Aici stau eu

Se opreşte la doar câţiva paşi în faţa mea. Are o şosetă de o culoare şi una de altă culoare. Mă întreb dacă i s-a întâmplat şi lui cum mi se întâmplă mie uneori, să nu găsească două şosete la fel. Poartă două tricouri, unul peste celălalt, iar cel de deasupra e întors pe dos. Mă întreb dacă l-a luat anumit aşa, dar lui nu prea pare să-i pese de întrebările mele. Stă rezemat de tocul uşii, dar din cauza treptelor nu văd decât picioarele fetei. Are o pereche de şlapi asupra căror culoare nu mă pot decide încă. Ar putea fi roz. Aş spune mai degrabă că au fost roşii la început. Stă cu picioarele încrucişate. Ştiu că ar vrea să-l invite înăuntru, dar am auzit-o zilele trecute pe mama ei strigând la ea că numai cu golani umblă. Se aude orice mişcare prin pereţii ăştia subţiri. Mă fac că îmi caut ceva în poşetă. Nu ştiu ce-a fost în capul meu când mi-am luat poşeta asta. El îşi dă la o parte o şuviţă de păr care se încăpăţânează să-i cadă înapoi peste ochiul drept. Ea râde nervos. El pare mulţumit s-o vadă râzând, deşi ştiu că şi el ar vrea să fie invitat în casă. Mai urc două scări în speranţa că o să-i pot zări şi ei faţa. Poartă acelaşi maieu cu care era îmbrăcată ieri când ieşise trântind uşa în urma ei. Am crezut că dărâmă tot blocul. Are părul prins într-o coadă simplă, aşa cum îl poartă mai tot timpul. Şi exact atunci începe să-mi sune telefonul. Dau să-l scot repede din geantă. Sunt o neîndemânatică! Îl scap jos, dar continuă să sune. Amândoi se întorc brusc către mine. Cred că am roşit până în vârful urechilor. Dau să spun ceva, dar mă bâlbâi fără scăpare. Ei se uită unul la altul şi apoi din nou la mine. Mă aplec stânjenită să-mi ridic telefonul care tocmai a terminat de sunat. Încerc să-l pun în geantă, dar nimeresc lângă şi cu o bufnitură şi mai mare decât prima, cade din nou pe moyaicul murdar. Ei se uită iar unul la altul şi încep amândoi să râdă. Mă aplec pentru a doua oară să-l ridic şi mă întreb dacă situaţia poate deveni mai stânjenitoare de atât. Rămân ţintuită locului cu vaga senzaţie că reuşisem să întrerup cea mai bună parte a serii pentru ei doi. El îşi trece mâna prin părul blond şi mă priveşte întrebător.
"Eu..."
Mă priveşte în continuare fără să înţeleagă situaţia. Ea e cu un pas în spatele lui, cu aceeaşi privire nedumerită. Habar n-are cine sunt. Eu ştiu până şi ce muzică ascultă şi la ce oră îi bea cafeaua. Se aude tot prin pereţii ăştia subţiri.
Binevoiesc să mă mai apropii încă doi paşi, în speranţa că n-o să fiu nevoită să mai dau vreo explicaţie. El încă stă rezemat de tocul uşii. De tocul uşii mele, mai exact. Nu pare să aibă nici unul vreo idee ce intenţionez să fac.
"Vreau doar să intru în casă." Şi scutur cheile pe care le ţineam de ceva vreme în mână. În sfârşit se prinde. Îşi mişcă grăbit tenişii jerpeliţi de lângă uşa mea.
"Scuze. N-am ştiut că stai aici!"
Are o gaură în tricoul de deasupra. Mă întreb dacă ea a observat asta. Sau şosetele de culori diferite. Intru în casă şi îi aud bufnind în râs în urma mea: Vreau doar să intru în casă.
Poate până la urmă o să mă invite în casă, gândeşte el.
Poate o să-l pot convinge să nu mai poarte tricoul ăsta.

Se aude orice mişcare prin pereţii ăştia subţiri.