Zile

Uneori e simplu. Atât de simplu încât nu găsesc nici un motiv pentru care să nu-mi doresc să merg mai departe. Nu e în ochii mei nici urmă de nori şi de umbre şi fiecare pas mă poartă chiar înspre locul unde vreau să ajung. Atunci nu-mi amintesc de ce în unele dimineţi mi-am dorit să nu trebuiască să mă mai ridic din pat; nu-mi amintesc de ce îmi vine uneori să închid ochii şi s-o fac pentru totdeauna. În zilele în care totul e simplu, n-am întrebări de pus, nici oameni de mulţumit. Sunt doar eu, în cea mai liniştitoare formă a mea. Nu strig, nu caut, nu vreau, nu-mi pasă.
Apoi sunt celelalte zile. Cum e azi. Zile în care totul e complicat. Când dimineaţa mă trezesc pentru că trebuie, nu pentru că mi-aş dori asta; când ies din casă pentru că e joi şi e încă zi de lucru, nu pentru că sper că se poate întâmpla ceva bun azi. Zile când mi-aş dori să nu se oprească niciodată ploaia, şi, Doamne, cum iubesc să mă uit pe geam cum plouă! Şi n-am nevoie de umbrelă, pentru că ştiu că-n zile ca astea, tristeţea mi-e scut împotriva ploii, chiar dacă nu-mi fereşte hainele să mi se ude. Nu vreau să văd pe nimeni, să ascult pe nimeni. Vreau să nu-mi vorbească nimeni. Când merg pe stradă, nimeni să nu mă vadă, ca şi cum m-ar ascunde o manta invizibilă. Să nu văd cer senin, să nu spun nimănui că-l iubesc. Să nu fiu pur şi simplu.
Şi dacă vreau să plâng, să fie numai treaba mea!

Nelinişte I

Trăiesc în mine două lumi diferite. Nu e între ele nici o bariera şi ăsta e motivul pentru care de multe ori mi-e greu să o deosebesc pe una de cealaltă. Mă trezesc uneori cu soarele orbitor deasupra mea şi nu-mi dau seama în care dintre lumi sunt. Aş fi vrut azi să pot să fac una din lumi să dispară. Să nu mai ştiu de unde am venit şi care sunt lucrurile care m-au adus aici. Să dispară lumea care trăieşte în mine între weekenduri paralele şi toate gândurile nebune care îmi înceţoşează privirile în dimineţile de luni.
Nu mai ştiu unde să mă ascund de furtuna asta care stă gata să cadă peste mine. De-aş putea numai să uit de toate....

Şi totuşi...

Poate ar fi o idee mai bună să încetez să mă mai gândesc la asta. Poate în final, cu cât ma gândesc mai puţin la lucrurile ciudate care se întamplă, cu atât se vor întâmpla mai puţin. Poate îmi fac doar iluzii.
Mi-e tot mai greu să găsesc vreun sens în întâmplările care-mi lovesc ca meteoriţii lumea mea liniştită. Am dat o vreme vina pe simţul umorului ce-L încearcă uneori pe Dumnezeu. Azi mi-e teamă că nu mai pot găsi justificare în asta, pentru că L-aş acuza în mod indirect de un simţ al umorului de-a dreptul macabru.
A fost una din cele mai nereuşite zile din ultimele săptămâni. Nimic n-a părut să vrea să meargă aşa cum ar fi fost normal să se întâmple. E sfarşitul zilei acum şi mă întreb dacă e vreun lucru de azi de care să-mi amintesc cu bucurie. Încă nu am găsit unul, dar dacă îmi amintesc pe parcurs, o să am grijă să apară şi aici. În schimb aş putea începe să povestesc toate lucrurile neplăcute care mi-au întunecat ziua. Mă tem că n-ar avea nimeni răbdare să citească până la capăt însă.
În topul clasamentului e fără îndoială, scena în care m-am găsit oarecum obligată să fac servicii iubitei fostului meu prieten. Şi când spun fost prieten mă refer la personajul acela care apare în viaţa ta, întoarce totul pe dos şi apoi îşi scutură liniştit praful de pe haine şi îşi vede în continuare impasibil de drum; ca şi cum n-ar fi trecut niciodată pe-acolo. Eh, o să fii bine. Sunt sigur că într-o zi o să găseşti persoana potrivită. Eu sigur nu sunt ăla. Şi chiar nu era.
Nu-i vorba neapărat de resentimente, daca cineva ar crede asta. E vorba doar că aparţine unei lumi în care nu ţi-ai dori să te mai întorci nici măcar în vizită. Şi când vine momentul să-i faci favoruri actualei iubite, uneori stai pe gânduri înainte de a accepta. La mine a fost nevoie de multe gânduri, dar circumstanţele m-au forţat oarecum să nu pot refuza.
Şi acum întrebarea asta nu-mi dă nicicum pace: de ce ar face Dumnezeu genul ăsta de glume sinistre?

