joi, aprilie 23, 2009

Incertitudini cu iz de primăvară

Într-un fel e linişte în lumea mea. Toate sunt la locul lor, aşa cum mi-am imaginat întotdeauna că ar trebui să fie. Fotografia alb-negru despre care nu-mi amintesc nimic stă nemişcată acolo unde am aşezat-o ultima dată. Masca din Venezzia pe care am primit-o cadou, pietrele albe pe care A. le-a strâns nu ştiu de unde, teancurile de cărţi aranjate la linie, broşa verde în formă de fluture, reviste de modă deschise aruncate aiurea; nimic din toate lucrurile pe lângă care trec în fiecare zi nu pare să se fi schimbat de-o vreme. Şi mie nu-mi plac schimbările pentru că lucrurile stabile îmi dau în general siguranţă. Şi mi-e bine să ştiu că ori de câte ori mă întorc acasă, o să găsesc toate aşa cum le-am lăsat. Şi într-un fel, asta e liniştea din lumea mea.
Pe de altă parte , în mine, schimbările se succed ameţitor, iar eu ţin cu orice preţ să păstrez totul în jur neschimbat. Şi aşa se-ntâmplă că în fiecare zi mă trezesc spunând lucruri în care nu mai cred demult, făcând lucruri pe care aş vrea să nu le mai fac, visând vise care nu mai înseamnă nimic, trăind o viaţă care nu mai simt că e a mea. Şi mi-e teamă să vreau să schimb ceva, pentru că n-am nici o siguranţă că schimbarea o să aducă ceva mai bun decât am acum şi aici. Să merg apoi mai departe pe un drum care nu ştiu încotro duce, gândindu-mă că n-am să aflu niciodată unde-ar fi ajuns drumul celălalt. Să schimb siguranţa pe care o am acum, pe o uşă despre care nu ştiu în care parte se deschide.
Mă întreba cineva odată dacă eu sunt vreodată fericită, dacă ştiu cum e să sari în sus de bucurie şi să simţi că eşti atât de împlinit încât să nu mai poţi scoate nici un cuvânt. Dar pentru mine fericirea înseamnă linişte. Înseamnă să mă trezesc dimineaţa, să mă uit în jur şi să văd că toate sunt la locul lor, dar mai mult decât orice, în mine, acolo unde se naşte în fiecare secundă o altă furtună, toate să fie aranjate la linie, precum cărţile din biblioteca mea.
Şi într-un fel, e linişte în lumea mea, pentru că adevăratele furtuni se dezlănţuie numai în mine.

luni, aprilie 13, 2009

A treia zi de 13

Nimeni nu-şi aminteşte de ce azi trebuie să purtăm negru. Şi cum şi-ar aminti când viaţa lor merge mai departe, exact aşa cum mergea şi acum o săptămână, o lună, un an în urmă...Când soarele răsare în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră şi apune în acelaşi ritm monoton, aşa cum dintotdeauna a fost. Nimic nu s-a schimbat şi pentru mulţi azi nu e decât o altă zi de 13. Pentru cei care l-au cunoscut pe C., e ziua în care îşi amintesc mai adânc ca-n oricare altă zi cât de cumplit dor zilele care trec fără el.
Nu mai ştie nimeni să le răspundă la întrebări. Toţi ridică neputincioşi din umeri şi-apoi îşi văd mai departe de drum. Dar pentru ei, cei care l-au iubit pe C., drumul duce în fiecare zi în acelaşi loc, unde copilul dimineţilor senine a-nchis pentru totdeauna bucuria în privirile lui calde.
Azi e 13 şi nimic nu se schimbă. E a treia lună şi timpul şi-a pierdut se pare puterea de a vindeca răni, aşa cum credeam că se-ntâmplă. Trece vremea şi nimic nu devine mai simplu. În inimile lor, e doar a treia lună de disperare crescândă, de dor, de tristeţe, de moarte...

