Zile

Uneori e simplu. Atât de simplu încât nu găsesc nici un motiv pentru care să nu-mi doresc să merg mai departe. Nu e în ochii mei nici urmă de nori şi de umbre şi fiecare pas mă poartă chiar înspre locul unde vreau să ajung. Atunci nu-mi amintesc de ce în unele dimineţi mi-am dorit să nu trebuiască să mă mai ridic din pat; nu-mi amintesc de ce îmi vine uneori să închid ochii şi s-o fac pentru totdeauna. În zilele în care totul e simplu, n-am întrebări de pus, nici oameni de mulţumit. Sunt doar eu, în cea mai liniştitoare formă a mea. Nu strig, nu caut, nu vreau, nu-mi pasă.
Apoi sunt celelalte zile. Cum e azi. Zile în care totul e complicat. Când dimineaţa mă trezesc pentru că trebuie, nu pentru că mi-aş dori asta; când ies din casă pentru că e joi şi e încă zi de lucru, nu pentru că sper că se poate întâmpla ceva bun azi. Zile când mi-aş dori să nu se oprească niciodată ploaia, şi, Doamne, cum iubesc să mă uit pe geam cum plouă! Şi n-am nevoie de umbrelă, pentru că ştiu că-n zile ca astea, tristeţea mi-e scut împotriva ploii, chiar dacă nu-mi fereşte hainele să mi se ude. Nu vreau să văd pe nimeni, să ascult pe nimeni. Vreau să nu-mi vorbească nimeni. Când merg pe stradă, nimeni să nu mă vadă, ca şi cum m-ar ascunde o manta invizibilă. Să nu văd cer senin, să nu spun nimănui că-l iubesc. Să nu fiu pur şi simplu.
Şi dacă vreau să plâng, să fie numai treaba mea!