Un Dumnezeu cu simţul umorului

Am fost tentată multă vreme să cred că destinul se face vinovat uneori de anumite scăpări. E ca şi cum totul se înregistrează pe o bandă, iar la un moment dat banda se termină şi se cere schimbată. Şi în felul ăsta există câteva momente, pierdute între schimbul de benzi, de care nimeni nu se face responsabil. Sunt genul ăla de întâmplări asupra cărora destinul pare să fi pierdut controlul. Noi le numim pur şi simplu coincidenţe, după ce încercările noastre de a le găsi o explicaţie eşuează în toate direcţiile. De multe ori nici nu mai încercăm să înţelegem raţionamentul unor evenimente ciudate, pentru că a crede în coincidenţe înseamnă a crede în "potriveli întâmplătoare a lucrurilor". Şi adevărul e că totul se simplifică dacă ne reducem la a crede în coincidenţe. La ce bun să întorci o întâmplare banală pe toate părţile, că doar-doar o să-i găseşti logica? La urma urmei e pur şi simplu o coincidenţă.
Ei bine, eu nu mai cred în coincidenţe. De fapt nici nu ştiu dacă am crezut vreodată că lucrurile se petrec uneori, aşa, la nimereală. Dar recunosc că era o modalitate mult mai simplă de a da uitării anumite întâmplări care nu-mi dădeau pace. Dar nu, coincidenţele nu există. Şi poate acum vă aşteptaţi să spun că am avut o revelaţie care să dea un cu totul alt înţeles acelor întâmplări accidentale pe care le trăim uneori şi pentru care nu găsim explicaţii. Cu riscul de a dezamăgi pe cineva, trebuie să recunosc că nu, n-am avut nici un fel de revelaţie. Concluzia la care am ajuns acum câteva zile e cât se poate de simplistă. Nu cred în coincidenţe, dar cred într-un Dumnezeu cu simţul umorului. Da da, ati citit bine. Dumnezeul în care cred eu, e un Tip cu simţul umorului. Şi ştiu că pentru unii afirmaţia mea suna de-a dreptul tupeist, dar îmi place să cred că mai mult decât un stăpân drept în toate, El e prietenul meu. Şi are un umor atât de fin, încât uneori nici nu-I înţeleg glumele. Şi cât de ingenios trebuie să fii ca să te gândeşti la aşa glume. Să zicem de exemplu că trebuie să mergi la o nuntă cu prietenul tău. Şi, previzibil sau nu, mama prietenului tău nu te place neapărat, iar sentimentul e cât se poate de reciproc. Trecând peste toate detaliile, ajungi la respectiva nuntă, unde evident e prezentă şi mama prietenului tău. După analize amănunţite a tutror ţinutelor din garderobă, te decizi asupra uneia care, speri tu, nu o să stârnească nici un fel de nemulţumire. Să nu mai luăm în considerare faptul că rochia e cumpărată dintr-un magazin care nu aduce decât un model din fiecare. Care e partea în care Dumnezeu îşi exersează simţul umorului? Simplu. Cum ţi se pare să ajungi la nuntă şi să realizezi că mama prietenului tău (cea care nu te simpatizează şi nu o simpatizezi în mod necesar) are o ţinută izbitor de asemănătoate cu a ta? Şi nu zic de culori asemănătoare. Cum ar fi dacă rochia ta unicată nu e de fapt aşa unicată cum credeai. Sau cel puţin materialul din care e făcută nu e. Şi cum e să li se pară tuturor că femeia şi-a cumpărat material pentru sacou, iar din ce-a rămas, ţi-ai făcut tu o rochie? Ca să nu mai zic că încerci cu tot posibilul să eviţi să fiţi văzute una lângă alta, în speranţa că poate totuşi nu-şi mai dă seama şi altcineva, iar la un moment dat, exact când sunt mai mulţi adunaţi, dumneaei vine şi foarte mândră, le spune tuturor ce fază tare! Adică să fim serioşi: ce şansă la milion ar fi existat ca aşa ceva să se întâmple pur şi simplu?
Sau, să spunem, de exemplu, că te-ai angajat recent şi (de ce să nu recunoaştem, în perioada asta e o adevărată realizare să faci asta) chiar eşti foarte încântată de perspective. Cum ar fi totuşi să-ţi descoperi după foarte puţină vreme că şeful tău e una şi aceeaşi persoană cu tipul imposibil de enervant cu care ai ieşit anul trecut la film şi apoi ai uitat să-i mai răspunzi la cele 15 telefoane cu care te-a stresat două săptămâni.
Şi nu sunt neapărat un fan al farselor, dar Dumnezeu le face pe cele mai reuşite. Şi-mi place că dincolo de imaginea pe care vor oamenii să I-o construiască, Dumnezeul în care cred eu nu e numai întruchiparea dreptăţii şi-a perfecţiunii, a judecăţii fără părtinire, ci e înainte de toate un Dumnezeul al bucuriei împărtăşite. E Prietenul care plânge cu mine, dar ştie ca nimeni altul să mă facă să zâmbesc.