor. Nu-i mai adresează nici o vorbă individului, dar între noi unele gânduri nici nu mai e nevoie să fie verbalizate: Haha! Who's the moron now, dumb-dumb?
E mai deştept decât am fost eu la vârsta lui şi a primit primul telefon mobil la 9 ani, când eu am învăţat jocul ăla, telefonul fără fir. De ziua lui a avut party în toată regula, cu tort, cadouri şi o grămadă de invitaţi. Tot de ziua lui, mami şi tati i-au făcut cadou paşaportul, pentru luna viitoare când o să meargă în Italia. Nu mai e cazul să spun că mie mi-a luat 20 de ani ca să-i conving că sunt destul de mare ca să am paşaport şi să ies din ţară.
De J. nu mă satur niciodată şi de fiecare dată mă pune să-i promit că îl trezesc când ajung acasă, chiar dacă e spre dimineaţă. Nu deschide ochii, dar ştie că sunt eu şi întinde mâinile să mă îmbrăţişeze. Zâmbeşte şi apoi se întoarce liniştit pe partea cealaltă şi-mi spune prin somn că mai vorbim mâine. Mă sună mai des decât oricare dintre fraţii mei şi nu închide niciodată înainte să-mi spună Te iubesc şi mi-e dor de tine.
And you know what? That's the Boy in my life!