Trei motive pentru care s-a meritat

Până acasă fac şase ore jumătate cu trenul. Asta în cazul fericit în care trenul nu are întârziere. Drept pentru care e aproape lipsit de sens să merg acasă pentru un weekend. Uneori se întâmplă totuşi să mă văd nevoită să fac asta, chiar dacă mersul cu trenul acasă a devenit pentru mine o adevărată tortură.
Ei bine, de aşa distracţie am avut parte şi weekend-ul ăsta, când în "interes de serviciu" a trebuit să merg până în oraşul unde am crescut. După o noapte chinuitoare pe drum, am ajuns în cele din urmă şi acasă şi primul lucru pe care l-am făcut dimineaţa a fost să iau o pastilă pentru durerea cumplită de cap care mă încerca de ceva vreme. Fiindcă problema pentru care venisem nu solicita mai mult de jumătate de oră, vineri mai spre seară, am făcut-o pe sora mai mare şi mătuşa de treabă şi mi-am scos copiii la McDonald's. Ieşirea s-a cam prelungit şi ca timp, şi ca preţ, la sfârşitul serii am băgat de seamă că în portofel nu mai aveam mai mult de 15 lei. Nu le-am refuzat nici o plăcere, pentru că ei oricum n-aveau de unde să ştie că toate lucrurile pe care le voiau costau banii pe care eu nu-i aveam, şi oricum asta n-are nici o importanţă.
Acum m-am întors înapoi aici, şi oboseala de care n-am reuşit să mai scap, mă face să-mi zic că detest drumurile astea. Apoi am găsit pe telefon nişte fotografii şi nişte filmuleţe care m-au făcut să mă răzgândesc. La urma urmei am întotdeauna cel puţin trei motive pentru care se merită să merg acasă fie şi numai pentru un weekend. Trei motive cu mutrişoare de copii răsfăţaţi, cu ochi frumoşi şi nume sonore. So, meet Jonathan, Amos & Karina.