Dar "Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!"

duminică, aprilie 12, 2009

Povestea cu prietenii de duminică

sau de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc

Nu e nici o greşeală. Exact aşa am vrut să scriu. Mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi la prima vedere, afirmaţia asta pare într-adevăr un non-sens. O să mă întrebaţi probabil de ce mi-ar fi dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi ca să fie cu atât mai greu de înţeles, o să completez propoziţia şi-o să spun că mai dragi şi mai dragi mi-s oamenii care mă dezamăgesc în mod constant.
Raţionamentul care stă la baza principiului e cât se poate de simplu şi de logic. Cel puţin pentru mine. Dar ca să nu mai lungesc povestea, lucrurile stau cam aşa:
Privind dintr-o perspectivă cât de cât obiectivă situaţia, mă văd nevoită să recunosc că nu sunt neapărat o persoană foarte sociabilă. Şi când afirm asta, vreau de fapt să spun în cuvinte mai frumoase că uneori pot fi de-a dreptul nesuferită. Adică genul ăla de persoană pe care uiţi intenţionat s-o treci pe lista de invitaţi la petrecerea de ziua ta. Sunt arogantă, răutăcioasă şi cumplit de capricioasă. Nu sunt o prezenţă tocmai agreabilă şi integrarea în grup e una din cele mai crunte torturi la care mă poate supune cineva. Nu-mi plac oamenii deschişi, motiv pentru care îmi pot număra prietenii pe degetele de la o mână şi tot mai rămân două locuri neocupate. În facultate, din 300 de studenţi câţi am fost la secţia mea, mă salutam cu cel mult zece dintre ei. Îmi aduc aminte că în ultimul an, o colegă de grupă m-a întrebat dacă sunt în anul III, pentru că nu-şi aminteşte să mă fi văzut vreodată.
Sunt sumbră şi negativistă, dar mai am uneori scăpări. În general îmi place liniştea şi singurătatea, iar de multe ori mi-s dragi oamenii care par să facă parte din aceeaşi lume cu mine. După cum spuneam mai devreme, nu-mi fac uşor prieteni, dar când totuşi se întâmplă asta, am prostul obicei de mă ataşa de cele mai ciudate personaje. Îmi lipseşte cu desăvârşire orice abilitate de a intui caracterul oamenilor, motiv pentru care mă trezesc de multe ori că acord credit unor indivizi a căror singură preocupare e propria lor persoană, în vreme ce ignor în mod deliberat oameni de caracter. Şi uite-aşa se face că "prietenii" mei, pe care-i apreciasem mai mult decât era cazul, sunt loviţi brusc de o amnezie psihogenă în momentul în care vreo "briză din vest" începe să le şuiere a pustiu în cutia goală, care în mod normal ar trebui să le adăpostească cele două emisfere ale creierului.
Se-ntâmplă aşadar, de multe ori, ca aceste mândre exemplare ale insuficienţei craniene la specia umană, după ce cu două luni în urmă mă flatau cu tot soiul de afirmaţii cu iz de poezie, să treacă acum pe lângă mine, fără a da măcar un semn că ar recunoaşte trăsăturile-mi banale şi comune.
F., de pildă, se număra până mai azi în rândul puţinilor oameni pe care-i admiram pentru sinceritatea lor aproape copilărească. Astăzi însă, aproape am început să mă îngrijorez pentru sănătatea lui, când am băgat de seamă că mergea cu gâtul sucit la 90 de grade, încercând cu disperare să-mi sugereze că nu mă observase.
Aş minţi dacă aş spune că atitudinea sus-numitului nu m-a deranjat, mai cu seamă în condiţiile în care nu i-am găsit nici o justificare. E drept că la braţul mândrului mascul plutea aproape ireal o minunăţie de domniţă cu pletele în vânt, dar n-am reuşit nicicum să înţeleg cum îi afecta acest fapt zona din creier responsabilă cu recunoaşterea unor chipuri familiare.
Şi acum de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc? Pentru că mi-e aşa drag să-mi dau seama cât de patetică şi nostimă sunt atunci când creez tot felul de personaje fantastice cu calităţi excepţionale şi apoi încredinţez rolurile unor actori penibili de mâna a treia.
Şi F. e doar unul dintre ei.