Trei motive pentru care s-a meritat

Până acasă fac şase ore jumătate cu trenul. Asta în cazul fericit în care trenul nu are întârziere. Drept pentru care e aproape lipsit de sens să merg acasă pentru un weekend. Uneori se întâmplă totuşi să mă văd nevoită să fac asta, chiar dacă mersul cu trenul acasă a devenit pentru mine o adevărată tortură.
Ei bine, de aşa distracţie am avut parte şi weekend-ul ăsta, când în "interes de serviciu" a trebuit să merg până în oraşul unde am crescut. După o noapte chinuitoare pe drum, am ajuns în cele din urmă şi acasă şi primul lucru pe care l-am făcut dimineaţa a fost să iau o pastilă pentru durerea cumplită de cap care mă încerca de ceva vreme. Fiindcă problema pentru care venisem nu solicita mai mult de jumătate de oră, vineri mai spre seară, am făcut-o pe sora mai mare şi mătuşa de treabă şi mi-am scos copiii la McDonald's. Ieşirea s-a cam prelungit şi ca timp, şi ca preţ, la sfârşitul serii am băgat de seamă că în portofel nu mai aveam mai mult de 15 lei. Nu le-am refuzat nici o plăcere, pentru că ei oricum n-aveau de unde să ştie că toate lucrurile pe care le voiau costau banii pe care eu nu-i aveam, şi oricum asta n-are nici o importanţă.
Acum m-am întors înapoi aici, şi oboseala de care n-am reuşit să mai scap, mă face să-mi zic că detest drumurile astea. Apoi am găsit pe telefon nişte fotografii şi nişte filmuleţe care m-au făcut să mă răzgândesc. La urma urmei am întotdeauna cel puţin trei motive pentru care se merită să merg acasă fie şi numai pentru un weekend. Trei motive cu mutrişoare de copii răsfăţaţi, cu ochi frumoşi şi nume sonore. So, meet Jonathan, Amos & Karina.

Întrebare matinală

Nu-mi amintesc unde şi când. A fost poate aici şi acum. Dar la sfârşitul fiecărei zile, încă mai pun aceeaşi întrebare lipsită de sens. El nici nu mă mai priveşte. Unde şi când s-au întâmplat toate, nu pare să mai aibă vreo importanţă. Ştie doar că într-una din zilele pe care le aşteaptă, toate gândurile mele o să se-mpletească în forme ciudate şi n-o să mai caut răspunsuri pe care nimeni nu le are.
Până una alta, aseară la o oră deloc rezonabilă, am ştiut că cea mai însemnată dezamăgire a mea sunt eu. Şi a altora la fel. Ei spun să nu-mi fac griji, pentru că ştiu că sunt greşeala lor. Întrebarea sub care-am deschis ochii de dimineaţă e, la urma urmei, a cui greşeală sunt eu?

Recapitulare

Fie că îmi convine, fie că nu, lucrurile nu decurg întotdeauna aşa cum mi-aş dori. Azi e una din zilele în care nimic nu pare să se-ntâmple aşa cum speram ieri c-o să se întâmple. Şi mă străduiesc, pe cât posibil, să nu las ca dezamăgirea pricinuită de cursul întâmplărilor să-mi strice întreaga zi. E weekend la urma urmei! Şi toată săptămâna am aşteptat să vină ziua de sâmbătă.
N-a fost neapărat cea mai reuşită săptămână din viaţa mea, dar dacă aş vrea, aş găsi cu siguranţă câteva întâmplări demne de ţinut minte.
1. Am petrecut aproximativ patru zile pe "şantier", supraveghind muncitorii, ocazie cu care am învăţat şi cum se montează parchetul:)) (ştiu că sună cumplit, dar să văd cum ia contur noul meu birou, a meritat toată osteneala; it's gonna be awsome)
2. Şeful mi-a dat "mână liberă" să-mi pun în practică toate ideile legate de design-ul biroului. Nu ştiu de ce, când a văzut rezultatul, a părut să se îndoiască de faptul că a luat cea mai bună decizie atunci când mi-a acordat această libertate.
3. Ieri, după întâmplarea cu design-ul biroului, şeful a avut totuşi încredere să-mi dea pe mână BMW-ul lui seria 5, deşi îi spusesem că n-am mai condus niciodată prin oraş. Şi asta a fost probabil cea mai bună parte din întreaga săptămână.

Rătăcire

Uneori mă întreb dacă e vreun scop în lucrurile pe care le fac sau în cele pe care nu le fac. Mă întreb dacă, la urma urmei, ţine cineva cont de alegerile pe care le fac, sau se rezumă totul la iluzia libertăţii în alegere. Poate e vorba numai de impresia greşită pe care o avem noi că putem face în viaţă alegeri aşa cum ne dorim, iar în realitate altcineva are autoritatea de a lua deciziile în locul nostru. E destin? E întâmplare? E voinţă? E Dumnezeu?
Şi tocmai mă hotărâsem că azi n-o să pun întrebări. O să stau doar liniştită în braţele Tale şi pentru prima oară, n-o să aştept nici un răspuns. Am vrut doar să Te privesc, aşa cum m-ai privit Tu în dimineaţa asta, când am deschis ochii şi Ţi-am spus că pur şi simplu nu are nici un sens. Şi aş fi vrut să pot să tac acum, aşa cum ai tăcut Tu când Ţi-am spus că am atâta nevoie să Te aud.
Nu pot să rămân tăcută. Dar încă mă mai mint că aud paşii Tăi intrând pe poarta din capătul grădinii. Şi tresar la fiecare zgomot, sperând că poate azi Ţi-ai amintit drumul spre inima mea.