Povestea cu prietenii de duminică

sau de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc

Nu e nici o greşeală. Exact aşa am vrut să scriu. Mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi la prima vedere, afirmaţia asta pare într-adevăr un non-sens. O să mă întrebaţi probabil de ce mi-ar fi dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi ca să fie cu atât mai greu de înţeles, o să completez propoziţia şi-o să spun că mai dragi şi mai dragi mi-s oamenii care mă dezamăgesc în mod constant.
Raţionamentul care stă la baza principiului e cât se poate de simplu şi de logic. Cel puţin pentru mine. Dar ca să nu mai lungesc povestea, lucrurile stau cam aşa:
Privind dintr-o perspectivă cât de cât obiectivă situaţia, mă văd nevoită să recunosc că nu sunt neapărat o persoană foarte sociabilă. Şi când afirm asta, vreau de fapt să spun în cuvinte mai frumoase că uneori pot fi de-a dreptul nesuferită. Adică genul ăla de persoană pe care uiţi intenţionat s-o treci pe lista de invitaţi la petrecerea de ziua ta. Sunt arogantă, răutăcioasă şi cumplit de capricioasă. Nu sunt o prezenţă tocmai agreabilă şi integrarea în grup e una din cele mai crunte torturi la care mă poate supune cineva. Nu-mi plac oamenii deschişi, motiv pentru care îmi pot număra prietenii pe degetele de la o mână şi tot mai rămân două locuri neocupate. În facultate, din 300 de studenţi câţi am fost la secţia mea, mă salutam cu cel mult zece dintre ei. Îmi aduc aminte că în ultimul an, o colegă de grupă m-a întrebat dacă sunt în anul III, pentru că nu-şi aminteşte să mă fi văzut vreodată.
Sunt sumbră şi negativistă, dar mai am uneori scăpări. În general îmi place liniştea şi singurătatea, iar de multe ori mi-s dragi oamenii care par să facă parte din aceeaşi lume cu mine. După cum spuneam mai devreme, nu-mi fac uşor prieteni, dar când totuşi se întâmplă asta, am prostul obicei de mă ataşa de cele mai ciudate personaje. Îmi lipseşte cu desăvârşire orice abilitate de a intui caracterul oamenilor, motiv pentru care mă trezesc de multe ori că acord credit unor indivizi a căror singură preocupare e propria lor persoană, în vreme ce ignor în mod deliberat oameni de caracter. Şi uite-aşa se face că "prietenii" mei, pe care-i apreciasem mai mult decât era cazul, sunt loviţi brusc de o amnezie psihogenă în momentul în care vreo "briză din vest" începe să le şuiere a pustiu în cutia goală, care în mod normal ar trebui să le adăpostească cele două emisfere ale creierului.
Se-ntâmplă aşadar, de multe ori, ca aceste mândre exemplare ale insuficienţei craniene la specia umană, după ce cu două luni în urmă mă flatau cu tot soiul de afirmaţii cu iz de poezie, să treacă acum pe lângă mine, fără a da măcar un semn că ar recunoaşte trăsăturile-mi banale şi comune.
F., de pildă, se număra până mai azi în rândul puţinilor oameni pe care-i admiram pentru sinceritatea lor aproape copilărească. Astăzi însă, aproape am început să mă îngrijorez pentru sănătatea lui, când am băgat de seamă că mergea cu gâtul sucit la 90 de grade, încercând cu disperare să-mi sugereze că nu mă observase.
Aş minţi dacă aş spune că atitudinea sus-numitului nu m-a deranjat, mai cu seamă în condiţiile în care nu i-am găsit nici o justificare. E drept că la braţul mândrului mascul plutea aproape ireal o minunăţie de domniţă cu pletele în vânt, dar n-am reuşit nicicum să înţeleg cum îi afecta acest fapt zona din creier responsabilă cu recunoaşterea unor chipuri familiare.
Şi acum de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc? Pentru că mi-e aşa drag să-mi dau seama cât de patetică şi nostimă sunt atunci când creez tot felul de personaje fantastice cu calităţi excepţionale şi apoi încredinţez rolurile unor actori penibili de mâna a treia.
Şi F. e doar unul dintre ei.