vineri, aprilie 10, 2009

Un Dumnezeu cu simţul umorului

Am fost tentată multă vreme să cred că destinul se face vinovat uneori de anumite scăpări. E ca şi cum totul se înregistrează pe o bandă, iar la un moment dat banda se termină şi se cere schimbată. Şi în felul ăsta există câteva momente, pierdute între schimbul de benzi, de care nimeni nu se face responsabil. Sunt genul ăla de întâmplări asupra cărora destinul pare să fi pierdut controlul. Noi le numim pur şi simplu coincidenţe, după ce încercările noastre de a le găsi o explicaţie eşuează în toate direcţiile. De multe ori nici nu mai încercăm să înţelegem raţionamentul unor evenimente ciudate, pentru că a crede în coincidenţe înseamnă a crede în "potriveli întâmplătoare a lucrurilor". Şi adevărul e că totul se simplifică dacă ne reducem la a crede în coincidenţe. La ce bun să întorci o întâmplare banală pe toate părţile, că doar-doar o să-i găseşti logica? La urma urmei e pur şi simplu o coincidenţă.
Ei bine, eu nu mai cred în coincidenţe. De fapt nici nu ştiu dacă am crezut vreodată că lucrurile se petrec uneori, aşa, la nimereală. Dar recunosc că era o modalitate mult mai simplă de a da uitării anumite întâmplări care nu-mi dădeau pace. Dar nu, coincidenţele nu există. Şi poate acum vă aşteptaţi să spun că am avut o revelaţie care să dea un cu totul alt înţeles acelor întâmplări accidentale pe care le trăim uneori şi pentru care nu găsim explicaţii. Cu riscul de a dezamăgi pe cineva, trebuie să recunosc că nu, n-am avut nici un fel de revelaţie. Concluzia la care am ajuns acum câteva zile e cât se poate de simplistă. Nu cred în coincidenţe, dar cred într-un Dumnezeu cu simţul umorului. Da da, ati citit bine. Dumnezeul în care cred eu, e un Tip cu simţul umorului. Şi ştiu că pentru unii afirmaţia mea suna de-a dreptul tupeist, dar îmi place să cred că mai mult decât un stăpân drept în toate, El e prietenul meu. Şi are un umor atât de fin, încât uneori nici nu-I înţeleg glumele. Şi cât de ingenios trebuie să fii ca să te gândeşti la aşa glume. Să zicem de exemplu că trebuie să mergi la o nuntă cu prietenul tău. Şi, previzibil sau nu, mama prietenului tău nu te place neapărat, iar sentimentul e cât se poate de reciproc. Trecând peste toate detaliile, ajungi la respectiva nuntă, unde evident e prezentă şi mama prietenului tău. După analize amănunţite a tutror ţinutelor din garderobă, te decizi asupra uneia care, speri tu, nu o să stârnească nici un fel de nemulţumire. Să nu mai luăm în considerare faptul că rochia e cumpărată dintr-un magazin care nu aduce decât un model din fiecare. Care e partea în care Dumnezeu îşi exersează simţul umorului? Simplu. Cum ţi se pare să ajungi la nuntă şi să realizezi că mama prietenului tău (cea care nu te simpatizează şi nu o simpatizezi în mod necesar) are o ţinută izbitor de asemănătoate cu a ta? Şi nu zic de culori asemănătoare. Cum ar fi dacă rochia ta unicată nu e de fapt aşa unicată cum credeai. Sau cel puţin materialul din care e făcută nu e. Şi cum e să li se pară tuturor că femeia şi-a cumpărat material pentru sacou, iar din ce-a rămas, ţi-ai făcut tu o rochie? Ca să nu mai zic că încerci cu tot posibilul să eviţi să fiţi văzute una lângă alta, în speranţa că poate totuşi nu-şi mai dă seama şi altcineva, iar la un moment dat, exact când sunt mai mulţi adunaţi, dumneaei vine şi foarte mândră, le spune tuturor ce fază tare! Adică să fim serioşi: ce şansă la milion ar fi existat ca aşa ceva să se întâmple pur şi simplu?
Sau, să spunem, de exemplu, că te-ai angajat recent şi (de ce să nu recunoaştem, în perioada asta e o adevărată realizare să faci asta) chiar eşti foarte încântată de perspective. Cum ar fi totuşi să-ţi descoperi după foarte puţină vreme că şeful tău e una şi aceeaşi persoană cu tipul imposibil de enervant cu care ai ieşit anul trecut la film şi apoi ai uitat să-i mai răspunzi la cele 15 telefoane cu care te-a stresat două săptămâni.
Şi nu sunt neapărat un fan al farselor, dar Dumnezeu le face pe cele mai reuşite. Şi-mi place că dincolo de imaginea pe care vor oamenii să I-o construiască, Dumnezeul în care cred eu nu e numai întruchiparea dreptăţii şi-a perfecţiunii, a judecăţii fără părtinire, ci e înainte de toate un Dumnezeul al bucuriei împărtăşite. E Prietenul care plânge cu mine, dar ştie ca nimeni altul să mă facă să zâmbesc.

joi, aprilie 09, 2009

Din seria "Poveşti cu Jimm"

M-am gândit că aş putea lăsa să treacă şi ziua de azi fără să-ţi vorbesc. Dar liniştea asta ţipă de o săptămână între noi, iar eu abia mai simt frigul. Să nu mă-ntrebi de ce-am tăcut atâta vreme şi nici prin ce lumi paralele mi-au rătăcit gândurile. Să nu mă-ntrebi nimic.
Te rog să nu-mi arunci nici privirea aceea dojenitoare! Am lipsit o vreme, dar uite, m-am întors înapoi acum. Sunt iar aici cu poveştile mele lungi şi plictisitoare. Fă-te comod. S-ar putea să-ţi vorbesc până spre dimineaţă. Vreau doar să taci şi să m-asculţi, chiar dacă n-am să-ţi spun nimic.
Mă întreb dacă ai şti să-mi răspunzi la întrebările pe care-mi place câteodată să le pun. Sau ai face şi tu la fel ca toţi dinaintea ta. Ţi-ai ţintui privirile-n pământ, încercând să-ţi aminteşti motivul pentru care încă ne zâmbim când trecem unul pe lângă celălalt. Dar nu, nu te gândi la asta acum. Aveam nevoie de cineva care să nu închidă speriat ochii ori de câte ori încerc să-l iau de mână. Aş fi vrut pur şi simplu să ştii să-mi răspunzi la întrebări. Să ştii să-mi spui unde e primul loc pe pământ unde-o să răsară mâine soarele. La ce-mi ajută să ştiu asta? Nu ştiu...vreau doar să văd unde mi-aş dori mai mult şi mai mult să fiu acum. Soarele nu răsare la cuvântul meu. Mă găseşte întotdeauna acolo unde m-a lăsat ultima dată.
Gata? Te pregăteşti de plecare? Ba înţeleg! Întotdeauna te-am înţeles când ai vrut să pleci. M-ar fi mirat dacă-ai fi vrut să rămâi. Poate-ar trebui să plec eu de data asta. Nu pentru că asta m-ar face să mă simt mai bine. Pur şi simplu pentru spectacol.
Văd că încă păstrezi fotografia aia. Eu aş fi ascuns-o în locul tău. Ştiu că nu înţelegi. Cine-ar înţelege ceva, oricum?
N-am venit aici să-ţi spun nimic. Eram doar în trecere, cu dorul după nişte oameni de care n-ar fi drept să-mi fie dor vreodată.
Tristă? Poate...De ce n-aş fi tristă? E destulă frumuseţe în tristeţea asta de toamnă. Nu-ncurcă pe nimeni tristeţea mea şi în plus, oamenii care-mi iubeau zâmbetul s-au pierdut demult în zâmbetele altor iubiri. Azi nu am pentru cine să zâmbesc. Stau aici doar ca să-i văd plecând. La ce bun să-ncerc să-i opresc? Sunt doar oameni care vin şi pleacă. Vin cu mâinile goale şi-apoi pleacă cu zâmbetele mele. De-acum mă pot lipsi de ei. Nu mai am vreme de zâmbete frânte din poveşti cu zâne. Aici se termină toate. Am rămas fără zâmbete de împrumutat străinilor.
La sfârşitul zilei, vreau doar să mă uit la tine şi să te întreb: În braţele cui răsare dimineaţa prima dată soarele? Pentru că e singurul loc pe pământ unde aş vrea să mă trezesc zâmbind...

miercuri, aprilie 01, 2009

1 aprilie şi farsa cu Feroe

Nu ştiu exact ce m-a distrat astăzi mai mult: faptul că a fost întâi aprilie şi totul a luat forma unei farse, sau faptul că am realizat în sfârşit că echipa de fotbal a României e cam pe aceeaşi treaptă cu echipa de fotbal a Insulelor Feroe.
Pariez că mulţi dintre voi nici nu ştiţi unde pe hartă e ţara asta, ca să nu mai vorbim despre orice alte cunoştinţe demografice sau istorice. Şi chiar nu vreau s-o fac pe-a deşteapta când spun asta, pentru că spre ruşinea mea, de la Gabi M.(a.k.a. Chaos And Smiles) am aflat şi eu, numai anul trecut, că Insulele Feroe sunt de fapt un stat în toată regula. Frustrată de ignoranţa mea, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns atunci acasă, a fost să caut pe Wikipedia Insulele Feroe. Mă gândeam eu că probabil trebuie să aibă mărimea şi populaţia oraşului Bucureşti, dar chiar nu mi-am imaginat că au şi limba lor proprie! Toate ca toate, dar surpriza e că Feroe nu e nici pe departe cât capitala României, iar cât despre numărul de locuitori, sunt mai puţin de jumătate decât în oraşul Suceava, adică cel mult 50.000. Tot atunci am aflat că de fapt a spune Insulele Feroe e pleonasm, pentru că în limba nativă Feroe înseamnă Insula Oilor. Apoi mai ştiu că din cauza vremii extrem de schimbătoare şi capricioase, Feroe a fost poreclită de soldaţii britanici Island of Maybe. Fauna de pe insule se reduce la extrem de puţine vieţuitoare, singurele mamifere care trăiesc acolo fiind foca şi nu ştiu care balenă. Procesul de urbanizare e unul foarte lent, deci predomină încă spaţiile rurale. Şi plus de asta, ăştia n-au vrut să adere la Uniunea Europeană, alături de Danemarca, doar pentru că li s-a pus lor pata că vor să fie stat autonom. Şi au cică cam toate structurile necesare unui stat, mai puţin structura militară, care le e asigurată de Danemarca.
Bun. Până aici toate bune şi frumoase. Ştiam destule despre Feroe ca să nu-mi mai fie mie ruşine de atâta lipsă de cultură generală. Nu pot să spun că nu mi s-a părut ridicol că o ţară de mărimea oraşului Suceava, poate chiar să fie o ţară, dar m-am liniştit la gândul că eu trăiesc în România, deci ce diferenţă!
Am acceptat aşadar că Feroe e o ţară, că au limbă proprie, că au şi ei maşini ca şi noi, că au şi oraşe, că le place să pescuiască, că ştiu să vorbească şi engleză...dar chiar să aibă şi echipă naţională de fotbal?! Dar chiar să fie aproape la fel de "bună" ca şi a României?! Asta e chiar prea de tot! Şi dacă azi n-ar fi fost 1 Aprilie, chiar nu mi s-ar fi părut deloc amuzant să-i văd pe români pierzând în faţa austriecilor.
La început mi-a fost destul de greu să accept că fie că spui naţionala României, fie că spui naţionala feroeză, cam tot pe-acolo baţi. Apoi, încet, mi-a mai trecut frustrarea. Am suspinat a resemnare şi m-am consolat cu ideea că, la urma urmei, să te compari cu Feroe, nu-i ca şi cum te-ai compara cu Nauru! Până una alta, nu-mi rămâne decât să sper că Nauru nu are echipă de fotbal! Sau cel puţin la următoarele mondiale pe care o să le ratăm, n-o să fie în grupă cu noi!